2% pentru MEMORIA
 Arhiva
 
 
Timisoara, greva studentilor din anul 1946
Cezar Zugravu
 

Se stie că năvala năpraznică a armatelor sovietice în Europa, când portile acesteia s-au rupt la Nistru, a determinat o tragică dezagregare socială în diverse planuri ale existentei. Venea o lume nouă, barbară în comportament si care nu avea decât o unică credintă: instituirea comunismului. Năvala aceasta a creat mai întâi uluire, făcând ca victimele să nu aibă initial nici o reactie. Apoi a început dezmeticirea. Si când a devenit evident pentru oricine că "lumina care vine de la răsărit" este de fapt foc ucigător, fiindcă nu promova decât minciună si falsitate, au început si reactiile.

Primii care au reactionat au fost tinerii români. După stiinta noastră, România a fost tara cea dintâi care, aruncându-si în luptă tineretul, l-a si înarmat cu arma cea mai hulită de comunism: greva. Nu se mai auzise de mult rostindu-se în lagărul sovietic nici măcar cuvântul "grevă". Cel ce ar fi făcut acest lucru, ar fi plătit cu viata. Ei bine, si totusi, acest cuvânt a fost rostit, ba si pus în practică de studentii români din Timisoara.

Înainte de a intra în relatarea propriu-zisă a evenimentelor, permiteti-mi să spun câteva cuvinte despre centrul studentesc timisorean. Îmi iau această libertate, întrucât, când s-a desfăsurat greva din 1946, eu eram unul dintre conducătorii Societătii Studentilor Scolii Politehnice din Timisoara, ca presedinte al acesteia. Cunosc aceste lucruri în mod neconditionat, le-am trăit si nu le stiu din povestite.

Să spun mai întâi câteva cuvinte despre organizarea învătământului timisorean. Scoala Politehnică din Timisoara era cea mai veche facultate din Timisoara. Ea a fost întemeiată imediat după primul război mondial, în anul 1920. La inaugurarea noilor sale clădiri (un pavilion cu săli de cursuri si laboratoare, un cămin si o cantină), în anul 1927, a luat parte regele Ferdinand care, în acel discurs inaugural, a rostit câteva adevăruri memorabile. El a spus: "nu zidurile fac o scoală, ci spiritul care domneste într-însa." Aceste cuvinte au fost scrise cu litere de aur pe o placă de marmură, plasată pe peretele din fată al amfiteatrului. Desigur, placa de marmură a dispărut de îndată ce au venit comunistii la putere. Să notăm că primul rector al scolii a fost numit profesorul Traian Lalescu (1882-1929); el a fost o mare personalitate a matematicii românesti, cu contributii importante în diverse domenii ale matematicii pure si aplicate.

Scoala era destinată să formeze ingineri cu deosebire pentru vestul tării, Transilvania si Banat.

Tot în anul 1920 a luat fiintă si "Societatea elevilor ingineri", care functiona pe lângă scoala Politehnică din Timisoara. Aceasta era o organizatie apolitică, chemată să apere interesele membrilor săi. Societatea avea statut juridic si toate însemnele necesare unei asociatii apolitice. Ea n-a plăcut însă regelui Carol al II-lea care, instituind dictatura în anul 1938, a hotărât desfiintarea sa.

Asa au durat lucrurile până în anul 1944. Atunci, deci în plin război, acesta mutându-se din est în vest, a reapărut această societate, prin alegerea primului comitet studentesc democrat. În ziua de duminică 5 decembrie 1945, după un serviciu religios la cantina scolii, a avut loc, în prezenta profesorului Vlad, decan al facultătii de constructii si profesor la catedra de geometrie descriptivă, alegerea comitetului nostru. Era al doilea comitet ales după august 1944. Regulamentul spunea că el trebuie să fie compus din 17 membri, studenti de la cele trei facultăti ale scolii: de electrotehnică, de mine si metalurgie, si de constructii. Conditia ca să fii ales membru în comitet impunea să fii sef de promotie sau student cu situatia scolară foarte bună. Tot asa, conform statutului societătii, seful de promotie al anului V de la facultatea de electromecanică, facultate ce avea numărul cel mai mare de studenti, era în mod automat si presedinte.

Tot prin traditie, se afiliau comitetului nostru, cu statut de asociati, toate comitetele studentesti ale celorlalte facultăti din Timisoara; astfel s-au asociat studentii de la facultatea de agronomie, facultatea de teologie si facultatea de medicină, recent înfiintată în 1945. În felul acesta a luat fiintă Centrul Studentesc din Timisoara.

Până în aprilie 1946, părea că lucrurile de desfăsoară normal. Studentii care nu făceau parte din comitet nu cunosteau însă câte injonctiuni, presiuni si amenintări înduram noi, cei din comitetul de conducere. Între cei care ne făceau viata grea pot cita acum organizatiile comuniste "Tineretul muncitor", "Tineretul progresist", "Tineretul comunist". În acelasi timp, unele personalităti comuniste, cum a fost conferentiarul la catedra de chimie, Ilie Murgulescu (viitorul ministru al Educatiei si Învătământului sub Gheorghiu-Dej), încercau să ne atragă în tabăra comunistă, promitându-ne tot sprijinul lor. Noi simteam că acestia nu au nici o putere si am început să-i evităm.

Nori negri însă se adunau deasupra Timisoarei. Era ziua de 10 mai 1946, ziua natională a României, la ora aceea. Noi, studentii, am socotit de cuviintă să sărbătorim acea zi într-un cadru separat, departe de cadrul oficial, cel comunist.

Manifestatia noastră a început în fata clădirii Operei. Totul a început pasnic: coloana noastră urma să parcurgă bulevardul Mihai Viteazu. În acest spatiu a intervenit cu brutalitate politia; au început arestările; în seara zilei de 10 mai 1946, pe străzile din jurul Scolii Politehnice, ciocnirile au continuat până noaptea târziu.

Cu greu s-au stins ecourile acestei prime actiuni. Fiindcă aproape imediat, mai exact începând de la mijlocul lunii iunie până în luna octombrie 1946, studentii timisoreni au intrat într-o mare grevă. Ea era initiată ca protest si solidaritate studentească cu greva studentilor de la Cluj. Aceasta izbucnise în urma devastării căminelor studentesti si agresării studentilor clujeni de către formatii de bătăusi comunisti.

Centrul studentesc din Cluj a cerut imediat ajutor altor centre studentesti din tară. Răspunsul studentilor din Iasi si Bucuresti a fost moderat; câteva adunări si motiuni de protest; Timisoara însă n-a stat pe gânduri. La 17 iunie 1946, în sala cantinei acestui centru, s-a hotărât imediat intrarea în grevă. Printre alte conditii puse, cităm: eliberarea tuturor studentilor arestati, repararea stricăciunilor provocate de devastatori, măsuri pentru întâmpinarea altor acte similare.

Comparând acum rezultatele grevelor studentesti, se poate spune, privind în perspectiva timpului, că greva studentilor timisoreni din acea perioadă a avut succes. Spunem asta fiindcă greva de la Cluj a putut fi temperată de Lucretiu Pătrăscanu chiar dacă pentru scurt timp.

La noi, la Timisoara, ministerul Educatiei si Învătământului i-a trimis cu misiunea de a ne tine în frâu pe profesorii Potop si Miron Nicolescu, profesori de analiză matematică la Universitatea din Bucuresti. Ei n-au reusit în misiunea lor: De profesorul Potop n-a mai auzit nimeni nimic după cele întâmplate, despre Miron Nicolescu s-a mai auzit totusi câte ceva: el a ajuns academician în 1955, om de stiintă emerit, erou al muncii socialiste, a obtinut si Premiul de stat. Ceausescu i-a dat pe mână Institutul de Matematică din Bucuresti, dar, în anul 1974 a desfiintat acest institut, lovindu-l de moarte la propriu pe tovarăsul Miron Nicolescu, mort de inimă rea.

Între timp la noi, la Timisoara, comitetul nostru era sâcâit zi si noapte. Guvernul era enervat că noi ceream să vină să stea de vorbă cu noi primul ministru Petru Groza sau ministrul Educatiei si Învătământului. Discutiile aveau loc la primăria orasului; acolo noi am trimis o delegatie de "rang mai mic", reprezentând pe studentii anului III si IV, în frunte cu studentul Alexandru Bitang.

Discutiile însă n-au dus la nici un rezultat.

Unii dintre profesorii nostri, supusi si ei la diverse presiuni, veneau să-si tină cursurile în amfiteatre. Găseau însă aceste amfiteatre ocupate de studenti care, la intrarea profesorilor, începeau să cânte "Desteaptă-te române" sau "Gaudeamus igitur". Zâmbeau si ei, semn de solidaritate cu noi, si se retrăgeau.

Comunistii însă nu mai puteau sta pasivi; astfel încât, într-o dimineată, am aflat că fuseseră arestati 32 de studenti. M-am dus imediat la rectorul de atunci, profesorul Cândea, si am cerut să intervină pentru eliberarea arestatilor, declarându-i că dacă este de acord cu arestările îsi ia o mare răspundere privind viitoarea evolutie a lucrurilor; drept urmare, pentru acest grup de studenti, rectorul Cândea a cerut autoritătilor eliberarea lor si acestia au fost pusi în libertate.

Dacă însă, în aparentă, persoana mea fusese lăsată la o parte, în fond latul în jurul meu se strângea. Am fost convocat la Biroul de Sigurantă al Chesturii de politie din Timisoara (încă nu apăruse Securitatea; ea va apărea în vara lui 1948) si interogat de seful acestui birou, comisarul Aurel (Puiu) Mois. Pe vremea aceea acest nume nu spunea nimic nici unui timisorean. Ulterior însă, el va deveni un nume de tristă celebritate, fiindcă, obtinând gradul de maior, îsi va face o nedorită faimă prin bătutul la tălpi al arestatilor si va fi răspunzător de uciderea partizanilor si răsculatilor din părtile Banatului, ca si de deportările bănătenilor în Bărăgan. Fată de mine însă, pot spune că, de câte ori am fost poftit în biroul său elegant, a avut un comportament civilizat.

I-am spus comisarului Mois că nu pot întreprinde nimic pentru încetarea grevei, deoarece aceasta reprezintă vointa studentimii din oras si că totul depinde de cum evoluează situatia de la Cluj. (Apreciez că numărul total al studentilor timisoreni aflati în grevă a fost de aproximativ 3000.)

Acelasi lucru l-am comunicat si comandantului Corpului de armată Timisoara, un general foarte binevoitor si cumsecade ("Măi băieti, să nu dati de bucluc!"), care mă convocase la cazarma din piata primăriei orasului.

Odată cu trecerea lunii iunie 1946 si continuând greva, am hotărât în cadrul comitetului să nu se dea nici un examen în cursul verii si să ne reîntâlnim în toamna aceluiasi an, urmărind cum evoluează situatia de la Cluj.

În timpul grevei, unii dintre membrii comitetului nostru si alti studenti care nu făceau parte din comitet au fost exmatriculati, cu pierderea dreptului de a mai urma vreo facultate.

Alti studenti au fost arestati în timpul verii si detinuti în diferite închisori, printre care si cea de la Pitesti, unde si-au arătat nemultumirea, făcând greva foamei si iesind să protesteze pe acoperisul închisorii.

La începutul lunii octombrie 1946, odată cu începerea sesiunii de examene, comitetul s-a întâlnit din nou si am cerut rectorului Cândea reînmatricularea celor exmatriculati si eliberarea celor detinuti din cauza participării la grevă. Aceste cereri au fost imediat acceptate.

În luna octombrie 1946, comitetul nostru si studentimea timisoreană au participat ca invitati la ceremonia sfintirii Catedralei ortodoxe, în prezenta Regelui Mihai, a patriarhului Nicodim si a lui Petru Groza. Cu această ocazie, studentimea din Timisoara si locuitorii orasului au manifestat pentru rege, adunându-se în fata catedralei si în Piata Operei, precum si în spatiile din jur, într-un număr evaluat atunci la cel putin 300000 de persoane.

Stim cu totii ce s-a întâmplat în luna următoare: la 19 noiembrie 1946 au avut loc celebrele alegeri măsluite de guvernul comunist. Momentul a fost de o gravitate deosebită, fiindcă el a marcat primul pas mare către prăpastia comunistă. El a fost marcat si de manifestul lui Iuliu Maniu din decembrie 1946, manifest pe care el îl adresează românilor, dar si aliatilor anglo-saxoni de până atunci, care părăsiseră poporul nostru, lăsându-l pe mâna lui Stalin. (Acest manifest a lui Maniu a fost republicat de curând în revista "Memoria" - nr. 16 din luna mai 1996).

În sfârsit, în fata acestor noii realităti, greva studentilor timisoreni lua sfârsit.

În ceea ce priveste comitetul nostru, am mai avut o ultimă sedintă după alegerile din noiembrie 1946. Cu acest prilej, fără să-l dizolvăm, am predat colegilor din anul următor obiectele care apartineau asociatiei (arhiva, steagul, spatiul de la cămin unde aveau loc discutiile) cu speranta unor vremuri mai bune pentru România, ca si pentru studentimea ei.

O serie de aspecte trebuie subliniate cu privire la greva studentilor din Timisoara, din vara anului 1946:

- în primul rând, spiritul de solidaritate perfectă dintre studentii diferitelor etnii, care au participat la această actiune, fie că erau români, maghiari, germani, sârbi sau alte de nationalităti;

- în al doilea rând, aprobarea întregii populatii a orasului Timisoara si, în special, a elevilor din clasele superioare de liceu; exemplul cel mai convingător a fost oferit de elevele si profesoarele Institutului Catolic Notre-Dame, de pe strada Tilbis (de lângă "scoala veche"), care au permis, prin coridoarele si sălile de curs ale institului, accesul si retragerea studentilor grevisti în si din sălile de cursuri si laboratoarele "scolii vechi", deoarece usile de acces erau blocate de politie;

- în al treilea rând, greva studentilor timisoreni a fost prima miscare de protest si de solidarizare din România fată de abuzurile si crimele regimului comunist impus de tancurile sovietice, cu concursul unui pumn de trădători de neam;

- în al patrulea rând, dar nu cel mai putin important, greva si protestul nostru din anul 1946 au avut răsunet în tară si în străinătate si au anticipat în mod natural grevele si miscările studentesti din toamna anului 1956, în timpul revolutiei din Ungaria, care au fost reprimate cu brutalitate de comunisti.

În încheierea acestor relatări, as dori să subliniez atitudinea extrem de corectă si binevoitoare (uneori chiar încurajatoare) privind greva, a profesorilor nostri; amintindu-i aici le cinstim memoria:

-prof. Marin Bănărescu, de Masini termice, rectorul scolii până în primăvara anului 1946; odată m-a convocat în biroul său, foarte nerăbdător să-mi spună despre discursul lui Winston Churchill, pe care tocmai îl ascultase la B.B.C., în care pentru prima oară apărea sintagma "cortina de fier", astfel că situatia României si a altor tări ocupate de sovietici are toate sansele să se schimbe spre bine; profesorul Marin Bănărescu, în ciuda felului în care ne apărea nouă, studentilor, sever si distant, era un om de o căldură sufletească si de o corectitudine absolut ireprosabile;

-prof. dr. ing. Plautiu Andronescu, de Electrotehnică, care a petrecut mult timp prin lagăre după 23 august 1944, deoarece fusese rector în timpul regimului lui Ion Antonescu;

-prof. ing. Alexandru Nicolau, de Masini electrice si decan al Facultătii de Electromecanică, care si-a dat demisia din învătământ în anul 1948, după reforma comunistă a acestuia, deoarece nu putea suporta amestecul necalificat si nerusinat al regimului în probleme de instruire si educatie din universităti;

-prof. Stambuleanu, de Motoare usoare, care ulterior a fost condamnat de comunisti la 25 de ani de închisoare, deoarece nu a vrut să trădeze idealurile social-democratice, ca si Titel Petrescu;

-prof. ing. Severineanu, de Organe de masini, prof. ing. C. Bakonyi, de Tehnologie, prof. dr. ing. I. Vlădea, de Termotehnică, prof. ing. Câlniceanu, de Desen industrial, prof. ing. I. Bonea, de Topografie, si altii.

Alti profesori, desi mai sovăielnici, nu ne-au fost potrivnici, au adoptat o atitudine neutră si de asteptare si nici nu ne-au acuzat ori incriminat prin întrunirile senatului scolii sau sedintele de analiză pe facultate.

Interventiile pe lângă noi, de a renunta la grevă, ale unor profesori precum Ovidiu tino, de Geometrie analitică, un om blând, autor de poezii si un mare geometru ("Măi băieti, terminati scoala cât mai repede si plecati unde vedeti cu ochii; nu vedeti că nu puteti schimba nimic?" ori "Apa trece, pietrele rămân."), sau ca prof. Gh. Th. Gheorghiu, de Matematici generale ("tara n-are nevoie de grevisti, terminati scoala, intrati în întreprinderi, si-apoi o să vedem ce-o să mai fie."), le putem interpreta acum, după aproape jumătate de secol, ca niste sfaturi ale unor părinti pentru copiii lor care "nu-si cunosc interesele".

Un rol semnificativ l-a jucat în timpul grevei presa locală, publicatiile neaservite regimului având o atitudine neutră; în schimb, fituica oficială a regimului cu numele "Luptătorul Bănătean", de unde până la manifestatia de 10 mai 1946 ne tot lăuda si ne căuta prietenia, imediat după această dată, si mai ales în timpul grevei, a debitat tot felul de calomnii si minciuni pe seama noastră, în special pe seama membrilor comitetului.

Multi dintre cei care au participat la evenimentele pe care le-am prezentat au trebuit să ia calea tragică a închisorilor si lagărelor de exterminare, cu capete de acuzare care-si aveau originea în greva din vara anului 1946 a studentilor timisoreni. De exemplu, numai într-o singură brigadă de muncă fortată de la lagărul de exterminare "Peninsula - Valea Neagră" de pe canalul Dunăre - Marea Neagră, ne găseam, la un moment dat, 12 fosti absolventi sau studenti participanti la această grevă.

De asemenea, as dori să amintesc numele studentilor Scolii Politehnice din Timisoara care au participat la greva din vara anului 1946 si care au fost condamnati la termene lungi de închisoare, în timpul anilor de represiune comunistă, începând cu 1948, în dosarele lor de anchetă întocmite de Securitate figurând si acuza de a fi participat la evenimentele evocate mai sus:

-Vasile Abrudan, student anul V, condamnat la 7 ani închisoare pentru pretinse acte de sabotaj, ca director al Uzinelor de vagoane de la Arad;

-Costel Burghelea, student anul V, condamnat la 9 ani de închisoare pentru pretinse acte de sabotaj, ca inginer constructor la santierul Portilor de Fier;

-Mircea Codreanu, student anul III, ulterior inginer la Uzinele de vagoane de la Brasov, conferentiar la Institutul Politehnic de la Brasov, condamnat la 25 ani de muncă silnică, pentru asa-zise acte de sabotaj si spionaj;

-Dumitru Copăceanu, student anul V, condamnat ca inginer în 1948, pentru activitate anticomunistă, la 5 ani închisoare;

-Gratian Craiu, student anul V, condamnat la 5 ani închisoare pentru activitate anticomunistă;

-Mircea Fris, student anul IV, condamnat ca inginer în 1949 la multi ani de închisoare;

-Nicolin Georgescu, student anul V, condamnat în 1949, ca inginer, pentru activitate anticomunistă, la 3 ani de închisoare, la care s-au mai adăugat încă 2 ani de închisoare administrativă în lagărul de la Capul Midia;

-Sorin Ludu, student anul IV, condamnat în 1949 la 7 ani închisoare pentru activitate anticomunistă;

-Tiberiu Maior, student anul V, arestat în timpul grevei, fiind tinut în detentie, fără proces, la închisoarea de la Pitesti; acolo a făcut greva foamei împreună cu alti studenti si a protestat împotriva regimului comunist iesind pe acoperisul clădirii;

-Aurel Malita, student anul V, condamnat la 7 ani de temnită grea, pentru activitate anticomunistă;

-Adrian Mihutiu, student anul I, din comuna Măderat, jud. Arad, condamnat la moarte si executat în aprilie 1957, ca sef al unei formatii de luptători anticomunisti din judetele Arad si Bihor;

-Zeno Oarcea, student anul IV, condamnat la 5 ani de închisoare, pentru activitate anticomunistă;

-Adrian - Radu Popescu, student anul IV, din Craiova, fiu de preot, condamnat la 5 ani de închisoare pentru activitate anti-comunistă;

- Mircea Procopovici, student anul IV, originar din Bucovina, condamnat la 7 ani temnită grea pentru activitate anticomunistă;

-Teodor (Bubi) Roman, student anul V, din Lugoj, condamnat la 5 ani temnită grea pentru legăturile sale cu partizanii anticomunisti din Muntii Banatului;

-Cezar Zugravu, student anul V, condamnat la 4 ani închisoare, urmati de doi ani domiciliu fortat, autorul acestei însemnări.

În finalul relatării acestui episod, doresc să-mi exprim recunostinta fată de cele cinci serii de studenti participanti la greva din 1946 a studentilor timisoreni, născuti în marea majoritate între anii 1922 si 1927, o generatie de aur a intelectualitătii române, care s-au identificat atât de ferm cu interesele de bază ale poporului român în acele zile de zbucium si de sperante înselate.

- născut la 10 mai 1923, în comuna Gănesti, din jud. Galati (fost judet Covurlui), într-o familie de învătători;

- a urmat scoala primară între anii 1929 - 1933, în com. Tritcani, din acelasi fost judet Covurlui (astăzi situat în jud. Vaslui);

- între anii 1933 - 1941 a urmat cursurile liceului de băieti "Vasile Alecsandri" din Galati; tot la Galati îsi ia bacalaureatul;

- în 1941 intră ca student la Facultatea de Electromecanică din cadrul Scolii Politehnice din Timisoara, o absolvă în 1946, ca sef de promotie, luându-si diploma de inginer, cu mentiunea "Magna cum laude";

- de remarcat că, în iunie 1945, împreună cu comitetul liber ales al studentilor, a organizat si condus greva studentilor timisoreni, în semn de solidaritate cu greva studentilor din Cluj care protestau împotriva asupririlor si agresiunilor comise de proaspătul regim comunist impus României la 6 martie 1945 de către ocupantul sovietic;

- între anii 1946 si 1949, judecat si condamnat la patru ani închisoare corectională pentru uneltire împotriva orânduirii comuniste din tară, si-a executat pedeapsa la închisorile din Brasov, Aiud, Constanta si în lagărele de exterminare de pe Canal, Saligny, Penitenciarul Valea Neagră si Coasta Gales;

- după executarea detentiei în aprilie 1953, a fost închis pentru doi ani, cu domiciliu obligatoriu (D.O.) în comuna Mălusteni, jud. Vaslui, pe Prut;

- între anii 1955 si 1978 a lucrat la Fabrica de rulmenti din Bârlad, iar între anii 1978 si 1983 la combinatul de utilaj greu din Iasi, unde se pensionează;

- a publicat în 1996, la Editura Moldova din Iasi, un volum de evocări din detentie intitulat "Mărturii ale suferintei";

- a mai publicat în diferite publicatii articole si eseuri cu privire la viata de detinut din închisorile comuniste din România.

 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.