On ne s'appuie que sur ce qui résiste

Mă întrebi unde începe drumul formării personalitătii, piatra de hotar între salvarea existentei si zvârcolirea îndelungă a mortii sub greutatea materiei. Eu cred că primii pasi chiar duc într-una din aceste două tări despărtite de însusi dreptul la viată al neamului nostru. Iesirea după băncile scolii si intrarea în terenurile nesigure ale societătii moderne este pentru tânărul nostru prieten ca momentul ezitării în marginea pădurii dantesti, unde îl asteaptă chemarea groasă a vanitătii lucrurilor. Frica de sărăcie, frica de risc si răspundere trag pe cei mai multi în plasa cleioasă a compromisurilor si "combinatiilor". Poate multi îsi spun că tranzactia va fi făcută numai odată si că impasul greu fiind trecut se vor întoarce pe linia părăsită a intransigentei tineresti. Dar revenirea este dificilă, rară si poate niciodată înfăptuită.

Odată intrat în lanturile compromisului urmele lui grele nu se mai sterg si ziua descătusării se îndepărtează din ce în ce mai mult. "Mâine" - spun resturile constiintei noastre - si viata ni se înfundă mai mult în mâlul veninos al verminei profitoare. Este exact momentul când unii politicieni îsi acoperă turpitudinea lor adâncă si permanentă recurgând la explicatia clasică a coercitiunii evenimentelor si la unicitatea actului imoral si politic în sens inferior.

"Soyons immoraux et politiques - disent-ils - pour cette minute seulement, pour cette minute présente; aussitôt apres vous pourrez redevenir moraux et impolitiques; le malheur est qu'on nous en a dit autant et qu'on nous en dit autant pour toutes les minutes sans exception".

Cuvintele acestea ale lui Charles Péguy îmi stau totdeauna în fată atunci când se încearcă justificarea actului imoral sau când se gândeste că iesirea din cercul lui vâscos este oricând posibilă.

Nu, detasarea din tagma nevertebratilor este foarte grea si totdeauna nesigură. Nu trebuie să sucombi. Trebuie să te împotrivesti de la început curentului murdar ce te îmbie cu culorile lui ieftine.

Bărbătia ta ti se defineste în prima clipă prin opozitie, prin rezistentă. Vei merge împotriva valului dacă valul este infectat. Vei face asta din spirit viril pentru a nu cădea sub jugul unei vieti construite din slăbiciune si cedare, adică tocmai din ceea ce infirmă masculinitatea ta, misiunea ta de om.

Aici este semnul prim si indelebil al puterii tale de a fi întreg, de a fi bărbat. Vei spune nu, si te vei detasa din amorf, din gloată. Va fi intrarea ta pe pământul pietros al aventurii autentice, în aerul curat al adevăratei nobleti. Si gestul tău se va integra în linia acelei revolutii morale ce este absolut necesară existentei neamului nostru. Continuitatea noastră istorică are nevoie de zăgazul masiv al negatiunii în fata decrepitudinei masculinitătii. Un nu hotărât spus din miile de piepturi ale tineretului poate salva ziua de mâine a României.

As vrea să întelegeti că actul acesta nu este un nou misticism, o nouă nebuloasă ce ti se recomandă, ci afirmarea integritătii tale, a personalitătii care ia cunostintă de ea însăsi.

Alegerea ta este lucidă.

Trebuie să-ti dai seama că procedând asa îti pregătesti drumul aspru al pionierului, al celui ce încearcă marea aventură a vietii: aceea de a se dărui unei idei, unei opere, de a-si păstra puritatea. Nu pentru avantagii vei face aceasta, nu pentru situatii, nu pentru bani, ci pentru a fi curat în fata ta însuti, nu pentru altii, ci pentru tine. Si poate gestul tău, alături de al altora, care vor apuca pe aceeasi cale, va servi, va impune mai târziu un alt stil lumii unde trăiesti.

E fără îndoială greu să pornesti într-o gloată ostilă, care te va urî, care va vroi să te aducă la dimensiuni meschine, care îti va atribui mobilurile si gândurile ei fără frumusete. Va fi o încercare hotărâtoare să suporti rictusul si poate ostracizarea beneficiarilor imoralitătii curente, dar va trebui să înfrunti acest noroi al vremurilor pentru a te putea tu ridica în rangul omului pentru care ai fost făcut. Virtutiile tale vor fi la început pedepsite de ceilalti, bunele tale intentii condamnate. Henri de Montherlant descrie acest mers spinos al afirmării bărbătiei:

"Celui qui brave est tué, celui qui veut la justice est traité de ti?de, celui qui épouse par point d'honneur ruine sa vie. La liberalité appauvrit, la clémence enhardit les méchants, la franchise leur donne des armes, la constance d'âme emp?che qu'on prenne vos peines au sérieux, la maîtrise de soi passe pour manque de sang, la raison pour lâcheté, la modestie pour incapacité, le pardon pour un aveu de ses torts."

Tablou sumbru al adeziunii noastre la o formulă de viată atât de respinsă în societatea contemporană. Dar nu greutătile au oprit vreodată vointa de realizare a revolutiilor morale. Ele le-au conturat mai puternic, le-au dat coeziune, seninătate în fata loviturilor lumii.

Despărtit deci de tribul celor ce îsi împart furturile, oportunismele si conformismul, îti vei găsi într-o zi sensul tău, în contra abjectiunii dar în acord cu esentele umane, cu ceea ce depăseste bestialitatea comună. Trebuie să urci încet drumul acesta, să te pregătesti pentru lupta dezolantă care asteaptă astăzi orice afirmare de bărbătie si noblete. Te vei despărti de cei apropiati tie dacă va trebui să o faci, căci nu ai dreptul să te împiedici în afectiuni fondate pe slăbiciune sau pe obisnuintă. Îti vei găsi o altă familie, îti vei găsi alte afectiuni, acelea care se vor întemeia pe stimă, pe încredere si puritate. Vei trăi cu putini sau în singurătate, dar vei urca prima treaptă a omului si acesta este supremul scop al existentei, ridicat dincolo de utilitate, de succes, de îmbuibare.

Vei avea stima acelora putini care contează si vei putea să te privesti cu sinceritate, fără să-ti fie rusine de viata ta căci nu vei fi mânjit de murdăria unsuroasă a celor ce trăiesc din senzatii vulgare, servile si egoiste.

Brav este acela care împarte tot ce are.

Goethe

Stiu că existenta nu se poate ridica numai pe negatii. Dar prima datorie în lumea noastră atât de dezorientată este de a te împotrivi, de a refuza si rezista. Acesta este gestul initial prin care îti definesti vocatia, prin care iesi din destinul vulgaritătii.

Odată rupt din lumea umbrelor va trebui să-ti întemeiezi viata pe virtutile adevărate ale bărbătiei. Va trebui în primul rând să-ti refaci viziunea aupra laturei materiale a vietii.

Din nefericire în lumea noastră bogătia sub forma ei de improvizatie rapidă si luxuriantă de plantă ecuatorială stăpâneste atât de mult aspiratiile si visurile, încât un cinic oprobiu social este aruncat asupra sărăciei.

Sărăcia, care nu este mizerie si care în fond reprezintă un echilibru, sobrietate si directivare a existentei spre obiectivele ei firesti - cele spirituale - , a ajuns să fie considerată ca un blestem, ca o inferioritate calitativă. Săracul este un ciumat în societatea unde trăim, iar dorinta lui supremă este îmbogătirea. Nu mai există sens si traditie a sărăciei.

Este indispensabil să întelegi si să refaci nobletea acestei echilibrări a materiei. Viata materială nu cere excese sau acumulări disproportionate. O asemenea exagerare dilată materia peste marginile ei normale transformând-o dintr-un mijloc într-un impediment.

Lăbărtarea acoperă cu o ceată groasă facultătile creatoare ale vietii. Omul este prins în exces, în lucruri, în indolenta vegetativă produsă de saturatie.

Nobletea este nu în aglomerare, ci în despuiere.

Sărăcia este echilibrul strict între lucruri si nevoi, este o disciplină a sobrietătii care s-a dovedit istoriceste indispensabilă activitătii spiritului. Nu as vrea să întelegi altceva prin cuvântul acesta dispretuit si mai ales nu ar vrea să întelegi mizeria.

Mizeria este ignobilă, de cele mai multe ori macină viata sufletului. Mizeria este boala teribilă a vietii materiale si morale, sărăcia este igiena lor. Trebuie deci să vezi în ea echilibrarea de care am vorbit si mai ales spiritul ei uman. Ceea ce este, adică în primul rând important este să-ti însusesti spiritul sărăciei, să aderi sincer la plasarea justă a materiei în sfera destinată ei.

De aceea, Iisus Christos fericea pe cei săraci cu Duhul, pe cei care aveau spiritul de sărăcie, care în duhul lor nu puneau pret pe excesul materiei, ceea ce poate fi valabil si pentru anumiti oameni bogati.

În fond deci esentialul este să fii generos, iar generozitatea nu poate creste decât din acest spirit al sărăciei, pe care l-au avut toti oamenii adevărati. Este bine să reflectezi că adevăratul eroism este un dar de sine, o afirmare a personalitătii dincolo de stăpânirea materiei. Dacă nu vei realiza prin urmare ridicolul si trivialitatea acumulărilor egoiste, dacă nu vei dispretui pofta josnică de a trăi numai pentru tine, nu te vei putea închina lucrurilor esentiale, care sunt acelea legate de umanitate, nu de cupiditate.

Pentru a reda un suflet societătii noastre rătăcite este necesară schimbarea radicală de accent de la spiritul samsar la spiritul crestin. Goliciunea si hibridul grupurilor care se ridică pe activitatea egoistă si samsară sunt într-adevăr dezolante.

În casele lor lipsite de elegantă, pline de obiecte scumpe si de prost gust, în bibliotecile lor umplute cu scursura literaturilor sau în absenta oricărei preocupări spirituale ce li se citeste pe fată, în viata lor gregară de întâlniri si petreceri vulgare, în toată trivialitatea arivismului lor feroce este stilul verminei care minează tara tot atât de mult ca si răul exterior sau oportunismul dezrădăcinatilor.

Cât de departe este această excrescentă inestetică de corpul armonios al tărănimii, aristocratiei, intelectualitătii autentice, burgheziei producătoare, o stim prea bine. Dar ceea ce atrage prin facilitate si prin putinta de parvenire rapidă este tocmai partea putredă, degenerată a stărilor societătii.

Cred că întelegi prin urmare de ce mă gândesc de la început la o reactiune contra valorilor grosolane, care îmbâcsesc vederea debutantului în viată. Nu numai că de la refuzul de a adera la ele depinde orice estetică a masculinitătii, dar si orice viată a spiritului si orice viată umană sunt cu neputintă fără această rupere din pânza trivialitătii. Si acest lucru vreau să-l consideri sub adevăratul aspect, care este acela al stării de suflet. Trebuie ca acel personaj din "Pădurea de Iarnă" a lui Shakespeare să constati că trăim "un timp în care omul nedrept prosperă". Dar tu vei lua calea opusă. Nu poti uita că îngrămădirile materiei sunt perisabile si că ele îti fură cel mai pretios timp al unei vieti si altfel destul de scurtă. "Rien d'acquis n'est acquis éternellement" (Péguy), nimic nu este mai fragil decât suportul, pe care îti închipuiesti că-l poti face din ceea ce societatea actuală are ca ideal.

Salvarea este în altă parte: în crearea unei stări spirituale de aversiune pentru stilul samsar, pentru degenerescenta periculoasă a banului, care si-a pierdut complet sensul natural. Mă gândesc deseori la un fel de mafie contra celei mai mari vulgarităti care pătează omenirea noastră.

Adu-ti aminte de marile traditii ale creatorilor de civilizatie, de generozitatea lor, de onoarea de a da, de a împărtăsi, din ceea ce au, cu ceilalti. Nu este vorba aici de a predica punctul extrem al filozofiei crestine, dar nici de a practica formalismul crestin pentru că nu-i simti spiritul. Cunosti desigur pe cei care se duc la biserică precum si pe acei care slujesc, dar care nu au nimic în comun cu viata lui Iisus. În sensul meu a fi un miles Christi, un soldat al crestinismului, este a trăi în limite umane generozitatea.

Primul pas spre această experientă care te va pregăti pentru bărbătie este degajarea din zgura materialismului infect, dialectic si grosolan, care apasă societatea noastră. Acesta este spiritul de sărăcie de care îti vorbesc.

IV

Veuillot

La guerre tue moins d'âmes que la paix.

Poate te-ai întrebat dacă insistenta pusă pe o idee de obicei legată de predici plicticoase si ipocrite nu va deruta pe cei cu drept cuvânt dezgustati de marea mizerie a pedagogiilor bisericesti, a teologiilor netrăite.

Dacă m-am oprit asupra atitudinii de dezinteresare militantă în limite umane este pentru că, desi aceasta nu va apărea vizibil, ostentativ în existenta tinerilor nostri prieteni, ea va constitui totusi soclul solid pe care poate să se ridice aventura, riscul, creatia. Astăzi vedem cu totii cum preocupările cele mai generoase în aparentă provin numai din viziunea materialistă, care ne înfundă din ce în ce mai mult în noroiul sterilitătii, al urilor sociale. Se vorbeste numai de distribuirea bunurilor, de beneficii, de colectivizare.

Notează că eu nu resping de plano aceste preocupări si că într-o anumită măsură le împărtăsesc directia lor generală, care presupune că este generozitatea socială (sper că nu mă însel). Dar partagismul si aviditatea nivelărilor sociale sunt departe de a rezolva vreo problemă politică sau umană. Ele nu sunt decât un alt aspect al trivializării vietii, pe care o semnalam la cei ce îsi dedică vlaga lor acumulărilor de bani sau situatiuni materiale. Ele nu fac prin urmare decât să treacă pe un plan general, national chiar, ceea ce nădăjduiam să nu fie totusi decât decreptitudinea unei minorităti.

S-au spus si s-au scris atâtea după 1918 asupra necesitătilor idealurilor păcii, încât amintirea ar putea fi vie în mintea tuturor.

Din nefericire experienta istorică, ca si orice experientă omenească, se uită repede si fiecare generatie nu este solidară cu înaintasele sale decât în erori. Ar fi totusi nevoie numai de un mic efort pentru a întâmpina acest neajuns tragic, efortul unei gândiri sincere si sustinute asupra câtorva probleme esentiale. Acest efort trebuie să-l facă tânărul nostru prieten nu numai pentru salvarea lui personală, dar si pentru salvarea patriei lui încercate.

Altfel tot tumultul tineretii lui, toate aventurile lui generoase se vor pierde în tendinte obscure, în revolte confuze si chiar într-o reală dezorientare, mascată de un radicalism categoric, propriu tineretii însă steril dacă nu stie unde merge. Fenomenul a fost descris, cu acuratetea sa obisnuită, de Walter Lippmann pentru tineretul american de după primul război mondial:

"Ceea ce caracterizează mai ales generatia care se apropie de maturitate acum după falimentul idealismului de la sfârsitul războiului, nu este atât revolta contra religiei si codului moral al înaintasilor ei, cât nemultumirea cu propria ei revoltă. Este ceva obisnuit ca tinerii si tinerele să se revolte - adaugă Lippmann - dar ca răzvrătirea lor să fie tristă si fără credintă în ea însăsi, ca ei să privească tot atât de sceptic noua libertate ca si vechile atitudini - iată ceea ce, fără îndoială - constituie o noutate".

Acelasi lucru s-a petrecut în bună parte si la noi si se petrece încă si astăzi, din cauze cu totul speciale. Una din aceste cauze este absenta unitătii de gândire în planurile fundamentale ale existentei noastre comunitare, absenta unui ideal.

Da, avem nevoie nu numai de împărtiri de beneficii, ci si de idealuri. Pacea care s-a întins pe pământurile noastre vine după o serie de înfrângeri politice si morale, în care singurele oaze au fost acelea ale eroismului individual. Tinerii români au găsit în război un câmp larg unde aspiratiile lor către bărbătie si aventură si-au împlinit deseori chemarea. Ei au găsit uneori si constiinta de a fi asociati la gestul comunitar al apărării unei existente depăsind individualul, a unei traditii de neam. Ce vor găsi ei acum în linistea armelor, când nu mai zăngănesc decât vocile retorilor si demagogilor?

Ce vor găsi cei care îi urmează si care nu au simtit nici gustul amar al pribegiilor războiului?

E greu de închipuit că pentru nevoia de extaz a tineretii vor fi suficiente planurile de expropriere a capitalului, confiscările sau comunizările diverselor sectoare economice. Tineretii, adică umanitătii în ceea ce are ea autentic si creator îi trebuiesc alte valori, alte cadre de actiune în care să-si poată cheltui izvoarele ei de vis, de aventură, de generozitate si humor. Tehnica măruntă a transformărilor economice si administrative nu poate sta în primul plan al stimulării vietii de pace. Eroismul păcii trebuie fundat pe eroism, nu pe contabilitate si platitudine.

Ce însemnează, într-adevăr, viata unei natiuni din care a dispărut focul sacru al uniunii entuziaste, elanul care să creeze o morală comună, un stil de existentă? Ce însemnează viata omului fără dăruirea de sine unei idei, unei cauze care să depăsească marginile destinului individual? "Ce slujeste omului - spune Evanghelia (Matei XVI, 26) - să câstige universul dacă el îsi pierde sufletul?"

De câte ori nu simtim golul acestor planuri superioare unde să ne întâlnim si să punem în comun asa cum am pus pe câmpul de luptă, devotamentul si abnegatia noastră. De aceea pacea trebuie concepută activ, ca o luptă, ca un câmp al aventurii si creatiunii. Ea poate trăi numai prin consumarea acestor tendinte adânci ale omenirii în întreprinderi creatoare si dezinteresate si prin sustragerea lor de la incitatiile isterice, care produc comotiile anti-sociale. Altfel, cu adevărat, pacea va pregăti un vid sufletesc mai intens decât războiul a putut să o facă.

Pentru a preveni acest vid, tineretul are nevoie însă de un ideal. Evident că acest cuvânt este compromis si că vechea lui acceptiune exprima exact contrariul de ceea ce întelegem noi. În ideal s-a ajuns să se cuprindă incantatiile care duc la exces, la dementă si cruzime. "Ferocitatea idealistilor este o certitudine" spunea Taine.

De aceea prefer să întrebuintez cuvântul stil pentru directiva oamenilor tineri din tara mea. Alchimia necesară acestui stil, si prin urmare însusi drumul distinctiv al umanului, este efortul de a aduce în existenta de fiecare zi disciplina impusă de valorile stiintei si artei.

Este adică o repunere a bărbătiei în locul ei nobil, care nu este acela al violentei, al tiraniei, incompetentei sau iresponsabilitătii. Trebuie ca valori privite până acum ca neutre, reci, cum sunt obiectivitatea, stăpânirea de sine, exactitudinea, răspunderea etc., să devină expresia adevărată a fortei, a pateticului, după cum nu umflarea si grandilocventa stilului mai pot astăzi sugera încordarea interioară, ci concentrarea si stăpânirea lui maximă.

În acest focar se încrucisează toate problemele importante ale omului, de aici izvorăste eroismul constient al păcii, de aici poate naste reforma morală necesară tării noastre. Preocuparea de căpetenie trebuie îndreptată asupra noastră însine, asupra modificării normelor noastre de viată, nu risipită pe drumul calculelor colectiviste si distribuirilor materiei, care nu ne vor face nici mai buni, nici mai generosi si nici mai bogati.

(va urma)

Mihail Fărcăsanu

Ca si tine mi-am dat seama că evenimentele, prin care am trecut, au mărit si mai mult confuzia în ideile si în credintele noastre. Aruncati într-o parte si într-alta de agitatele perioade ale istoriei, nu am avut decât întâmplător linistea să gândim la aspectele substantiale ale situatiei noastre. Cei mai multi am adoptat teza comodă si dezamăgită a unui fatalism geo-politic, după care fiind noi "în calea tuturor răutătilor", pusi la întretăierea unor interese a căror intensitate si fortă depăsesc orice putintă de interventiune din partea noastră, suntem condamnati la o pasivitate absolută sau cel putin la un oportunism iremediabil.

Nu vreau acum să discut consecintele acestui fel de a vedea asupra vietii noastre politice, desi ar fi usor de arătat că tocmai din acest balans de mari interese decurge destinatiunea noastră si că în cadrul ei se poate desfăsura o actiune semnificativă si eficientă, ci mă gândesc mai ales la izvoarele în această morală ale acestei dimensiuni a noastre în fata istoriei.

De unde vine ideea că rolul nostru constă în a îndura si astepta - ca expresie a celei mai înalte virtuti izolate, - iar ca atitudine generală în a ne închina tuturor vicisitudinilor? Este adevărat că, trăind sub clima aceasta continentală excesivă, că fiind hibrizi, popor de răscruce unde s-au amestecat pământenii cu toti veneticii Levantului si unde s-au ciocnit căile imperialismelor, suntem structural un neam de oportunisti, de profitori ai zilei, de oameni ai tranzactiei si servilismului? Este adevărat prin urmare că materia din care suntem plăsmuiti noi fiziceste si istoriceste duce fatal la lipsa de atitudine si la lipsa de caracter si că deci noi nu suntem vinovati de acest lucru din moment ce legi severe ne-au imprimat o atare pecete?

Toată această teză, ce face parte din filozofia comună a intelectualului de la noi, s-a răspândit mai mult în perioada următoare împlinirii idealului national. Extensiunea subită a unei democratii de suprafată a dat societătii românesti un stil diletant si mercantil, înfrângând morala micii burghezii producătoare si a vechii clase conducătoare. Unirea tuturor românilor epuizând un ideal a secat spiritul de sacrificiu si dezinteresare, iar cele două decenii următoare nu au reusit să pună în fata tuturor o nouă chemare.

De aici si reactiunile, la un moment dat violent mistice, care au zguduit tara în acest răstimp. Dar idealurile oferite de gânditorii acestor răbufniri instinctuale nu răspundeau marilor nevoi încă nedefinite ale omului de după 1918. Excesul si poza lor tragică se potriveau cel mult câtorva singuratici, însă nu puteau constitui tipul spre care să se îndrepte în mod continuu, normal, cadrele unei societăti. Cei ce conduceau nu au fost capabili să ofere si masele românesti să prindă adevăratele idealuri ale păcii, virile si constructive.

În învălmăseala aceea a ideilor si a virulentei faptelor, comportarea masei sociale si a leaderilor a fost cea care ne preocupă astăzi: acceptare sub presiunea amenintării, asociere la cel care întâmplător tine frânele, îngenuncherea libertătii sub sugestie si violentă. Valorile parvenirii, ale tranzactiei sau fortei brutale, au definit în genere - cu exceptii onorabile - morala celor două decenii. O criză dureroasă oscilând între imoralitate pe de o parte, violentă si mistică pe de altă parte.

În timpul mai apropiat din cauza grelelor încercări prin care am trecut, din cauza răsturnărilor pe care le-am trăit, filozofia aceasta a oportunismului exasperat si de nevrozele teologico-politice, a atins ea însăsi treapta cea mai înaltă de isterie vroind să se prezinte astăzi drept un mod al existentei nationale.

Nu numai, ni se spune, că acest spirit de oportunism si închinare este scris în natura noastră substantială, dar el constituie însăsi metoda unică, optimă, de a conserva viata natională, de a ne strecura istoriceste din generatie în generatie.

Dacă însă o afirmare cinică si jovială a infirmitătilor noastre morale poate fi suportată cu calm, această încercare de a prezenta răul de care suferim drept remediu suprem al problemei noastre istorice constituie cel mai mare pericol si cea mai insidioasă încercare de a distruge ultimele temelii ale rezistentei si continuitătii noastre ca neam si nu o putem trece sub tăcere.

Este clipa din urmă, asa cum spui tu, când trebuie să privim fără menajamente în adândurile decadentei noastre. Un examen sincer al cauzelor acestei derute morale poate servi mai mult decât betia ieftină a paliativelor înjositoare recomandate de cioclii sufletului românesc.

Ca si tine m-am întrebat dacă originea nu stă în noi. M-a chinuit gândul dacă nu lipsa de caracter, dacă nu filozofia minimului de efort, dacă nu stilul acesta al nomadismului moral stau la începutul tuturor relelor de care suferim si dacă nu cumva această labilitate morală este produsul indolentei, al poftei de trai usor, al unei josnicii de care am putea să ne dezbărăm printr-o sfortare asupra noastră însine?

Mi-am spus că poate seriile logice sunt altele si dacă suntem prada tuturor vânturilor este pentru că nu vrem să fim altfel. De ce, într-adevăr, păturile noastre conducătoare dau reprezentanti atât de frecventi ai acestei morale de prostituată, care cedează la orisice cu conditia să i se dea pretul potrivit? Nu pentru motivul că ei sunt produsul unui stil de viată efeminat, din care a dispărut orice duritate si orice bărbătie? În realitate, adică, problema nu se pune invers, optica nu trebuie să fie opusă celei recomandate de oportunisti? Eu cred că da si confirmarea adevărului acestuia o văd în aspiratiile confuze, în tendintele de primenire ale poporului nostru dus de instinct spre solutia justă. Drumul adevărat al salvării nu este astfel cel al oportunismului, ci lupta contra oportunismului.

Si dacă uneori ni s-a părut că multi oameni din tara noastră au sucombat sub mizeria morală, speranta renasterii nu trebuie pierdută.

"Eu cred însă - scria I. L. Caragiale - că fiecare popor mai curând sau mai târziu trebuie să treacă printr-un paroxism de ticălosie, care îl încinge odată ca un pojar, de-i răscoleste tot sângele, si din care dacă nu-l dă cumva în vreo pustie de scarlatină, se ridică mai zdravăn si mai curat de cum a fost."

Avem datoria să contribuim la această întremare si mai ales să împiedicăm căderea prea joasă a vitalitătii noastre morale, de unde s-ar putea să nu ne mai ridicăm niciodată. Lupta dintre intransigentă si tranzactie a atins punctul ei culminant si nu se mai poate întârzia astăzi o hotărâre care interesează existenta viitoare a neamului. Trebuie să o luăm. Ea ne priveste în primul rând pe noi însine, stilul nostru de viată. Ea tinde la transformarea fiecăruia dintre noi, la crearea unui nou tip de om pentru care valorile etice să fie realităti vii, nu motive retorice. Spiritul si nobletea au nevoie să fie trăite pentru a da un sens umanitătii noastre si prin ea a clădi Patriei singura temelie indestructibilă.

Gândurile astea mă chinuiesc si pe mine ca pe atâtia altii si de aceea îti scriu, ca poate din înfătisarea unor reflectiuni trăite zi de zi să se contribuie la luminarea drumului oamenilor tineri din tara noastră, pe care îi vrem mai buni, mai hotărâti si mai generosi decât noi.

II

Andrieux