Noi, această generatie, ne amintim de anii '30 - ani ai necontenitelor imnuri înăltate construirii unui viitor nou. Colegii mei de vârstă si cu mine cunosteam toate aceste ?triumfuri" din ziare si cărti, din filme si discursuri oficiale - dar inevitabil si de la martori oculari, printre care propriile noastre rude si prietenii lor. Ne amintim si de latura întunecată a anilor '30, unul dintre deceniile cele mai cumplite din istoria mult încercatei noastre natiuni: lichidarea chiaburilor, distrugerea celei mai numeroase si puternice clase sociale, tăranii, prin colectivizare si foametea care i-a urmat. Si, fireste, ne amintim de persecutarea a duzini de milioane de oameni. Majoritatea colegilor mei de vârstă au văzut si trăit toate acestea, si nu le vor uita niciodată. Pot să judec acest lucru bazându-mă pe propria mea experientă - persecutiile nu erau câtusi de putin abstracte si îndepărtate. Părintii prietenilor mei le-au căzut victime, prietenii părintilor mei de asemenea, si, până la urmă, propriul meu tată. Dar fată de timpurile acelea, tata a scăpat relativ usor. A stat la închisoare ?numai" un an, acuzat în baza celebrului articol 58 din Codul penal, în care este vorba de sabotaj si contrarevolutie, si eliberat apoi - din ?lipsa unor probe penale", cum s-a spus în sentintă. Cu toate acestea tata si - într-o oarecare măsură eu însumi - am fost considerati, până la moartea lui Stalin, ca niste elemente suspecte din punct de vedere politic.

    La începutul unui nou deceniu, generatia mea a fost prinsă în vârtejul celui de-al doilea război mondial. Am îmbrăcat uniforma militară la 21 iunie 1941, în ajunul atacării Uniunii Sovietice de către germani. Aveam 18 ani pe atunci, si curând am ajuns să conduc o baterie de ?katiusa", dar războiul s-a încheiat pentru mine în 1944. Ajunsesem căpitan si invalid de clasa a II-a al Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Din cauza unei grave tuberculoze pulmonare, care în zilele acelea avea aproape întotdeauna un sfârsit fatal, am fost lăsat la vatră. Oricum am fost dintre putinii norocosi care, prin tehnicile medicinii timpului si o interventie chirurgicală, au putut să fie salvati.

    Mai întâi ca student, apoi ca redactor si ziarist, am trăit progromurile ideologice ale vremurilor postbelice si reizbucnirea persecutiilor politice. La vremea aceea ajunsesem să înteleg multe din cele ce se petreceau: minciunile, prostiile si perversiunile sistemului de stat, care pretindea că actionează spre binele nostru.

    În fine, ca adult, dar care purta amprenta trecutului său, am lucrat în calitate de redactor si ziarist pe lângă Comitetul Central al PCUS, apoi ca membru al corpului de elită al aparatului CC si, în fine, ca director al unui Institut de Stiinte Politice al Academiei. În anii aceia trăiam si observam din cea mai mare proximitate ?însănătosirea" de după stalinism. Erau ani ai sperantei într-un viitor mai bun, o epocă în care Partidul părea total necontestat. În timpul dificilei, controversatei si adesea chinuitoarei perioade a ?destalinizării", natiunea se îndrepta spre ceea ce trebuia să devină o viată normală în conditii normale.

    Este încă greu să se scrie toate acestea la forma trecută. Mai ales acum, când tara e din nou cuprinsă de prefaceri revolutionare, resimt provocarea socială, presiunea responsabilitătii. Am acest simtământ, nu numai datorită functiei mele oficiale, ci mai ales pentru că sunt un om cu anumite calităti si convingeri personale, si un copil al timpului meu, un reprezentant al unei generatii mult încercate.

    În ceea ce priveste gândirea politică nemarxistă, care era introdusă în tară mai ales din Vest, aceasta s-a întrerupt brusc o dată cu victoria bolsevicilor, în 1918. De atunci înainte, tot ce se scria în afara URSS era prezentat ca făcând parte din Conspiratia împotriva marxism-leninismului. Întregi scoli de filosofie, de teorie politică si de economie nu au ajuns la cunostinta noastră decât pe baza criticilor care li se aduceau. Publicatiile din străinătate au dispărut pentru totdeauna în ?sectiile speciale" ale bibliotecilor, unde erau clasificate drept ?secrete". (Cenzura le stampila cu un hexagon, în care se înscria un număr curent; în limbajul obisnuit, această clasificare era numită ?piulită" sau ?piulită dublă", când era vorba de materiale ?strict secrete".) Până si specialistilor le era greu să ajungă la această literatură. Restul populatiei afla despre tezaurul gândirii străine numai din lucrările criticilor nostri. De regulă, rafturile de cărti nu puteau oferi decât foarte putin în afară de denunturi, epitete furioase sau, pur si simplu, inventii.

    Specialistii, oamenii de stiintă si studentii sovietici au ratat în felul acesta cunoasterea unor decenii întregi de dezvoltări teoretice internationale. După opinia mea, urmările acestor lacune se vor mai resimti mult timp, dacă nu se vor lua rapid măsuri, ca, de exemplu, publicarea unor importanti filosofi, economisti, sociologi, psihologi si politologi apuseni ai secolului XX. Oamenii acestei tări au foarte mult de recuperat, în toate domeniile.

    În anii care au urmat mortii lui Marx s-a produs o revolutie în Rusia (de fapt, două); imperiul austro-ungar si monarhia Hohenzollern s-au prăbusit. Republica de la Weimar si cel de-al treilea Reich au apărut si au dispărut. Devastatoarea furtună a celui de-al doilea război mondial a bântuit prin Europa si Asia. Revolutiile au triumfat în China si într-o serie de alte tări. Colonialismul a fost distrus. S-au inventat armele nucleare. S-au realizat cel putin două revolutii tehnico-stiintifice. Totalitatea structurilor sociale s-au schimbat, la fel si harta politică mondială, precum si modul de viată al oamenilor. Si chiar si în clipa prezentă progresul continuă cu mare rapiditate.

    Dar în cursul ultimelor sapte decenii, nici unul dintre aceste evenimente internationale nu a avut vreo influentă sensibilă asupra gândirii noastre socio-politice - o realitate care atrage după sine urmări catastrofale. Însă nu putem să nu ne întrebăm, cum s-a putut produce aceasta.

    Anii aceia au fost într-adevăr epoca de aur a nomenclaturii si birocratiei. Stalin a diminuat ocazional nomenclatura prin epurări fără drept de apel, iar Hrusciov, cel putin, a zguduit-o din temelii. El reorganiza necontenit si înlocuia frecvent persoanele din pozitii marcante. Brejnev a proclamat cuvântul de ordine ?stabilitate" si a servit el însusi ca o încarnare si un model pentru acest concept, dacă prin stabilitate se întelege în primul rând stagnare.

    Functiile temporare au fost transformate în numiri pe viată, iar birocratii au devenit practic inamovibili. Multi secretari de raioane, ministri si înalti functionari ai partidului si nomenclaturii si-au păstrat slujbele chiar si timp de cinsprezece, douăzeci de ani. S-a dezvoltat în mod expres o tehnică foarte complicată pentru a apăra până si pe oficialii total incompetenti de orice răspundere pentru deciziile lor. De exemplu, dacă exista temerea ca, la următoarele alegeri dintr-o regiune, să apară o situatie neplăcută, atunci secretarul de partid regional care trebuia ?salvat" era trecut, pur si simplu, într-un post de inspector din sectia CC a partidului. După doi sau trei ani, el era recomandat ca secretar în altă regiune. Un ministru incompetent era fie mutat de la un minister la altul, fie i se crea în mod special un nou minister. Iar când cineva se dovedea a fi un incapabil absolut, i se dădea o functie oarecare pe viată, sau, dacă nu era nici una disponibilă, se crea una pentru el. Adesea el era numit pe undeva ca ambasador, asa cum, mai ales în vremea lui Brejnev, persoanele căzute în dizgratie erau adesea trimise în străinătate.

    În felul acesta se forma până la urmă o castă specială de înalte oficialităti ale nomenclaturii, care se distantau, în anii stagnării, de restul populatiei. Aceeasi dezvoltare avea loc printre functionarii de la nivel republican, regional si raional, care îsi formau propriile ?minicaste". Era ceva asemănător cu o aristocratie - o functie pe viată legată de onoruri, un standard de viată ridicat si o sumă de privilegii. Prăpastia dintre această castă si restul societătii crestea necontenit. Casta se izola de restul populatiei, avea propria sa asistentă medicală, propriile sale statiuni de odihnă, îsi forma propriile sale legături de clan, copiii lor se jucau împreună, cresteau împreună si adesea se căsătoreau între ei. În anii stagnării s-a produs pasul logic următor. Nomenclatura încerca să-si statornicească un sistem de putere ereditară sau cel putin un sistem de privilegii, asigurat printr-un sistem de educatie special si, apoi, printr-un sistem de numiri si promovări. Conducătorii prezentau în această privintă un bun exemplu: fiul lui Brejnev a devenit cel dintâi ministru adjunct la comertul exterior, iar un ginere al său a devenit ministru adjunct la Interne. Nu mergeau chiar atât de departe precum clanul Ceausescu în România, a cărui domnie devenise o adevărată caricatură. Dar nu pot exista dubii că s-a format o castă privilegiată. Aceste privilegii arbitrare si nemeritate nu au început în vremea lui Brejnev, ele constituiau deja sub Stalin o practică foarte răspândită.

    Fireste, asceza multor bătrâni bolsevici si asa-numitul ?maximum de partid" (adică un venit foarte modest pentru toti membrii de partid, independent de pozitia lor, care a existat până la începutul anilor '30) erau o realitate a primilor ani de după revolutie. Dar elanul fanatic al revolutionarilor idealisti nu creează un sistem. Sărăcia societătii a făcut ca privilegiile să fie practic de neevitat. Centrele speciale de distribuire a alimentelor pentru functionarii din posturile de răspundere au apărut foarte de timpuriu. Este cunoscută o poveste sentimentală care s-a tot repetat mereu pentru justificarea creării centrului de aprovizionare din Kremlin: în timp ce comisarul poporului pentru alimentatie Zurjupa participa la o sedintă a Consiliului comisarilor poporului - viitorul Consiliu de ministri -, el a lesinat de foame. Atunci se pare că Lenin ar fi ordonat crearea unei ?sufragerii dietetice". Sub denumirea aceasta s-a ascuns de atunci înainte un tip special de distribuire a alimentelor, care a dăinuit până în 1988 si care mai există si astăzi, chiar dacă si-a schimbat denumirea si are dimensiuni mai mici. Locuinte speciale au existat la început chiar în Kremlin si în asa-numitele ?case ale sovietelor". Dintre acestea multe erau la Moscova, situate pe străzile Granovski, Cominternului (actualul Prospekt Kalinin) si în alte părti. Fără a fi propriu-zis niste locuinte de lux, erau totusi incomparabil mai bune decât tot ce aveau la dispozitie oamenii obisnuiti. La vremea aceea au apărut si primele dacea (vile, case de vacantă) ale guvernului (cu servitori) pentru pătura conducătoare. Mai târziu au apărut clinicile speciale, spitalele, casele de odihnă si sanatoriile, precum si, fireste, automobilele de serviciu cu soferi pentru uz personal.

    Până în anii '30, toate acestea s-au dezvoltat într-un întreg sistem, iar sistemul avea propria sa ierarhie: membrii si membrii supleanti biroului politic, ai secretariatului CC, ministri, conducători de sectii etc. Fiecare categorie poseda propriul său nomenclator de privilegii. Înainte de război, numărul celor care se bucurau de asemenea privilegii era destul de redus, dar privilegiile erau considerabile. În ceea ce priveste vârfurile partidului, privilegiile acestora erau pur si simplu de neimaginat. Mi-amintesc de un episod. În timpul anilor '30, unul dintre colegii mei de clasă era adesea invitat cu părintii în vila lui Jan Rudsutak, pe atunci membru supleant al biroului politic. Povestirile colegului meu despre cum se prezentau lucrurile acolo, despre ce se discuta si ce se mânca erau pentru mine pur si simplu coplesitoare.

    În cursul războiului s-a lărgit enorm prăpastia economică si socială dintre pătura conducătoare si restul populatiei. Acest lucru s-a petrecut mai ales la sfârsitul războiului, când au început să curgă prăzile de război si ajutoarele americane. O parte considerabilă a acestor ajutoare - nu se stie dacă sau nu cu asentimentul oficialitătilor - s-a folosit pentru hrănirea păturii superioare a societătii sovietice. Între timp sistemul de rationalizare atingea trepte tot mai înalte de complexitate. Acest lucru se cere reliefat cu precădere, fiindcă unii dintre noii nostri populisti au vorbit recent despre rationalizare ca despre treapta cea mai înaltă a justitiei sociale. Existau categorii diferite de cartele de rationalizare. Nu numai categoriile pentru membri de familie, functionari, muncitori, ci si diverse categorii speciale pentru aparatul conducător. La acestea se adăuga un sistem de bonuri si taloane pentru diferite bunuri. Aceste bonuri, de exemplu pentru vodkă, constituiau pe atunci valuta cea mai stabilă. Obtinerea de profituri pe baza hainelor, pantofilor si a cizmelor care se puteau căpăta cu aceste bonuri a devenit aproape o parte din viata zilnică a familiilor înaltilor functionari si, uneori, chiar si a celor de categorie medie. Treptat, militarii de frunte îsi măreau avantajele în comparatie cu restul armatei. Unii generali au mers atât de departe, încât până si Stalin, care altfel părea să fie orb fată de coruptie, le-a cerut socoteală si a arestat pe câtiva dintre ei. A fost un adevărat ?chef pe vremea ciumei" (după titlul uneia din ?micile tragedii" de A. S. Puskin, n. red.) care a sărăcit cu totul natiunea. Atât cât sunt eu în măsură să judec, acea perioadă s-a caracterizat prin prăbusirea oricărei norme morale pe frontul cel mai larg. Desi la prima vedere pare ceva absurd, sfârsitul rationalizării a coborât realmente standardul de viată al unei mari părti al nomenclaturii si i-a redus privilegiile.

    Dar situatia aceasta nu a durat mult, curând au început din nou să apară privilegiile. Ele îmbrăcau acum alte forme si constau în folosinta practic gratuită a vilelor, automobile de serviciu, mese gratuite, reduceri considerabile la călătorii spre localitătile de odihnă si sanatorii si ?bani de concediu" (un salariu lunar). Pe timpul lui Stalin, un mare avantaj îl constituiau asa-numitele ?pachete", adică indemnizatii pentru înaltii functionari. Acestea puteau atinge câteva sute sau chiar multe mii de ruble, în functie de pozitie. Aceste indemnizatii, care se ofereau în plicuri (?pachete"), trebuiau înmânate confidential si erau neimpozabile - nici măcar pentru cotizatia de partid nu intrau în calcul. Un ministru, de exemplu, primea la vremea aceea 20 000 de ruble pe lună, ceea ce este de circa cincisprezece ori mai mult decât actualul salariu mediu. Dacă se ia în calcul inflatia si scutirea de impozite, acest salariu era un multiplu al salariului recent stabilit pentru presedintele rus. Oficialitătile de un rang inferior se plăteau proportional mai putin, dar se bucurau de multe avantaje nefinanciare.

    Sunt convins că aceasta reprezenta o politică bine calculată a lui Stalin; ea urmărea coruperea vârfurilor aparatului de partid si de stat si trasformarea lor într-un soi de gardă pretoriană. Scopul suprem era supunerea absolută a celor angajati în conducerea statului. Privilegii ca cele de care se bucurau diferitele pături ale administratiei după al doilea război mondial nu au mai existat în URSS de la revolutie încoace. Dar nu se vorbea mult despre ele, si în general se stia foarte putin în această privintă. Multe privilegii erau absolut secrete, iar cine dădea în vileag existenta lor putea să fie pedepsit foarte sever. Alt motiv al relativei conspirativităti a acestei situatii era faptul că numărul functionarilor care se bucurau de privilegii era considerabil mai scăzut fată de cel de mai târziu. Adesea cei care îsi pierdeau locul de muncă erau arestati imediat după ce fuseseră pusi pe liber. Iar cei care erau lăsati în pace preferau să îsi tină gura. Să ajungi în rândurile privilegiatilor era foarte greu, iar cine reusea această performantă ducea de regulă o viată foarte închisă.

    Hrusciov si-a initiat prima campanie împotriva privilegiatilor dintr-un impuls propriu si fără nici o presiune de jos. Când, în 1964, am început să lucrez în aparatul CC, unii dintre vechii functionari încă nu depăsiseră socul de a-si fi pierdut o parte din privilegii. Oficialităti ale aparatului numeau desfiintarea acestor privilegii ?cele zece lovituri ale lui Hrusciov", expresie înrudită cu cele zece lovituri ale lui Stalin, adică cele zece mari bătălii ale acestuia din anii 1943 si 1944. Totusi numărul persoanelor care s-au bucurat de diferite avantaje a crescut constant sub Hrusciov si Brejnev, proportional cu extinderea aparatului însusi. Oamenii abuzau fără rusine de aceste privilegii, ba se si lăudau cu ele. Adesea ei îsi construiau case personale, desi aveau acces la o retea crescândă de case de oaspeti, hoteluri ?oficiale", sanatorii si case de odihnă. Trăiau într-o extravagantă incredibilă si într-un lux care friza absurdul.