Memoria - revista gandirii arestate

2% pentru MEMORIA

Arhiva

Italia - exilul românesc si stânga marxistă

Camilian Demetrescu

În 1969, când am ajuns în Occident, Italia îsi trăia '68-ul ei politic, contestatar. Pier Paolo Pasolini era de partea tânărului politist cu capul spart de o piatră rebelă în Valle Giulia, pe scările Facultătii de arhitectură din Roma, unde avusese loc o ciocnire violentă între studenti si politie. În curtea Academiei Române, peste drum, o pereche de tineri, refugiati din încăierare pentru a-si spăla rănile, ne-au explicat că de fapt ei nu voiau altceva decât nota politică la examene, adică să fie toti promovati în mod ?democratic". Pentru noi asta era de neconceput. Nu puteam întelege ?marxismul" burghez din Occident, considerat de ?saizecioptisti" drept ?adevăratul marxism". A fost primul soc în Italia.

Stiam că după Yalta partidele comuniste occidentale, resemnate de a nu putea obtine majoritatea parlamentară prin alegeri, au decis să cucerească majoritatea ideologică prin orice mijloace. Strategia elaborată de Gramsci era în curs la sosirea noastră în Occident, si mai ales în Italia. ?Imaginatia la putere", faimosul slogan al agitatiilor studentesti de la Paris în '68 si de la Roma în '69, nu era altceva decât expresia acestei strategii, care trebuia să ducă la constituirea asa-zisei ?societăti civile", avangardă a progresismului marxist antioccidental si filosovietic.

Fuga noastră în Occident, cu ipotetica ?alegere a libertătii", nu schimbase în nici un fel raportul cu puterea. Si aici, ca înainte în România, trebuia să înfruntăm rigorile unui echilibru politic ostil oricărei dizidente: tot ceea ce nu era la stânga partidului comunist era considerat fascist. Toate celelalte partide politice, minus Democratia Crestină care, desi ?coruptă", ?arogantă" si ?clientelară", nu putea să fie pe deasupra si fascistă, dat fiind că era partenerul inevitabil al comunistilor în strategia ?compromisului istoric", destinat să-i aducă într-o zi la guvern, erau socotite ca fiind fasciste.

Sloganul unui comunism italian ?divers" era de fapt recunoasterea dezastrului comunismului realizat în Est. Dar ?ruptura" oficială cu Moscova, mult trâmbitată de tovarăsii italieni, nu putea sterge gravele păcate ale partidului comunist italian, care nu s-a comportat altfel decât PCUS fată de celelalte popoare ?frătesti" din Est. După al doilea conflict mondial, Uniunea Sovietică s-a îmbogătit pe spinarea tărilor învinse, impunându-le enorme despăgubiri de război. România, desi aliată în a doua parte a conflictului, plătind un greu tribut de sânge, a fost pur si simplu jefuită: petrol, uraniu, cărbune, lemn, grâu, vite, tot ceea ce rusii pretindeau, a luat drumul stepelor timp de decenii, încărcate în trenuri românesti, spre abisurile fără fund ale dezastruoasei economii sovietice. Stors si furat de munca sa, poporul român a supravietuit cu greu. Au fost ani de înfricosătoare mortalitate si suferinte, în afară de milionul de oameni deportati în lagăre de muncă si închisori doar pentru un presupus delict de opinie.

Cum s-a comportat fată de această tragedie a poporului român ?diversul" partid comunist italian? În ce mod a încercat el să usureze suferintele românilor, consecvent cu declaratiile sale umanitare de ?solidaritate cu cei slabi", slogan trâmbitat si astăzi împreună cu progresistii în spiritul ?internationalismului proletar"?

Se stie că PCI a avut timp de decenii, după război, prin Liga Cooperativelor, exclusivitatea importului de carne din România, stiind bine că românii stăteau la coadă de la două noaptea, chiar si iarna, în fata măcelăriilor goale, pentru un pachet de oase congelate, ceea ce rămânea după ce carnea era curătită de oase, pentru export. Biftecurile de primă calitate sosite în vagoanele frigorifice din România, plătite la preturi politice, erau apoi vândute de tovarăsii din PCI pe piata capitalistă, cu profitul ilicit pe care îl denuntase tovarăsul Marx.

Pentru a explica prăbusirea asa-zisului ?pacifism" sovietic după invaziile de la Budapesta si Praga (vă amintiti ciclopicele manifestatii pacifiste ale progresistilor occidentali, organizate de Moscova?), stânga radicală din Vest a dat toată vina pe dizidenta internă rusă. Cu Hrusciov, care oficializase opozitia antistalinistă, cenzura regimului se mai înmuiase, dar, o dată cu Brejnev, a devenit mai rigidă. Occidentul, după aparitia ?Ahipelagului Gulag", nu putea să ignore tragica realitate a societătii sovietice.

În acei ani era la modă mitul independentei lui Ceausescu fată de Moscova. Un mit construit cu migală de către expertii serviciului de informatii externe DIE, care s-a bucurat de mare succes în mass-mediile occidentale. Stânga tinea să demonstreze că în lagărul sovietic exista libertatea de autodeterminare a fiecărui stat, că doctrina ?suveranitătii limitate" atribuită lui Brejnev era doar o inventie a presei reactionare. Intelectualii din liberul Occident se simteau liberi de a-i glorifica pe tiranii ?iluminati", se întreceau în a-l adula pe Ceausescu si ?noul" lui curs.

Marti 23 iunie 1974, la orele 12.35, televiziunea de stat italiană transmitea un amplu documentar intitulat ?Cu cărtile pe fată cu Nicolae Ceausescu", realizat de producătorul Carlo Ponti si conceput de Giancarlo Vigorelli, scriitor si activist zelos în Pen Clubul european, dominat de sovietici. Comentariul începea textual cu cuvintele: ?Ceausescu, Mao Tse Tung, Hrusciov si Papa Giovanni... sunt cei patru mari tărani ai veacului nostru care au dat splendide probe de imaginatie si de concretete".

Exilul românesc a reactionat. A doua zi publicam în Umanit? o replică severă la documentarul lui Vigorelli în care scriam: ?Evident, lumea întreagă cunoaste ?splendidele probe de imaginatie? ale lui Nikita Hrusciov: zidul Berlinului, criza cubaneză, sângeroasa represiune de la Novocerkassk, masacrul de la Budapesta. E adevărat că nu a avut prea mult timp să-si desfăsoare pe deplin vastitatea fanteziei sale de tiran iluminat, aplaudat de Occidentul liberal. E tot atât de adevărat că Hrusciov îndrăznise, în concret, destalinizarea Rusiei, dar n-a avut imaginatia de a începe derusificarea comunismului.

Sunt bine cunoscute si ?splendidele" isprăvi ale lui Mao, ca de pildă revolutia culturală cu atrocitătile ei, lagărele speciale de exterminare sau izolarea Chinei în spatele unui zid ideologic al marxismului asiatic. Splendidele probe ale marelui tăran Ceausescu, lumea nu le stia încă. A informat-o Vigorelli. Datorită lui Ceausescu, zicea comentatorul, ?Supunerea României fată de Moscova a devenit doar o tristă amintire". Nu stia oare Vigorelli cum a început asa-zisa ?ruptură" a Bucurestiului cu Kremlinul? Când Hrusciov a întreprins un turneu în Europa de Est pentru a destaliniza partidele comuniste satelite, în primii ani '60, stalinistul Gheorghiu-Dej a refuzat să accepte, jumătate de frică, jumătate cu curajul celui care, bolnav grav de cancer, nu mai avea nimic de pierdut. Asa s-a născut ?ruptura" cu Kremlinul. La moartea lui Dej, odată cu tronul partidului, Ceausescu a mostenit si ruptura cu Moscova. Occidentul, lenes si grăbit când nu are nici un interes să cunoască adevărul, a salutat ?independenta" comunismului românesc, desi avea în fata ochilor dovezile că Securitatea nu a întrerupt niciodată colaborarea cu KGB. O demonstrau dezvăluirile generalului Pacepa, care prin fuga sa provocase o gravă criză a serviciilor secrete din Est. De altfel, nici astăzi, după căderea comunismului, dependenta fată de Moscova nu este pentru noi românii ?doar o tristă amintire". Neocomunismul instaurat la Bucuresti după revolta din 1989, nu s-ar fi putut mentine fără sprijinul conditionat al rusilor, dar acest amănunt se pare că nu interesează Occidentul, si nu întâmplător. Noul echilibru politic stabilit de marile puteri traditionale, printre care si Rusia, e mult mai important decât micile adevăruri incomode. Imperialismul rus nu pare să sperie pe nimeni, din moment ce nu vizează direct Europa occidentală, ci doar Balcanii. Pentru occidentali, ca întotdeauna, România este departe".

Ce posibilităti de actiune putea să aibă asadar exilul românesc într-un Occident hipnotizat de mitul ?independentei" tiranului? Ce spatiu putea să pretindă de la o presă dominată de industria unui jurnalism politic pr?t ? porter, destinat maselor? Zero, nimic. Pentru a denunta cel putin micile, dacă nu marile adevăruri incomode despre crimele socialismului ?real", realizat în Est, adevăruri devenite astăzi locuri comune chiar si pentru cea mai radicală presă de stânga, trebuia să ne supunem unei complicate acrobatii. Si nu mă refer doar la presă. Chiar si unele organizatii declarate anticomuniste ca Europa Liberă, de pildă, ne impuneau reguli făcute parcă anume să ne descurajeze. Pentru a transmite articolele noastre privitoare la situatia din România trebuia mai întâi să le publicăm într-un ziar european, si numai după aceea puteau fi transmise pe post, ca citate din presa occidentală. Nu ne puteam adresa direct ascultătorilor din România. Pentru a spune ceea ce nu puteam să spun când mă aflam în tară, am fost obligat timp de mai multi ani să accept aceste subterfugii istovitoare, cu nesfârsite dificultăti.

Prima dificultate era de a găsi un ziar dispus să publice articolele noastre, considerate din principiu inoportune. Nu convenea să te adresezi putinelor ziare de dreapta, riscând să fii etichetat drept fascist, adică trădător chiar si de redactia Europei Libere. Trebuia găsit un spatiu ?decent", acceptabil, dar, într-o lume în care publicatiile nealiniate cu stânga ortodoxă erau considerate în bloc ?reactionare", deci ostile democratiei; unde să găsesti un astfel de spatiu? Ar fi fost normal ca denunturile noastre contra regimurilor neostaliniste să fie publicate în primul rând de organul comunistilor italieni, pentru a-si demonstra consecventa cu mult trâmbitata ?ruptură" de Moscova.

Dar cuvântul normalitate nu făcea parte din dictionarul politic al acelor ani decât cel mult cu semnificatia de ?normalizare", adică de readucere la ordine a rebelilor, nu cu ajutorul logicii, al bunului simt, ci cu tancurile. Chiar si socialistii italieni, veri de-al doilea ai comunistilor, ca să nu-si trădeze sângele comun, ne tineau departe de ziarele lor. Paralizată de scleroza ?compromisului istoric" cu comunistii, Democratia Crestină era cu atât mai putin dispusă a găzdui, în paginile organului său politic Il Popolo, jenantele noastre adevăruri.

Prin prietenul unui prieten sensibil la problemele noastre găsisem în sfârsit un spatiu în cotidianul social-democratilor Umanit?, un ziar politic la limita excomunicării, din păcate putin difuzat în masa cititorilor, controlată de inchizitia progresistă, dar valid în ce priveste citarea din presa occidentală, cum cerea Europa Liberă. Timp de multi ani am folosit paginile acestui cotidian pentru lansarea mesajelor destinate ascultătorilor clandestini din tară. Scrise si publicate în limba italiană, trebuia apoi să le traduc în româneste, să le expediez la München si să urmăresc transmiterea lor, totul fără nici o remuneratie. Cred că în afară de considerente politice (acordul între Congresul american si guvernele din Est) la baza acelei reguli exista si un motiv economic: articolele citate din presa occidentală nu se plăteau, nefiind comandate.

În acelasi timp scriam pentru publicatiile românesti din exil, de la Paris, Madrid, din Canada, Germania si Elvetia, corespondam cu oameni de cultură ai diasporei, participam la congrese, simpozioane etc. Trebuie să-i aduc un călduros omagiu prietenului Clemente Ronconi, vice-director al ziarului Umanit?, pentru sprijinul pe care mi l-a dat în acei ani publicându-mi articolele si sustinându-mă moral. Alti ?tovarăsi" din redactie (apelativul ?compagni" se folosea curent în stânga italiană) mă sfătuiau prieteneste să las baltă politica si să mă ocup mai bine de artă si de cultură. Ca să nu mai vorbesc de filoceausismul instaurat mai târziu de noul director Ruggero Puletti si de secretarul partidului Pietro Longo, invitati la Bucuresti în repetate rânduri si bucurându-se de vacante regesti în vilele Comitetului central si pe litoral.

În 1974 partidul sărbătorea 30 de ani de la ?eliberarea" României. Am publicat în Umanit? articolul ?Pentru a nu fi ocupati de sovietici ne-am ocupat noi singuri" (8, IV, '74) titlu ce rezuma politica lui Ceausescu după înăbusirea Primăverii de la Praga: ?Dacă nu sunteti cuminti, vin rusii". Era sloganul cu care tiranul santaja poporul pentru a-si întări dictatura personală, impunând totodată ideile revolutiei culturale aduse din China lui Mao. În timp ce în presa occidentală statura lui Ceausescu atingea proportii monumentale, românii îndurau noi umilinte si privatiuni.

??Cine a citit ?Arhipelagul Gulag" al lui Soljenitân - scriam adresându-mă cititorului occidental - trebuie să stie că trupele sovietice au instaurat în 1944 în România vastul sistem de represiune denuntat de scriitorul rus. Cine nu l-a citit încă, nu poate întelege tragedia care a lovit poporul român, inclusiv comunistii si socialistii care în ilegalitate luptaseră pentru realizarea acestui sistem. Ceausescu sărbătorea la acei 30 de ani de la ?eliberare" si anii teribili ai stalinismului, când participase la putere ca ministru al Agriculturii (confiscând pământurile tăranilor), fiind membru permanent al Comitetului central?"

În anii '70, în plin ?nou curs" al lui Ceausescu, România a avut de suferit cea mai spectaculoasă hemoragie de inteligente din istoria sa. Nici ocupatia si represiunea rusească împotriva revolutionarilor de la 1848, nici surghiunul impus de turci unor cărturari incomozi, nici provincialismul politicienilor autohtoni nu au reusit să arunce peste hotarele tării, în veacuri de restriste intelectuală, atâtea minti ale gândirii românesti ca în acei ani de dezastru. Scriitori, artisti, filosofi, matematicieni, muzicieni, ingineri, intelectuali de elită s-au ?transferat" în Occident, profitând de o relativă deschidere a frontierelor. Drama acestui exod constituie un capitol dureros si grotesc în raportul dintre cetătean si putere într-un stat asa-zis socialist. Am publicat pe această temă articolul ?Când Bucurestiul nu era în Asia" (Umanit?, 3, VII, '75), evocare sfâsietoare a ?micului Paris" - capitală a unei Românii antebelice, tară europeană cu o democratie imperfectă, dar încă umană. Deplângeam soarta României ocupată de sovietici si deportată la periferia Asiei, tragica ei dilemă: dacă tara nu se mai putea întoarce în Europa, se întorceau măcar intelectualii săi. Prin ei s-a reconstituit în lume o Românie a libertătii, supravietuind în exil până la întoarcerea sa definitivă în spatiul european al Dunării.

Pe la mijlocul anilor '70, după tentativa de fugă din sistem a lui Dubcek, readus la ordine de tancurile sovietice, Ceausescu ?normalizase" România prin ?înteleapta politică a partidului". În timp ce în Est neoleninismul lichida destinderea, în Italia obsesia compromisului politic devia partidul comunist pe pozitii social-democratice. După ?uraganul istoric" preconizat de Gramsci cu necesitatea dictaturii proletariatului, respins de istorie, care nu accepta să fie redusă la ?materialism istoric", comunismul italian aluneca rusinos spre un compromis cu burghezia, tocmai acea burghezie care trebuia să fie măturată de uraganul lui Gramsci. Noua strategie a lui Berlinguer urmărea ca partidul comunist italian să pună piciorul pe prima treaptă care duce la guvern.

Pentru un exilat politic anticomunist un astfel de eveniment ar fi fost ca un triumf al KGB-ului. Ar fi însemnat cosmarul unei noi fugi, dar spre care Occident încă liber, dincolo de care ocean? Nici o logică nu ne putea linisti, nici sloganul ?euro-comunismului", nici faptul că Berlinguer si-a dat copiii la scoala de călugărite. De prea multe ori am strigat ?săriti, dau lupii" ca cineva să ne mai asculte. Trebuia se le spunem comunistilor ce gândim. Am publicat în Umanit? o scrisoare deschisă adresată lui Berlinguer, sub titlul ?Destinul lui Dubcek?" (16, XI, '75):

??Dacă vreti să guvernati împreună cu dusmanii vostri, ce mai rămâne din lupta de clasă, care e însusi motorul comunismului? Dacă vreti să încurajati micile întreprinderi nu vă aliati în fond cu tot atâtia patroni? Nu-mi aduc aminte ca Marx să-i fi împărtit în patroni buni si patroni răi. Credeti într-adevăr că un comunism la jumătate de pret ar fi mai usor de acceptat de către masele nepregătite ideologic? Masele vor bunăstare, nu teorii. Stiti foarte bine că nu se poate conta pe răbdarea maselor nepregătite când, ajunsi la putere, nu veti putea face miracole.

A lua jumătate de comunism si a-l completa cu jumătate de democratie, aceasta să fie reteta ?euro-comunismului"? În toti anii pe care i-am trăit în regimul comunist, de la intrarea trupelor sovietice până la ?noul curs" al lui Ceausescu, n-am văzut niciodată fata democratiei, pentru că democratia e incompatibilă cu dictatura. Cel putin Hitler n-a vorbit niciodată de democratie. Că dictatura comunistă este nazismul de astăzi, o stim cu totii, mai ales noi care l-am trăit pe propria piele.

Să admitem că în Italia ar fi fost posibilă realizarea compromisului istoric. Si după aceea? Compromisul nu poate fi pentru comunisti decât un mijloc si nu un scop. Să nu uităm că întotdeauna au ajuns la putere printr-un compromis. În Rusia, ca si în tările din Est, comunistii au câstigat alegerile cu sloganul ?pământ tăranilor", pentru a-l confisca a doua zi după luarea puterii. Când PCI se va simti destul de puternic, va încerca prin toate mijloacele să elimine partenerii cu care a realizat compromisul, pentru a pune mâna pe toată puterea. Scopul său nu poate fi decât preluarea guvernului si dominarea întregii societăti, anularea oricărei opozitii si, implicit, a democratiei. Nu v-am auzit niciodată vorbind despre post-compromis. Îmi veti răspunde că deocamdată nu vreti să realizati un stat comunist, că problemele voastre sunt diferite, dat fiind că activati într-o societate capitalistă. Sunteti convins de teoria unui comunism italian, dar stiti foarte bine că singura garantie pentru a-l realiza nu poate fi decât democratia occidentală, care vă garantează dreptul la existentă. Ca atare, aliatul vostru real nu e Pactul de la Varsovia, ci Pactul Atlantic.

Un decret prezidential (nr. 69/1975) poate lua cetătenia unui român doar pentru a fi criticat regimul. În baza cărui decret prezidential vi s-ar putea retrage cetătenia italiană, onorevole Berlinguer, pentru dura opozitie pe care o faceti guvernului italian?"

La scrisorile deschise, si mai ales la o scrisoare ca aceasta, nu se răspunde niciodată. Se stie în ce directie a mers partidul lui Gramsci. ?Uraganul istoric" l-a aruncat în toate părtile; din vechea ideologie nu i-a rămas decât setea pentru putere. Astăzi, după douăzeci de ani de la acea scrisoare, trebuie să constat că un ?compromis istoric" a fost realizat: a iesit la iveală că între PCI si Democratia Crestină a existat întotdeauna un pact tacit de neagresiune si de participare la putere, denumit ?consociativism". Pe plan cultural Italia a fost treptat gramscizată, ocupată ideologic de ceea ce se cheamă cultura de stânga, o cultură care a pătruns în toate fibrele societătii: în presă, în învătământ, în edituri, în artă, în filosofie, si chiar în magistratură - devenită un adevărat partid în mâna stângii - ceea ce a avut si are consecinte devastatoare asupra echilibrului politic italian.

?Gramscizarea" a dus la realizarea acelei ?societăti civile" de tip progresist care invadează Europa, alternativă si ostilă unei societăti fondate pe valorile traditionale: religie, natiune, familie, valori care au fost minate cu perseverentă diabolică de intelectualii care au aderat la acest proiect sustinut de stânga politică si nu doar de cea marxistă.

Degramscizarea reprezintă astăzi cea dintâi urgentă culturală pentru redresarea societătii italiene, dar si a celei franceze si spaniole, în care s-au constituit partide comuniste puternice. E o realitate de care multi intelectuali, chiar de dreapta, nu sunt constienti, iar cei putini care o înteleg se tem să o pună în discutie. Ceea ce dovedeste virulenta cu care stânga culturală e încă prezentă în societate. Succesul unei degramscizări depinde de trezirea noilor generatii, de distinctia care trebuie făcută între politica de stânga si cultura de stânga, care este mult mai răspândită decât cea dintâi în societatea asa-zis ?post-comunistă". Sunt confuzii care trebuie clarificate cu curaj, în Vest ca si în Est. Dacă socialismul ?real", realizat în Est, a fost demolat de istorie, ?gramscismul real" a supravietuit celui dintâi, constituind adevăratul pericol al mostenirii comuniste în lume.

Prin cultură de stânga se întelege tardoiluminismul în toate formele lui: rationalism, pozitivism, agnosticism, conceptie progresistă asupra istoriei, ruptură cu traditia, antropocentrism, liberalism filosofic etc. Cultura contemporană e îmbibată de această conceptie dominantă. Intelectualul ?normal", format la această cultură, îi plăteste tribut fără să-si dea seama, chiar dacă uneori e tentat de alte valori, de ordin traditional. În societatea românească iluminismul a pătruns prin cultura franceză, care a influentat generatiile de cărturari din epoca modernă.

Cultura de stânga a fost calea prin care ideile socialismului utopic sau stiintific, marxismul si comunismul, s-au infiltrat de două secole în intelectualitatea Occidentului. Proiectul lui Gramsci urmărea instaurarea puterii ideologice, politizarea societătii civile si în final marxizarea ei prin ocuparea punctelor cheie ale culturii.

Pentru noi, exilatii politici în Italia, perspectiva compromisului istoric nu era doar un motiv de perplexitate, ci de-a dreptul de spaimă. Venirea comunistilor la guvern ar fi putut înrăutăti raportul nostru cu ?societatea civilă" gramsciană, punând în discutie până si statutul nostru de refugiati politici. Legăturile dintre PCI si Bucuresti erau dintre cele mai cordiale. Ceausescu ocupa o pozitie deloc marginală pe tabla de sah a ?rupturii" lui Berlinguer cu Moscova.

Anul 1976 nu a adus nici măcar o palidă rază de sperantă exilului nostru politic. Inexorabil, asa-zisul ?nou curs" al lui Ceausescu se prăbusea văzând cu ochii sub povara imenselor datorii contractate în Occident pentru a realiza o falimentară economie ?independentă". În articolul ?Noul curs al lui Ceausescu e vechi" (Umanit?, 4, I, 1976) analizam prăpastia dintre declaratiile solemne ale dictatorului si situatia dezastruoasă a tării.

Bienala dizidentilor

În timp ce asa-zisul eurocomunism continua să-si declare emfatic ?ruptura" cu Moscova, un eveniment neasteptat îl obliga să-si confrunte declaratiile de principiu cu realitatea faptelor. În primăvara lui 1977 Bienala de la Venetia, cu scopul de a da voce culturii alternative de opozitie din Estul Europei, propunea o mare expozitie dedicată dizidentei. Moscova se găsea într-o situatie de izolare internatională. Simpatiile occidentale pentru dizidentii sovietici si politica lui Carter, care le alimenta, provocau o si mai rigidă repliere a Kremlinului pe pozitii neostaliniste.

Mediile italiene exaltau proiectul ?Bienalei dizidentilor", dar, imediat ce a fost informat, ambasadorul sovietic în Italia a protestat, amenintând că se va retrage împreună cu celelalte tări din Est (ce gafă!) de la orice manifestare viitoare a Bienalei. Guvernul italian nu a reactionat la această ingerintă, iar presedintele Bienalei, Ripa di Meana, si-a dat demisia. Dar Bienala până la urmă nu a cedat, presedintele si-a retras demisia si a dat cale liberă expozitiei.

Cum a reactionat partidul ?eurocomunist", ?rupt" de Moscova, la cele întâmplate? În nici un fel, aparent. Tăcerea sa era în sine o luare de pozitie. Se părea că acest caz nu-l priveste, că ?ruptura" nu avea nici o legătură cu astfel de probleme. Pentru dizidenta românească în Italia, în schimb, era obligatorie o luare de pozitie. Am publicat în Umanit? (12, 3, '77) o primă scrisoare deschisă lui Ripa di Meana, presedintele Bienalei, sub titlul ?Ca în Bucurestii anilor '50 - nu trebuia să demisionati":

?Am urmărit la televiziune întâlnirea dumneavoastră cu corespondentul sovietic de la Izvestia, si m-a trecut un fior. Fiorul de nesters pe care ni-l dădeau consilierii sovietici la Bucuresti, prin anii '50. Acelasi ton, aceeasi logică, aceeasi agresivitate retinută cu aceeasi indulgentă paternalistă. Reactia italiană m-a surprins foarte tare. Mă întreb: să fie oare imposibil unui occidental să nu se intimideze în fata unui reprezentant al Kremlinului, să nu fie fascinat de dictatul sovietic? Dacă e asa, atunci cu sigurantă aceasta e cea mai potentă armă secretă sovietică. O armă care a adus diplomatiei rusesti, până acum, enorme avantaje economice, militare si politice. Dacă ne gândim că cea mai mare parte a tehnologiei sovietice de avangardă a fost sustrasă Occidentului cu trucul intimidării psihologice (inclusiv spionajul industrial KGB), putem întelege potenta acestei arme. Nu e considerat drept o ?afacere" recentul acord cu sovieticii de a cumpăra produse italiene cu bani italieni, împrumutati de Banca Italiei? E evident că nu vreti să-i iritati pe sovietici si să scăpati din mână un asemenea ?business"?

?Moscova e ofensată de această Bienală a dizidentilor. Ar avea dreptate dacă Moscova n-ar organiza în fiecare an expozitii, festivaluri, congrese, spectacole, mitinguri ale dizidentei politice occidentale anticapitaliste si filosovietice; dacă n-ar sprijini subversiunea în multe state, si mai ales dacă s-ar respecta drepturile civile în Uniunea Sovietică. E stiut că unde nu e libertate singurul lucru care circulă e ipocrizia.

Nu pot fi de acord cu demisia dvs. de la presedintia Bienalei. Ar fi pentru sovietici o primă victorie, iar cei care v-au cerut o ?solutie diplomatică" de rezolvare a crizei vor fi multumiti că această incomodă bienală nu se face. Si atunci, spuneti-mi, cine va fi învins, adevărul sau diplomatia?"?

Ripa di Meana îsi retrage demisia, comisia tehnică se pune pe treabă, sosesc chiar si banii, cu întârziere. Se iau contactele necesare, se fac primele propuneri. Există artisti valizi în toate dizidentele din Est. Ripa di Meana mă cheamă la telefon pentru a coordona participarea românilor; dar, lovitură de teatru, e numit comisar tehnic al acestei expozitii anticomuniste un critic de artă? comunist, Enrico Crispolti, care decide pe loc ?din lipsă de fonduri"? reducerea tărilor participante la numai patru: Rusia, Polonia, Cehoslovacia si Ungaria. România este exclusă dintr-un condei, deoarece Crispolti modificase chiar si tema expozitiei: nu mai era ?Bienala dizidentilor" ci ?Bienala noilor tendinte din Est". Vezi Doamne, mult dorita ?solutie diplomatică" a crizei cu Moscova fusese găsită chiar de un comunist. Vreti să stiti de ce Crispolti nu vroia prezenta românilor? Din cauza lucrării pe care voiam s-o expun.

Imaginati-vă într-o sală cu peretii vopsiti în gri o piramidă înaltă de cinci metri, toată acoperită de cărti. Titlurile volumelor apartin literaturii universale, de la Homer la Marx. Fiecare carte are două caracteristici: o mansetă deasupra copertii pe care scrie într-una din limbile de mare circulatie: ?Această operă a fost aleasă, propusă, acceptată, corectată, interpretată, tipărită si citită pentru voi de partid". A doua caracteristică: volumul este perfect încleiat pe margini, nu se poate deschide. Alături de piramidă un stand cu aceleasi cărti, de vânzare, în editii economice sau de lux, legate în piele si cu manseta aurită.

Piramida simboliza, evident, edificiul culturii oficiale, construit din cărti-cărămizi, iar cleiul cenzura. Se întelege de ce Crispolti nu putea să includă propunerea mea printre ?noile tendinte" din Est. Tema mea era vetustă, dat fiind că încă de pe timpul lui Lenin si al ?directivelor culturale" ale lui Jdanov se practica cenzura totală si nimic nu se schimbase în atâta amar de ani. Raportul dintre artă si putere în socialism era neschimbat, învechit. Nu mergea cu ?noile tendinte".

Pentru a reprezenta totusi ideea mea publicului, nu-mi rămânea altceva decât s-o descriu în cuvinte si s-o trimit spre publicare directorilor celor mai importante ziare italiene. Ceea ce am si făcut. Între timp, continuam să urmăresc dezbaterea în jurul acestei Bienale. M-a socat cu deosebire luarea de pozitie a lui Renato Guttuso si i-am răspuns într-o scrisoare deschisă intitulată ?Aceasta să fie cultura de mâine?" (Umanit?, 23, III, '77).

?La Bienala dizidentilor s-a auzit vocea lui Renato Guttuso, care mi-a amintit de un fapt petrecut în 1968. Eram vicedirector al revistei Arta din tară. Stiind de retrospectiva sa deschisă la Palatul Diamantelor din Ferrara, mă dusesem anume la fata locului să fac o amplă cronică pentru revistă. Câteva zile după aceea tancurile sovietice invadau Praga. Zguduit de brutalitatea interventiei tremuram pentru soarta României. Dezmeticită din socul emotiei, opinia publică occidentală reactiona. Condamnarea rusinoasei invazii era unanimă sau cvasi. S-au auzit atunci vocile de protest ale multor personalităti din Italia si din lumea întreagă. Filosoful Bertrand Russel a înfierat agresiunea Moscovei cu toată energia. I-am trimis o scrisoare cerându-i să lanseze propunerea de a se acorda premiul Nobel pentru pace din acel an poporului cehoslovac.

Dar, cu fiecare zi care trecea în tumultul protestelor, deveneau si mai evidente anumite absente. M-a încoltit întrebarea: unde-i Guttuso? De ce tace? După alte câteva zile am înteles că-l asteptam în zadar. Muscat de otrava deziluziei, am rupt tot ce strânsesem despre retrospectiva lui, note, fise, fotografii, afise, anulând cronica programată pentru revistă. Tin minte, eram găzduit la Roma în Piata Libertătii. Am dat foc afisului expozitiei de la Ferrara si l-am aruncat de sus în stradă, arzând. Nu mai însemna nimic pentru mine.

Acum, după atâtia ani, Guttuso vorbeste în sfârsit, rupe tăcerea. Dar nu în apărarea celor oprimati, ci a opresorului. De fapt profund consecvent cu atitudinea sa din trecut. Nu mai sunt deceptionat. Faptul e prea banal pentru a mai investi sentimente. Am înteles. Ce consecventă puteam astepta de la un artist care pictează pentru proletariat si-si vinde operele marilor industriasi?

Guttuso e si el un dizident - se declară împotriva regimurilor burgheze occidentale - e un dizident politic, dar nu un artist dizident. Un dizident politic norocos: nu stie ce este un lagăr de muncă fortată, nici cum arată un atelier de ?reeducare", se alintă cu dusmanul de clasă, îi decorează vilele cu tablouri, se bucură de privilegii ca si cum n-ar fi un dizident. Pentru că în realitate e un dizident oficial, multilateral: se vinde deopotrivă atât industriasilor din Ruhr cât si statului sovietic.

Cine i-ar putea pretinde să iasă din acest echilibru, să renunte la toate aceste privilegii, premii, sărbătoriri, monografii, expozitii oficiale si vacante în vilele aristrocratiei sovietice, numai ca să fie solidar cu nenorocitii lui de colegi din Est care apartin dizidentei neoficiale, clandestine? N-ar avea nici un sens. În definitiv calea comunismului e o cale care duce la bunăstare. El a realizat-o, deci trăieste în comunism.

Guttuso vede în Bienala dizidentilor ?o ofensivă anticomunistă" si afirmă în declaratia sa că ?ratiunea alegerii acestei teme e politică si nu de ordin moral?" Ai avea dreptate, tovarăse Guttuso, dacă n-ai gresi adresa: sigur că e vorba de o ofensivă, dar de una de sus în jos, a nomenclaturii împotriva societătii, a statului si partidului împotriva persoanei - în edificiul însusi al comunismului - ofensiva tiraniei împotriva minimei libertăti?

Guttuso îsi expune în Occident lucrările de aspră critică socială, dar nici o expozitie a lui n-a fost rasă la pământ de buldozerele puterii, ca expozitiile dizidentilor rusi de la Moscova, nimeni nu i-a confiscat lucrările pentru ?activitate împotriva statului". Am văzut la Moscova imensul tablou reprezentând funeraliile lui Togliatti. Atunci n-am înteles de ce Guttuso eliminase din compozitie capul lui Stalin după congresul al XX-lea. A făcut-o din disciplină de partid, sau din alt motiv? Acuma stiu.

Guttuso nu acceptă ca Moscova să fie ofensată de prezenta acelor renegati, asa-zisi dizidenti, la Venetia? Să se întoarcă în catacombe, acolo e locul lor? Asadar, dacă Bienala ar decide să deschidă o expozitie a dizidentilor din Chile, ar trebui mai întâi să ceară permisiune lui Pinochet, ca să nu-l ofenseze? În care cultură crede tovarăsul Guttuso, în cea ?legală", sau în cultura adevărului?"

În climatul de compromis politic din acei ani nu ne puteam astepta la gesturi de curaj si coerentă morală. Bienala dizidentilor a esuat. Teza stângii despre ?mediocritatea artistică" a dizidentilor, care ar fi compromis prestigiul Bienalei, a intimidat si dezarmat pe ultimii sustinători ai proiectului. A învins ambasadorul sovietic.

După o penibilă agonie s-a deschis totusi un fel de expozitie. Iată un pasaj din a doua scrisoare adresată lui Ripa di Meana, intitulată ?Poate un comunist să judece arta dizidentilor?" (Umanit?, 1,X,'77):

?Acum câtiva ani Bienala a dedicat o mare expozitie dizidentei spaniole antifranchiste. Am crezut că, în sfârsit, putea să se audă la Venetia si vocea dizidentei din Est împotriva tiraniei comuniste? Astăzi, la numai 45 de zile de la inaugurare, mă întreb ce a mai rămas din proiectul initial, ce profil va avea această hibridă manifestatie?

?Pe pielea noastră, a dizidentilor, s-a dat în Italia o luptă politică ce va continua. Am devenit, e clar, un simplu pretext. Statele din Pactul de la Varsovia au comunicat că, dacă expozitia se va face, nu vor participa la Bienala din 1978. Un santaj diplomatic greu de acceptat. De ce totusi Bienala se încăpătânează să deschidă o expozitie care nu va avea nimic din proiectul de bază? Va fi o manifestare oarecare, nici de opozitie, nici de consens, fără sira spinării. Pe plan artistic, în graba improvizatiei, va fi o pradă usoară pentru cei care au contestat-o de la început. Si atunci? Oricum, rezultatul va fi pe placul distinsului ambasador al Kremlinului. Si, o dată cu el, se vor bucura criticii comunisti italieni care nu vor mai trebui să se obosească pentru a o demola: expozitia se va naste moartă".

Umanit?
- ultimul act

La o lună de la devastatorul cutremur de la Bucuresti, din ziua de 4 martie 1977, o delegatie a partidului social-democrat italian ateriza în capitală, la invitatia lui Ceausescu. Raporturile dintre gazdă si invitati erau, cum spunea comunicatul, ?cordiale", eufemism diplomatic care vroia să spună ?din cele mai rele". Era tocmai acesta motivul invitatiei: îmbunătătirea relatiilor si câstigarea de partea Bucurestiului a unuia dintre putinele partide occidentale încă nesimpatizante cu ?noul curs" al lui Ceausescu. În mod paradoxal, nu stiu nici acum dacă din neglijentă sau deliberat, chiar în ziua în care începea vizita oficială, cotidianul partidului, Umanit?, publica un grupaj de trei articole semnate de mine, ocupând aproape o pagină întreagă (3.IV.1977). Semn că ziarul nu era căzut încă în mâinile noilor aliati ai dictatorului român, Longo si Puletti. Toate cele trei articole criticau aspru erorile lui Ceausescu: ?Cadillacul blindat", ?Adio Bucuresti" (cu subtitlul: ?cutremurul a completat opera invaziei sovietice") si ?Dubla dizidentă românească" (subtitlul: ?cum se împacă disensiunea internă cu cea externă"). Teme arzătoare, fiecare dintre ele elocventă pentru deriva politică si economică a ?noului curs".

?Presupun că, în timpul vizitei delegatiei italiene în România, consilierii lui Ceausescu i-au ascuns cum au putut ziarul Umanit? cu articolele de mai sus. Dar faptul nu putea să nu fie pus în contul tratativelor. Am aflat mai târziu că eliminarea mea din paginile cotidianului italian era una din conditiile indispensabile pentru noile raporturi.

Al treilea articol, ?Dubla dizidentă română", privea dilema politică în care se afla societatea românească în acei ani:

??Pe de o parte asa-zisa dizidentă de stat fată de Moscova, pe de altă parte dizidenta internă, adică opozitia împotriva statului opresiv si antidemocratic. Ceausescu continuă să ne santajeze: dacă suntem contra lui, dăm apă la moară Moscovei. Argument grosolan si lipsit de temei. Opozitia îi contestă brutala politică internă, în contrast cu angajamentele de la Helsinki. Românii nu acceptă să fie ocupati de rusi, dar nici de Ceausescu. Independenta de stat cu cetătenii în stare de sclavie e un nonsens politic. Autonomia fiecărui individ în parte fată de puterea constituită e tot atât de vitală pentru o normalitate democratică. Occidentul n-a înteles dilema dizidentei românesti.

?La începutul anilor '60 cele două dizidente, internă si externă, s-au suprapus pentru o scurtă perioadă. Desprinderea de Moscova însemna pentru poporul român recâstigarea demnitătii nationale, a drepturilor sale civile si istorice. Pentru prima oară după 15 ani partidul comunist român a avut un consens popular, care a ajuns la apogeu cu discursul lui Ceausescu la invadarea Cehoslovaciei, pe care a condamnat-o ca pe o ?rusine a istoriei". Apoi consensul a declinat rapid. Sperantele ?primăverii" de la Praga si Bucuresti s-au spulberat repede sub presiunea amenintărilor sovietice si a politicii ambigue a lui Ceausescu.

Dizidenta românească actionează asadar într-o situatie diferită de cea poloneză, maghiară sau cehoslovacă, santajată de această dilemă: să-l sustină pe Ceausescu împotriva rusilor, sau să-l denunte pentru gravele lui erori?"

La Târgul de Carte de la Frankfurt din 1977, editorul Rowohlt prezenta volumul ?Menschenrechte", o amplă trecere în revistă a dizidentei în tările din Est si a eurocomunismului. Se împlineau în acel an 60 de ani de la Revolutia din octombrie; era deci cu atât mai motivat un bilant al consecintelor pe care acea lovitură de stat bolsevică le-a avut în Europa. Au fost prezentate mărturii din URSS, Cehoslovacia, Polonia, Germania de Est, România, Ungaria si cu privire la comunismul italian. Mi-a fost încredintat capitolul dedicat României.

Am explicat situatia particulară a dublei dizidente românesti si originea asa-zisei rupturi cu Moscova, fapt putin cunoscut în Occident, pe care îl denuntasem în Umanit?. Subliniam totodată că rezistenta internă în România nu era organizată după modelul sovietic, din mai multe motive:

?În primul rând, România nu este o mare putere si în consecintă nu se află în centrul atentiei mondiale. Dizidenta românească, lipsită de gesturi spectaculoase, nu ocupă primele pagini ale presei occidentale. De când trupele sovietice au plecat din tară, nu s-au mai făcut mari procese politice de tip stalinist, care, în Uniunea Sovietică, reprezintă si astăzi vitrina ciocnirilor între dizidentă si regim. Întrucât România nu are nici o veleitate nici de stat-călăuză, nici de far al revolutiei mondiale, nu are nevoie să monteze spectacole-farsă prin care să denunte manevrele imperialiste de încercuire si de agresiune împotriva comunismului.

?Ceausescu a încercat să canalizeze ura românilor împotriva ocupantului si exploatatorului sovietic. Pentru a câstiga adeziunea poporului a promis reforme pe care n-a fost în stare să le realizeze, din cauza dezastruoasei lui politici economice? După căderea lui Dubcek, în loc să continue cu măsură si discretie pe calea reformelor democratice, Ceausescu s-a întors la dogmele staliniste, mai ales în cultură, cu absurdele si anacronicele ?Teze din iulie", decretate după întoarcerea lui din China. Cei dintâi loviti de această nouă dictatură culturală au fost scriitorii si artistii, care au început să reactioneze. În acest mod Ceausescu a provocat intensificarea opozitiei interne. Cazul scriitorului Paul Goma e semnificativ".

Dizidenta română iese din catacombe

Trei evenimente exceptionale au angajat exilul nostru politic în 1977: ?Charta '77", Conferinta de la Belgrad pentru libertatea si demnitatea omului si, mai ales, nasterea primei miscări importante de luptă pentru drepturile civile în România, în jurul scriitorului dizident Paul Goma. Trei socuri puternice în unda seismică antitotalitară care trebuia să ducă la revolta psihologică generalizată. Trei evenimente de bun augur, pe fondul tragic al cutremurului care a devastat Bucurestiul la 4 martie. Cu miscarea lui Goma, România intra în sfârsit în arena contestatiei deschise si organizate împotriva tiraniei comuniste. Trebuia făcut cunoscut fenomenul si în Italia. Umanit? îmi publică articolul ?Cenzurati-l pe Goma, scriitor obstinat" (5,II,'77).

Un an mai târziu, în 1978, izbucneau grevele minerilor din Valea Jiului. Germenii miscării Goma pentru drepturile civile, miscare pe care Securitatea o credea moartă, au încoltit în pătura muncitorească cea mai lovită de dezastrul economic. Represiunea a fost extrem de dură. O scrisoare semnată de 21 de mineri (cu nume, adresă si loc de muncă - adevărată sinucidere), în numele unui colectiv de 900 de muncitori, a fost trimisă Europei Libere si difuzată de ea. Astfel, românii au aflat despre dramaticele evenimente, ascunse de presă si radioteleviziune. În scrisoare se reînnoia solidaritatea cu Paul Goma si ceilalti intelectuali dizidenti. Presa internatională va da un mare spatiu acestor evenimente.

Personalităti politice si culturale din lumea întreagă, precum Aragon, Sartre, Simone de Beauvoir, Pierre Emmanuel, Garaudy, Eugen Ionesco, Pierre Daix, Arthur Miller, Albee, Carlys, Ginsberg, senatorul Brutus Coste etc. au intervenit pe tot parcursul conflictului în apărarea miscării constituite de Paul Goma. Exasperate, autoritătile de la Bucuresti decid distrugerea dizidentei, desi oficial ea ?nu există", fiind doar ?o inventie" a detractorilor României (datele principale privind ultimul act al conflictului dintre dizidentul român si putere, în iarna si primăvara lui '77, au fost consemnate pe larg în acel an de presa exilului - cu deosebire în Limite, care apărea la Paris).

?Inexistenta" dizidentei românesti va fi si opinia noului director al cotidianului de partid Umanit?, Ruggero Puletti. Noua conducere a social-democratiei italiene, în frunte cu Pietro Longo, si-a găsit deschidere favorabilă pentru apetiturile sale financiare, sub umbrela protectoare a lui? Ceausescu. Frustrati în orgoliul lor de lideri politici faliti, persecutati de un anonimat fără sperantă, Longo si Puletti au prins din zbor ocazia cu adevărat ?de aur" ce li se oferea pe tavă. Puteau să trăiască în sfârsit experienta excitantă de favoriti la curtea unui dictator faraonic, intrând măcar pentru o vacantă în mitica nomenclatură românească. În fata acestui spectacol, putin spus obscen, dacă cineva a crezut în lealitatea colaborării ziarului Umanit? cu dizidenta română din exil, se va întreba ce s-a întâmplat în culisele asa-zisei diplomatii a Departamentului român de informatii externe, DIE.

După plecarea lui Goma se constituia în 1979 primul Sindicat Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR) dintr-un nucleu de cinci intelectuali si cincisprezece muncitori din Turnu Severin, care, în ciuda imediatei represiuni, în scurt timp ajunge la două mii de membri. Într-o conferintă de presă la Paris, în care era prezentată noua sa carte ?Cutremurul oamenilor" (editura Seuil), Goma informează mediile occidentale despre obiectivele Sindicatului Liber din România.

Era prea mult pentru Bucuresti. Ceausescu îsi mobilizează toate fortele pentru a pune capăt odată pentru totdeauna acestei blestemate ?dizidente". După Atena, Paris si New York, unde sunt publicate (cu plată) proteste si denunturi ?spontane" împotriva asa-zisei dizidente românesti (?inexistente"), valul de indignare programat de Bucuresti ajunge în sfârsit la Roma, în paginile ziarului Umanit?. La 4 aprilie '79, cotidianul social-democrat, după peste sase ani de intensă colaborare cu exilul românesc, publică împotriva noastră un text nesemnat, sub titlul ?Consecintele unor stiri nefondate", care începea astfel:

?Am fost informati din sursă de încredere (Ambasada română!!) că sunt lipsite de orice temei stirile privind crearea unui asa-zis Sindicat autonom în România. E o inventie a unor fugiti ca Paul Goma si a ciracilor lui? care, de la microfoanele Europei Libere, fac jocul celor interesati de a slăbi eforturile României în politica sa de independentă si bună colaborare? E just să subliniem că se încearcă cu toate mijloacele a răspândi ideea că în România trebuie să fie creată în mod artificial o dizidentă (fie politică sau religioasă), pentru că e imposibil ca toate tările din Est să aibă dizidenti si România nu?"

Era doar începutul. La 14 aprilie,Umanit? publică un amplu articol, tot nesemnat, intitulat ??-propos de o dizidentă născută în eprubetă". Fiti atenti la sintaxă si la gramatică, pentru că textul a fost tradus din limba română în italiană, de un neitalian (si pe deasupra analfabet):

?În peisajul dizidentei europene, cvasidizidenta românească, mi se pare (atentie la acest mi, la persoana întâi, într-un text nesemnat care se vrea redactional) prin artificiozitatea sa (sic) un spectacol în sine? pentru că această dizidentă apare ca o picătură microbiană (!) fixată în contrast pe o lamă. Formula, compozitia, trucurile sale, scenariul acestei minidizidente sunt puse în scenă cu atâta cabotinism". (poliglotul securist, autorul textului, traduce cuvântul în italiană cu cabotismo, cuvânt inexistent în limba lui Dante).

?Si mai departe: ?Cum e posibil ca România să nu-si aibă dizidentii ei? Si cum acest răspuns trebuia să fie dat în grabă, graba i-a trădat pe născocitorii dizidentei românesti, pentru că faptul pute (ce neaosism securist!!), pentru că această creatură artificială e destinată putrefactiei? Si totul pleacă de la Paul Goma? Studiind de aproape (!!) s-a aflat că în România nu se stie nimic de acest domn Goma, sau se stie chiar prea mult că el si biografia sa sunt aventura unui impostor: un român corcit - adevăratul său nume e Paul Efrimovici Goma - lipsit de resurse intelectuale, atât de compromis. (Ati observat câtă grijă pentru puritatea rasei?) E destul să discuti cu românii, chiar cu cei exilati, si veti vedea reactia lor contra acestui ?bufonesco" (textual) compromis (?!) pentru poporul român? Un complex tragicomic acest Paul Goma, deoarece nu are nimic românesc în el, care (!?), l-a găzduit cu atâta generozitate si nu avea nici măcar cum să-i mostenească virtutile? Dar cadrul acestei minidizidente de eprubetă devine si mai clar dacă ne uităm mai aproape la ceilalti acoliti si sustinători ai lui Goma". ?Cercetând de aproape existenta sindicatului liber al muncitorilor din România, am constatat că persoanele în cauză nu există decât în imaginatia lui Goma si a acolitilor săi, totul a fost inventat pentru a produce senzatie si a impresiona opinia publică."

Cred că e de-ajuns pentru ca cititorul să-si dea seama de stilul inimitabil al securistului cultural de la Bucuresti care a scris editorialul din Umanit?. Dar dacă pentru noi demonstratia era mai mult decât suficientă, făcându-ne să rosim, ca români, de nivelul penibil al agentilor nostri culturali, pentru Ambasada română din Roma cruciada (plătită) împotriva dizidentei inexistente era abia la început.

La 9 august '79 Umanit? publică al doilea ?editorial", tot un cursiv nesemnat, pe două coloane integrale, intitulat ?Cui prodest?", prin care Goma era desfiintat ca scriitor, fiind ?total lipsit de talent".

Cine era autorul cursivelor publicate de Umanit?? Că erau scrise la Bucuresti nu aveam nici o îndoială. Dacă identificarea autorului era mai dificilă în primul articol (?Dizidenta născută în eprubetă"), al doilea ni se dezvăluia în mod inechivoc: la 1 iulie '79, apăruse la Bucuresti, în România literară, un amplu articol exact cu acelasi titlu, ?Qui prodest", si pe aceeasi temă, semnat de Valeriu Râpeanu. Singura interventie pe care au făcut-o redactorii de la Umanit? publicând textul a fost să corecteze agramatul ?Qui prodest" în ?Cui prodest", cum se scrie în latineste. Dar nu i se putea pretinde lui Râpeanu o asemenea subtilitate: la Securitate nu se studia latina.

În România literară, Râpeanu scria despre ?inventiile calomnioase ale unor oameni pentru care literatura înseamnă o trambulină si nu o misiune pe care o împlinesti cu simtul răspunderii si datoriei fată de poporul tău". Care datorie a împlinit-o Valeriu Râpeanu, scriitor al poporului, a cărui inimă bătea patriotic sub uniforma de agent responsabil cu spiritualitatea? Am văzut-o cu totii. Cine l-a pus să folosească acelasi titlu din România literară în Umanit??

A doua zi, după aparitia articolului, m-am dus la Ruggero Puletti să mă uit în ochii lui: ?De ce ati publicat cele două editoriale scrise la Bucuresti?" Luat prin surprindere, si-a ridicat mâinile: ?Ce era să fac, mi le-a pasat Ambasada română. Noi n-avem nici un amestec!"

Scurt timp după această clarificare am avut confirmarea oficială a ?neamestecului". Pe prima pagină din Umanit? se putea citi:

La invitatia lui Ceausescu
LONGO SI PULETTI LA BUCURESTI

?Între partidul social democrat italian si partidul comunist român - a spus ziaristilor Pietro Longo - au existat întotdeauna bune raporturi care s-au îmbunătătit progresiv în ultimele luni (sic)? Presedintele Ceausescu e un om curajos care stie să facă respectată suveranitatea tării sale? Între Italia si România raporturile sunt astăzi extrem de pozitive, dar va trebui să le amplificăm si să creăm majore posibilităti de schimb reciproc."

Limbajul comunicatului era cât se poate de elocvent. Amplificarea raporturilor extrem de pozitive însemna deschiderea unei sucursale a Scânteii la Roma în redactia organului social-democrat, iar majorele posibilităti de schimb reciproc, eliminarea definitivă din paginile sale a minidizidentei românesti născută în eprubetă, în schimbul unor contracte de afaceri privilegiate.

Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să trimit o scrisoare tuturor directorilor de ziare importante din Italia, prin care să denunt gravul episod de coruptie consumat în dauna exilului politic românesc si al adevărului despre situatia din România. I-am scris totodată presedintelui partidului social-democrat, Giuseppe Saragat, fost presedinte al Republicii italiene, pentru a-l informa de violarea principiilor elementare ale eticii politice si trădarea exilului românesc.

În urma publicării denuntului meu în ziarele italiene, printre care chiar si II manifesto al extremei stângi, s-a dezlăntuit o aspră polemică atât în interiorul partidului social-democrat cât si în presă. Opinia publică italiană a fost informată despre dizidenta exilului. Efectul stratagemei securiste care costase multi bani si energie s-a întors împotriva autorilor ei. Presa din Bucuresti care se grăbise să ?reproducă" pe larg ?opiniile" apărute în presa occidentală despre ?Goma si ceilalti" (vezi articolul ?Delapidatorii" de adevăruri de Nicolae Dragos, în Luceafărul din 14 iulie '79) nu a suflat o vorbă despre demascarea în Italia a rusinoasei escrocherii politice.

În articolul său, N. Dragos avea tupeul să scrie: ?Articole din presa unor tări din Occident ni-l arată (pe Goma, n.n.) în postura sa deloc demnă? Calomniile sale au început să fie considerate în adevărata lor lumină de către constiintele lucide din locurile pe unde peregrinează? asa cum o face într-o serie de materiale ziarul Umanit? din Italia, articole în care falsi opozanti ca Goma sunt considerati ?creatii de eprubetă?". Si Dragos reproduce ample pasaje din editorialul ??-propos de o dizidentă născută din eprubetă", despre care ne-am ocupat mai sus.

Înainte de a izbucni într-un hohot de râs, să recapitulăm: un scrib de la Bucuresti scrie articolul cu ?eprubeta", articolul e trimis în valiză diplomatică la Ambasada din Roma, care îl ?pasează" directorului ziarului Umanit?, si articolul e publicat în cursiv ca ?editorial" din partea redactiei. Nicolae Dragos îl citeste în Umanit? împreună cu Valeriu Râpeanu si alti gradati superiori, e impresionat de vibrantul denunt al ?constiintelor lucide" din Occident si publică imediat în Luceafărul un articol despre indignarea pe care o stârneste ?falsul opozant" Goma în lumea liberă. Cercul se închide, dar traiectoria e calculată gresit: sarpele veninos îsi muscă coada si rămâne întepenit.

Falimentul acestei campanii de denigrare a avut un aspect scandalos si la Paris, cu destituirea trimisului special al jurnalului Le Figaro la Bucuresti, care se pretase si el la jocul odios al securistilor culturali, falsificând informatiile asupra opozitiei românesti.

Mă întreb acum, după atâtia ani de la acel rusinos episod, cu ce ochi si cu ce constiintă a privit tovarăsul Puletti revolutia noastră din '89? A înteles oare că această mizerabilă, dispretuită si insignifiantă ?cvasi-dizidentă" românească în exil a constituit un detasament efectiv de voluntari care a contribuit la lupta de eliberare a României?

La începutul anilor '80, războiul rece, ajuns la incandescentă datorită obsesiei holocaustului nuclear, continua să răcească interesul Occidentului pentru opozitia internă din tările comuniste. Era mai importantă congelarea situatiei internationale, evitarea unei agravări a conflictului dintre cele două blocuri, si nu doar pe plan militar, ci mai ales pe cel ideologic. Nu trebuia compromis un echilibru încă posibil cu actiuni de tulburări politice. În ciuda semnalelor evidente de coroziune internă, Occidentul trebuia să tină în picioare Uniunea Sovietică. De aceea, ajutorul dat lui Gorbaciov a fost neconditionat; si când la distantă de numai câtiva ani imperiul comunist sovietic se va prăbusi, lumea occidentală, luată prin surprindere, nepregătită, nu va sti să înfrunte dezastrul si de acum înainte va trebui să plătească contul erorilor sale politice.

Vocea opozitiei anticomuniste, previziunile si avertismentele sale nu au servit la nimic, cel mult doar pentru a întări rezistenta internă a popoarelor noastre oprimate. Trădarea ziarului Umanit? a lipsit exilul de unul dintre putinele spatii pe care le avea în Italia pentru a face auzită vocea noastră. Mitul ?independentei" lui Ceausescu îsi continua cariera nocivă în mediile occidentale, din inertie si din indiferentă fată de degradarea situatiei interne din România. Repliată în presa exilului, în Franta, în Elvetia, în Canada, în Germania, vocea opozitiei românesti se simte tot mai slab în Italia.

Dialogul cu tara, după defectiunea de la Umanit?, avea de suferit si în urma întreruperii colaborării cu Europa Liberă care, cu unele exceptii, nu putea difuza critici la adresa regimului decât citate din presa occidentală. Articolele mele se vor întoarce în presa italiană începând din 1989, când revolta anticomunistă va readuce România în primul plan al atentiei internationale.

C.V.

Camilian Demetrescu

- s-a născut în anul 1924 si, după absolvirea liceului, urmează în paralel cursurile Facultătii de Medicină, de Filozofie, precum si Academia de Bellearte din Bucuresti, al cărei diplomat este;

- este membru fondator al Uniunii Artistilor Plastici;

- între anii 1950 si 1969 participă la mai multe expozitii din tară si străinătate;

- totodată, între 1964 si 1969 desfăsoară o sustinută activitate publicistică si de critică în domeniul plasticii, atât în presa scrisă, cât si la radio si televiziune;

- în 1966 publică volumul de estetică ?Culoarea - suflet si retină" (Editura Meridiane);

- în 1968 i s-a decernat ordinul ?Meritul cultural", decoratie pe care o refuză în semn de protest fată de politica culturală a regimului comunist;

- în anul 1969 este nevoit să ia calea exilului, ajunge în Occident, unde cere azil politic;

- începând cu anul 1969 expune atât în Italia cât si în alte tări, fiind invitat de două ori la Bienala din Venetia;

- statul italian îi organizează mari expozitii personale la Parma (1975), Viterbo (1977), Roma (1980); de asemenea, este invitat să expună, în 1977, la Quadrienale Nazionale (Roma), în cadrul expozitiei ?Artisti stranieri operanti in Italia";

- în 1977, odată cu restaurarea, la Gallese, a unei biserici romanice din anul 1000, renuntă la abstractism în favoarea unui figurativ de inspiratie religioasă;

- în 1990 i se conferă la Roma Premiul International ?Labirintul de argint", în 1991 Premiul International ?La Pleyade" (acordat de Fundatia Adenauer si Parlamentul italian);

- după evenimentele din 1989 din România, a înfiintat în Italia ?Comitetul Pro România", organizând transporturi cu ajutoare;

- publică în tară Biblia, în traducerea lui Gala Galaction, volumul de memorii ?Exil" (Ed. Albatros, 1997), apărut anterior în Italia (1995), de fapt un eseu autobiografic;

- în prezent locuieste la Gallese, mică localitate din apropierea Romei, din provincia Viterbo, în Italia.

În legătură cu viata si cariera artistică a lui Camilian Demetrescu, vezi si interviul ?Cine spune că exilul politic a luat sfârsit se înseală" (?România literară", nr. 11/1999).