căci este scris ?Voi bate păstorul si oile turmei vor fi risipite?".

(Mt. 26, 31)

    Asa le-a spus Iisus Christos ucenicilor săi după Cina cea de taină, în drumul lor spre muntele Măslinilor.

    De aproape două mii de ani istoria tuturor popoarelor a confirmat acest adevăr. Puterea omenească, potrivnică credintei crestine, a gândit si a actionat în acest mod. Căile si mijloacele folosite pentru stăpânirea fiintei umane au fost, în decursul veacurilor, multiple si foarte variate. ?Dezbină si stăpâneste" era - si poate mai este - una din ele, iar când aceasta nu a dat roadele asteptate, se mai făcea un pas: se alunga Păstorul. Era ferecat în lanturi omul ce se voia a fi, în numele unui ideal crestin ori national, scut de apărare a Credintei si a Neamului. Scopul rămânea acelasi: risipirea turmei pentru a o putea jefui mai usor.

    Arestarea episcopilor Bisericii Române Unite la sfârsit de octombrie 1948 s-a înscris în această străveche practică omenească. Puterea politică comunistă, sprijinită moral de ierarhia Bisericii Ortodoxe de la Moscova si din tară, s-a folosit de metode împrumutate, experimentate, barbare, pentru a constrânge până la cedare sau suprimare fizică. Păstorul nu trebuia numai alungat, ci si izolat si exterminat. Nu unul, ci întreaga institutie pe care o reprezenta si o slujea, întreaga Biserică Română Unită. Masele de credinciosi au fost socotite o turmă cuvântătoare gata de a primi, cu multă usurintă, alti păstori.

    S-a vorbit si chiar s-a hotărât în numele lor: la Cluj, la Bucuresti, la Alba Iulia. În numele unei false reuniri, s-au încălcat în urmă cu cincizeci de ani, peste tot, legi omenesti, legile frătiei, si legi divine, ale Iubirii crestine si ale Adevărului Dumnezeiesc. Au fost suprimate de către reprezentantii puterii politice comuniste - cu sânge rece, sălbatic - vieti vinovate doar de marea lor statornicie într-o credintă primită de bună voie si într-o Biserică slujită cu deplin devotament de ei si înaintasii lor.

    Episcopii cad pe rând, dar au urmasi. Răul a atins totul, fără a putea opri continuitatea. Lanturile s-au înmultit o vreme. Victimele au sporit. Credinta în Biserica Unită e mărturisită însă în catacombe, de către cei rămasi acasă, sau în închisori, pănă în cel din urmă ceas al vietii lor, de către cei condamnati.

    Ierarhii Bisericii Greco-Catolice - episcopii Ioan Suciu (de la Blaj), Iuliu Hossu (de la Cluj-Gherla), Alexandru Rusu (de la Baia Mare), Ioan Bălan (de la Lugoj) si Alexandru Aftenie (de la Bucuresti), împreună cu o parte din elita de vârf, canonici, protopopi, profesori la institutiile de învătământ teologic, functionari superiori în cadrul eparhiilor, au început să străbată Calea Crucii, pornind fiecare, din celulele politistilor ce i-au arestat, pentru a ajunge, cu totii, în închisoarea din subsolul Ministerului de Interne. Era o primă concentrare a lor în conditii de privare a libertătii.

    Acolo - la Bucuresti - avea să se dezlăntuie furia împotriva episcopilor români uniti, împotriva preotilor arestati o dată cu ei sau în zilele următoare. Acolo s-a încheiat viata unuia dintre ei - Vasile Aftenie - în cele mai îngrozitoare chinuri, după ce si el si ceilalti au cunoscut alte câteva locuri de detentie. Erau în capitala tării si în împrejurimi aproape douăzeci de închisori - în clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist, la Ministerul de Interne, la Militia Capitalei si Uranus, la Jilava si Văcăresti, la Malmaison si Calea Rahovei, Bragadiru si Ghencea, Popesti-Leordeni si Pipera Rosie, Kretzulescu si Beldiman, Spitalul Colentina, Spitalul nr. 9 - Berceni, Balăceanca si, desigur, si altele.

    Pentru episcopii români uniti si pentru preotii aceleiasi Biserici au fost transformate, în 1948, în lagăre de concentrare si câteva mânăstiri ortodoxe, cea de la Dragoslavele, Căldărusani si Neamt, păzite si supravegheate. De aici, în mai 1950, au fost dusi la închisoarea da la Sighetul Marmatiei, iar după cinci ani, în 1955, cei condamnati, rămasi în viată, vor fi răspânditi în închisorile comuniste de pe cuprinsul întregii tări, în lagărele de la Canal, iar celor trei episcopi supravietuitori, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu si Ioan Bălan, li s-a stabilit domiciliu obligatoriu.

    O primă grijă a episcopilor români uniti, scosi în 1948 din eparhiilor lor, si a Nuntiaturii de la Bucuresti a fost refacerea ierarhiei si continuarea activitătii Bisericii Greco-Catolice în conditii de ilegalitate. Consacrarea noilor episcopi s-a făcut din rândurile elitei clericale. Erau, o parte, arestati o dată cu episcopii si închisi împreună cu ei sau în locuri diferite. Altii vor fi privati de libertate ceva mai târziu. Cu totii se vor întâlni în închisoarea ?Episcopilor si a Ministrilor" de la Sighetul Marmatiei si vor trăi acolo, si în alte locuri, toate chinurile pregătite celor care au jurat să poarte Crucea lui Christos în numele Lui si pentru apărarea Bisericii Sale.

    Episcopii urmasi erau Alexandru Todea pentru Mitropolia de la Blaj, Tit Liviu Chinezu pentru vicariatul de la Bucuresti, Ioan Ploscaru pentru episcopia Lugojului, Ioan Chertes pentru diaceza de Cluj-Gherla, Iuliu Hirtea pentru eparhia de Oradea si Ioan Dragomir pentru românii uniti din Maramures.

    Consacrarea lor s-a făcut în clandestinitate în locuri si în conditii diferite, întotdeauna cu respectarea dreptului canonic al Bisericii Catolice.

    La data consacrării, unii erau în detentie - episcopii Tit Liviu Chinezu si Ioan Chertes; altii se aflau încă în libertate: Alexandru Todea, Ioan Ploscaru, Iuliu Hirtea si Ioan Dragomir, nu pentru multă vreme însă. Au fost arestati (sau închisi) după consacrare: Ioan Ploscaru, 25 august 1949 (prima arestare); Ioan Dragomir, 1950; Alexandru Todea, 30 ianuarie 1951 (rearestat) si Iuliu Hirtea, iulie 1953 (rearestat).

    Toti cei arestati, cu exceptia episcopului Tit Liviu Chinezu, au fost judecati în urma unor procese penale deschise împotriva lor si condamnati la ani grei de temnită. IPSS Al. Todea a fost condamnat la muncă silnică pe viată sub acuzatia de a fi ?periculos pentru societate", de către Tribunalul Militar din Bucuresti, la 15 februarie 1952. IPSS Ioan Ploscaru în octombrie 1957 - februarie 1958 la 15 ani muncă silnică si 8 ani degradare civilă pentru crima de trădare de patrie, 8 ani muncă silnică pentru instigare la crimă de trădare de patrie, 8 ani închisoare si 5 ani interdictie pentru uneltire contra ordinii sociale.

    Adunati la un loc, anii erau atât de multi încât IPSS era convins că nu-i va putea ispăsi. ?Era o condamnare la care nu mă puteam gândi că as ajunge să o si fac. De aceea nu am luat-o în serios, ci m-am încrezut în Providenta Divină."

    Episcopul Ioan Chertes a fost arestat pentru a doua oară în august 1956 si condamnat de Tribunalul Militar din Cluj (1957) la 10 ani temnită grea pentru ?agitatie publică". Episcopii Iuliu Hirtea si Ioan Dragomir au fost si ei arestati (sau rearestati) si condamnati, în iulie 1953 si, respectiv, în 1950 - 1951, pentru ca decretul de amnistiere din 1964, să-i găsească în închisori.

    De fapt procesele au fost precedate de arestări si detentii anterioare, repetate, iar dintre cei sase episcopi consacrati după 1949, cinci au fost judecati si condamnati, toti rămânând în închisorile comuniste până la decretul de amnistiere din 1964. Ei au trăit ani multi în închisorile comuniste: IPSS Alexandru Todea 16 ani, episcopii Ioan Chertes, Ioan Ploscaru si Ioan Dragomir, fiecare câte 14 ani, Iuliu Hirtea peste 11 ani, iar episcopul Tit Liviu Chinezu a murit în închisoarea din Sighetul Marmatiei după 5 ani petrecuti acolo si după 7 ani de detentie comunistă. Este întâiul martir din noua generatie a episcopilor Bisericii Române Unite.

    Martiri sunt de fapt cu totii, cei morti în închisori si cei ce au supravietuit, căci toti si-au trăit viata trecând prin nemărginite chinuri si rămânând statornici în jurământul făcut la îmbrăcarea hainei preotesti si investirea lor ca arhierei.

    IPSS Alexandru Todea, după trei ani de închisoare la Sighetul Marmatiei, printre episcopii răstigniti si morti în anii lor de tinerete, maturitate sau bătrânete, chinuiti si batjocoriti si unii si altii, până în ultimul ceas al vietii, si aruncati apoi în gropi, fără cruce si fără nume, este purtat, din 1955 până în 1964, în alte închisori. Cu lanturi la mâini si la picioare a trecut de la Râmnicu Sărat la Pitesti, apoi la Dej si la Jilava, pentru a-l găsi decretul de amnistiere, din 1964, în penitenciarul de la Gherla. (La începutul lunii iunie, Presedintele Emil Constantinescu i-a acordat cardinalului Alexandru Todea Marea Cruce a Ordinului National ?Steaua României".)

    Tit Liviu Chinezu este cel de al treilea episcop care a murit în închisoarea de la Sighet, la 15 ianuarie 1955. Era o iarnă geroasă, aspră chiar si pentru cei care sedeau în casele lor, la gura unei sobe încălzite. Episcopul Tit Liviu Chinezu a închis ochii într-o celulă nu numai neîncălzită, ci si cu geamul larg deschis, pentru ca gerul pătruzând prin el să-i cuprindă trupul si să-i sfâsie mai repede viata. O faptă nelegiuită. O crimă bestială.

    La Sighet a fost adus cu lotul celor 83 de detinuti - oameni politici, episcopi, preoti - în cele trei dube ce au intrat pe portile închisorii la 1 mai 1950. Fusese detinut, mai înainte, împreună cu ceilalti episcopi si preoti, în mânăstirile transformate în locuri de închisoare - mai blânde, e drept, pregătite să macine doar constiinte - la Mânăstirea Neamt, apoi la Mânăstirea Căldărusani.

    La Sighet au fost strânsi la un loc - episcopi, preoti, fosti oameni politici - nu numai pentru izolare într-un colt îndepărtat al României si apropiat, pentru orice eventualitate, de o tară sovietică vecină, Ucraina; ci s-a avut în vedere si decimarea lor. Intrati fără nici o evidentă în închisoare, asa au fost tinuti toată vremea si asa au iesit, toti cei morti, pe ascuns, în miez de noapte, purtati în saci de o cărută spre un cimitir al săracilor, lăsati acolo fără cruci si fără nume.

    Nici o urmă în închisoare despre nimeni, nici o urmă afară, după cei plecati fără viată. Nici chiar sfârsitul lor nu trebuia văzut de nimeni. Potrivit regulilor nescrise, dar statornicite, probabil, prin ordin, ierarhi si preoti erau închisi în comun în celule de patru si sase persoane, până când semnele de istovire se transformau, pentru temniceri, în certitudinea sfârsitului. Atunci erau izolati si lăsati să moară în pustiul unei alte celule.

    Asa s-a întâmplat si cu episcopul Tit Liviu Chinezu care - îsi aminteste IPSS Ioan Ploscaru - a fost scos din celula 44 si dus pe aripa dreaptă a T-ului (închisoarea era în formă de T), la celula 62. L-au lăsat singur, fără nici o asistentă medicală, ba dimpotrivă, s-a dispus să se deschidă un geam, în acea iarnă teribilă a anului 1955. Se poate spune că a fost ucis cu premeditare, prin frig si boală. Când măturătorii-preoti au trecut pe acolo, au avut răgaz să deschidă usa. Bolnavul atârna cu capul peste marginea patului, iar jos era o baltă de sânge. A stat cinci zile în agonie, iar în ziua de 15 ianuarie 1955, pe când trăgeau clopotele la Biserica Romano-Catolică din Sighet, a încetat din viată. Adevărată moarte de martir. Noaptea a fost cărat cu căruta si îngropat în acelasi cimitir, fără cruce si fără mormânt, părăsit pe malul Izei, unde au fost înmormântati toti cei care au murit la Sighet.

    Episcopul Tit Liviu era al 49-lea din lista martirilor de acolo, reconstituită prin cercetările întreprinse după revolutie. Al cincizecilea este Constantin Argetoianu, erau ultimele victime, din ultimele zile ale închisorii de la Sighet.

    IPSS Ioan Ploscaru si-a avut si el crucea sa. Primul contact cu Securitatea si detentia are loc la Lugoj (august-decembrie 1949), urmează Timisoara (decembrie 1949-mai 1950), Bucuresti (Ministerul de Interne, mai 1950), Jilava (mai - toamna lui 1950), Sighetul Marmatiei (octombrie 1950 - aprilie 1955), din nou Jilava (aprilie 1955 - 27 septembrie 1955), în libertate (septembrie 1955 - 14 august 1956), închis la Timisoara pentru a treia oară (15 august 1956 - 14 februarie 1957), la Cluj (februarie 1957 - martie 1957), la Ministerul de Interne (6 martie 1957 - iunie 1957), Malmaison si Uranus (29 iunie 1957 - octombrie 1957). Apoi Gherla, Pitesti, Timisoara, din nou Gherla (1957-1964). Timp de 14 ani împliniti trăieste în zece locuri de detentie, dintre care în unele revine de câteva ori. IPSS Ioan Ploscaru descrie si cum se desfăsurau aceste schimburi, cum erau purtati de la o închisoare la alta, de obicei într-o dubă-vagon, pentru a li se zdruncina sănătatea fizică si psihică. ?Duba penitenciarului era un vagon, jumătate amenajat pentru paznici, iar cealaltă jumătate pentru detinuti. Aici erau două carcere pentru câte o persoană, separate de un coridor, apoi alte două încăperi unde intrau până la douăzeci de persoane, foarte înghesuite, si în urmă o cameră mare pe tot latul vagonului, în care încăpeau cam cincizeci de oameni, sau chiar dublu dacă erau înghesuite. In penitenciar această dubă a devenit unitate numerică. Dacă întreba cineva ?câti au sosit?" - ?cam o dubă" se răspundea... Duba era mijocul de transport si uneori si de pedeapsă. Vagonul-dubă era legat de tren, apoi lăsat uitat în vreo gară două sau trei zile, sau chiar si săptămâni. Alteori, făceau ocoluri mari prin tară pentru a culege detinuti sau a-i depune la cine stie ce închisoare."

    Episcopul Ioan Chertes a fost si el arestat, mai întâi la 28 octombrie 1948 si detinut la Cluj, Mânăstirea Neamt, Căldărusani. În mai 1950, cu întregul grup de internati de la Căldărusani, a fost trasferat la Sighetul Marmatiei, unde rămâne până în aprilie 1955, când este readus la Securitatea din Cluj si de aici eliberat la sfârsitul lui iulie. La 15 august 1956 a fost din nou arestat, condamnat si detinut în mai multe penitenciare si lagăre de exterminare (în două rânduri la Gherla, apoi în Bărăgan si Deltă la Stoienesti, Salcia, Grind, Periprava si Ostrov).

    Episcopul Iuliu Hirtea a fost arestat chiar înainte de a fi desfiintată Biserica Greco-Catolică prin decretul din decembrie 1948, în urma unei conferinte tinute la Oradea în Duminica misionară. A fost eliberat în februarie 1949. O nouă arestare a sa a avut loc în iulie 1953.

    Episcopul Ioan Dragomir a fost si el prins si arestat, condamnat, purtat dintr-o închisoare în alta, până în vara anului 1964, când s-a reîntors în satul său natal, Arinis din Maramures, printre oamenii ce îl asteptau ca pe un trimis al Cerului.

    Nu stim dacă se poate face o ierarhizare a răului din închisorile si lagărele comuniste. Lectura memoriilor publicate si a documentelor de arhivă dovedeste că pretutindeni au fost secerate fără milă vieti omenesti, iar cei închisi supusi la cel mai degradant regim de detentie posibil. Nimic uman, nicăieri întelegere si bunăvointă.

    Toti cei morti la Sighet, toti cei închisi acolo, ierarhi si preoti, oameni de stiintă si oameni politici, au fost adusi pentru a fi răstigniti. Cei fără Dumnezeu, asemeni iudeilor si lui Pilat, îi vor batjocori si chinui, spunând pentru fiecare: ?Iată omul". Iată oamenii ce vor trebui să piară, era ordinul transmis din partea puterii si executat de un semianalfabet învestit ca sef al închisorii.

    Bătrâni fără putere vor fi tinuti aici în celulele mortii singuri sau împreună cu altii, înghesuiti, noaptea scosi - cum relatează IPSS cardinalul Alexandru Todea - la munci, pentru ei ori grele, ori înjositoare. Erau cununile de spini asezate pe capul lor în Vinerea Mare. Întregitorii neamului si urmasii aceluia ce a fost începutul în istoria politică a românilor trasilvăneni, Întâiul lor Voievod si Ierarh al tuturor - cum ne spunea Nicolae Iorga vorbind de episcopul Inochentie Micu - tăiau lemne pe o ?capră", în ger ori ploaie, spălau coridoarele închisorii si closetele, luati în derâdere de cei ce-i păzeau, asemeni celor strânsi în Vinerea Mare, în fata lui Pilat, la Judecata lui Christos.

    Regimul de detentie era identic pretutindeni. Aiudul era o moară a mortii asezată în inima unui oras si a devastat elita spirituală, politică si militară prin înflămânzire si izolare. Tinuti în celule, fără lumina cerului, singuri sau îngrămăditi ca turmele în staul în celule insalubre si hăituiti, flămânzi, în ateliere improvizate, multi si-au pierdut viata acolo; unora li s-a răvăsit mintea, altora li s-a risipit sănătatea, anii cei mai buni din viata lor.

    Închisoarea din Gherla, nu tocmai departe geografic de Aiud, a fost foarte aproape prin regimul de viată impus celor aflati între gratiile sale. Tot ca la Aiud, acolo au fost închisi oameni din toată tara, de toate profesiile si de toate vârstele: episcopi si preoti, oameni de cultură, oameni politici, militari, tărani etc. Batjocoriti si înjositi, trasformati în lucrători prin recalificare, reeducati prin chinuri supraomenesti, unii au ajuns în cimitirul închisorii, iar altii, cei ce au supravietuit, si-au continuat viata cum au putut si unde au putut, după eliberare.

    Îngrozitor, revoltător, de necrezut era si la Jilava, la Fortul 13, în pivnitele Ministerului de Interne, la Văcăresti, la Canal, în închisoarea de la Pitesti. Ultimele două s-au detasat prin cruzime. S-au întemeiat amândouă pe experienta gulagului rusesc, au fost inspirate de puterea sovietică si organizate de oameni instruiti acolo ori influentati de metode sovietice. La Canal au fost dusi pentru a-si săpa singuri mormântul; la Pitesti pentru a li se perverti sufletul si transforma trupul, când si cât se putea, în ?unelte" cuvântătoare.

    Memoriile celor rămasi în viată, istoriografia din anii 1990-1998 pe tema gulagului românesc, de la Canal si Pitesti, din celelalte închisori si lagăre, ne introduc într-o lume a infernului, pe care cei care au trăit-o n-o pot uita, iar noi ceilalti niciodată nu o vom putea cuprinde la dimensiunile ei reale. A fost totul un produs al dementei, în fata căruia nu putea să reziste si să învingă decât cel ce credea într-un singur stăpân, în Dumnezeu. ?Două lucruri crezute sincer - spune IPSS Ioan Ploscaru - îl pot duce pe om la mântuire: că Dumnezeu există si că el răsplăteste binele si pedepseste răul. Aici se cuprinde, în sâmbure, toată credinta si toată morala."

    Toti episcopii români uniti consacrati după destituirea si arestarea întregii ierarhii a Bisericii Greco-Catolice au făcut parte din elita ecleziastică de primă mărime. Toti au studiat în institutele teologice din Apus - ca si înaintasii lor - având o pregătire de exceptie, tot ca si ei: cu doctorate luate în teologie sau filosofie, cu studii de specializare, poligloti, oameni de credintă, dar si de carte. Răspundeau întru totul conditiilor cerute de Codul Dreptului Canonic al Bisericii Catolice. Făceau parte, prin tot ceea ce însemnau în cadrul societătii clericale si civile, din elita natională. E o trăsătură ce se cere subliniată.

    Prin atitudinea lor fată de puterea comunistă, prin rezistenta la constrângerile morale si fizice ale aceleasi puteri, prin stoicismul cu care au rezistat si răbdat toate chinurile si înjosirile la care au fost supusi, ei sunt si martiri, martiri ai Bisericii Române Unite pentru că această Biserică au apărat-o, si martiri ai Neamului, căci s-au opus implicit comunizării tării.

    Întreaga ierarhie a Bisericii Greco-Catolice din anii 1948-1989 rămâne în cartea de istorie a Bisericii si a Neamului ca o lumină strălucitoare în întunericul comunismului ateu. Ei au fost si au rămas puternici, ca si înaintasii lor, prin credinta ce au stiut să o apere cu pretul vietii, au fost puternici în închisori si lagăre acolo unde doar Dumnezeu si cei care cred în milostivirea Lui înving si sunt deasupra oricăror fapte omenesti, au fost si sunt si astăzi, cei rămasi în viată, alături de toti preotii supravietuitori si crestini mărturisitori ai Bisericii Unite din vremuri de prigoană - imagini vii ale unor oameni de legendă cărora li se cuvine întregul nostru Omagiu, si în primul rând cardinalului Alexandru Todea ce-si continuă crucea pe patul suferintei si al lacrimilor fără de cuvânt.