Procesul

O zi înainte de proces, a venit fostul meu anchetator pentru a ne pregăti pentru proces; a spus: "Tov. presedinte a tinut cont că sunteti muncitoare si v-a încadrat mai usor."

Pentru asta mă trimite de două ori la judecată, o dată pentru spionaj, a doua oară pentru crimă de uneltire? Halal de asa guvern care îsi tratează în acest fel muncitorii!

A venit si ziua judecătii: 11 aprilie, Vinerea Mare la noi, catolicii. La ora 4 a.m. ne-am sculat să ne pregătim pentru a merge la tribunal. A sosit ofiterul să ne ducă la dubă. Ne-am bucurat că am avut ocazia să ne întâlnim tot lotul. Cap de lot a fost în procesul nostru Prea Sfintitul Ion Dragomir. Părintele Lelutiu, Fratele Justin si eu aveam aceeasi încadrare: crimă de înaltă trădare, iar la mine, si uneltire împotriva ordinei sociale. În lot mai erau: Superioara noastră, Clementine Mayer, Mater Anuntiata, sora Tereza, Lia Moscuna, Cristina Cotro, Lidia Gavrilescu si încă vreo 4 bărbati care îl găzduiseră pe episcopul Dragomir, în total 14 persoane. Bărbatii erau separati în dubă de femei.

Ajungem la tribunal. Ne-au scos din dubă, întâi pe bărbati apoi pe noi, femeile, ne-au dus în coloană, din strada laterală, în Tribunalul din Negru Vodă, Tribunal Militar; fiind spionaj, am fost judecati de către militari. Ne-au dus în coloană pe un coridor, la etaj. La ora 8 ne-au strigat pe rând în sala judecătii. Sus, pe o estradă, erau 7 judecători care trebuiau să ne judece. Când ne strigau pe fiecare după nume, strigau si pe avocati, iar cine nu si-a pus avocat, primea din oficiu. Presedintele a spus că, întrucât lipsesc patru avocati, sedinta se amână pentru vinerea viitoare, aceea fiind Vinerea Mare a Pastelui ortodox. Deci tot în Vinerea Mare trebuia să fim judecati. Am spus că acest lucru trebuie să aibă o semnificatie, trebuie să aducă unirea între aceste două biserici surori. Noi am spus în sală că, si dacă lipsesc avocatii, se poate tine procesul, pentru că majoritatea aveam avocati din oficiu. Presedintele a spus: "Vreti, nu vreti, avocatii sunt pusi din oficiu si ei trebuie să-si facă datoria." Atunci am rugat să ni se aprobe să luăm contact cu avocatii. S-a aprobat, si întâi a venit avocatul care a fost pus din oficiu pentru mine, cu un dosar gros. L-am rugat, dacă poate face ceva pentru mine, s-o scoată pe Clementine Mayer din cauză, căci dânsa nu are nici o vină, doar că a fost Superioara mea si a găzduit o măicută, iar pentru mine nu cer nimic. Avocatul mi-a spus: "Eu as sti ce ar trebui să vorbesc pentru Dvs., dar, credeti-mă, nu pot spune altceva decât ce îmi cer ei." Am spus: "Stiu, si pentru asta nu cer să spuneti nimic".

Ne-am întors la Jilava, apoi pe 18 aprilie, în Vinerea Mare a Pastelui ortodox, ne-au dus la Tribunal si ne-au judecat. Procesul a început la ora 8 dimineata si s-a terminat la ora 22. Am fost 4 persoane cu acelasi cap de acuzare. Ne-au strigat pe rând în sala de judecată. Primul a fost părintele Lelutiu, al doilea Prea sfintitul Ion Dragomir, al treilea fratele Justin, a patra eram eu. Pe mine m-au interogat cel mai mult.

Am uitat să spun că fiecare avocat vroia să stie câte ceva pentru clientul lui, si din acest motiv m-au interogat pe mine mai mult. Dintre punctele de acuzare spun doar unul, care era considerat vina cea mai mare a mea. Presedintele a spus: "Ai fost în reteaua Nuntiaturii, al cărei cap de bandit, Papa de la Roma, a trimis bani Nuntiului, iar el îti dădea acesti bani să-i duci episcopilor si preotilor care, la rândul lor, dădeau banii partizanilor ascunsi prin pădure, care luptau împotriva guvernului." Când presedintele a spus acestea, am răspuns: "Vă rog, nu-i spuneti Sfântului Părinte cap de bandit. El nu e cap de bandit, ci Loctiitorul lui Cristos pe pământ, e Vicarul lui Cristos. Pentru noi este capul Bisericii pe tot globul pământesc, este Seful Bisericii, noi nu suntem străini pentru el; asa cum dumneavoastră aveti un ministru si el trebuie să stie câti generali, câti ofiteri si soldati are si ce fac, la fel si Papa stia că în România erau 12 episcopi, 6 romano-catolici si 6 greco-catolici, si este adevărat că veneau regulat o dată sau de două ori pe lună pentru diferite treburi bisericesti." "Anume ce?" "Anumite dispense, iar eu nu eram de fată la aceste treburi. Datoria mea era să întretin gospodăria. Este adevărat că portile Nuntiaturii erau zilnic deschise pentru ajutorarea tuturor celor ce veneau, fără deosebire de religie sau nationalitate, toti primeau la fel cele de care aveau nevoie. Până si de la dumneavoastră, de la Ministerul de Interne, au venit, si chiar eu am dat cele de care au avut nevoie." "Si ce le dădeati?" "Ce se împărtea? Alimente, îmbrăcăminte, medicamente si bani, cum avea omul nevoie si ce aveam si noi." Când am spus asa, s-a ridicat avocatul meu si a spus: "Tovarăse presedinte, vă rog să tineti cont că dumneaei este analfabetă."

"A dat Nuntiul informatii politice Papei?" "Când veneau episcopii, se discuta numai ce era în interesul Bisericii. Erau atâtea mânăstiri, scoli catolice. Sigur că se făceau referate legate de bunul mers al bisericii, sau de dificultătile ce le întâmpinau. La un moment dat, Sfântul Părinte nu a mai primit de la episcopi nici un referat, si atunci sigur că Sfântul Părinte a întrebat pe Nuntiu: ?Ce-i cu episcopii din România?? Sigur că Nuntiul a trebuit să răspundă că toti episcopii sunt arestati. Acesta nu este spionaj, v-am spus că Papa pentru noi este capul Bisericii si trebuie să stie de bunul mers al Bisericii, pe tot globul pământesc."

O întrebare a fost si cea legată de cazul sorei Ionela. "Pentru ce a tinut-o Nuntiatura ascunsă?" "Nu a tinut-o ascunsă pentru că ar fi făcut ceva politică, ci ca să nu se afle ?cazul sorei? în legătură cu minunile ce s-au întâmplat cu sângerarea Crucii si a icoanei si lumea ar fi aflat de stigmatele sorei; ar fi venit ca la pelerinaj. Biserica este prudentă si, până nu verifică, nu dă publicitătii astfel de cazuri."

"Pentru ce nu face Dumnezeu si acuma aceste minuni? Ca să vedem si noi, să credem." "Dumnezeu nu face minuni la comandă. Când vrea El, si le arată cui vrea El."

Asa a fost interogarea pentru fiecare pe rând. Interogatoriile au durat până în jurul orei 19, apoi a început apărarea. Toti aveau avocati pusi din oficiu, afară de Maica Clementine Mayer si Mater Anuntiata care au avut avocat angajat de către fosti elevi ai nostri, avocatul Nicolau. El a fost un om demn, a apărat, pot să spun, aproape tot lotul. A spus: "Domnule presedinte, pe ce bază îi condamnati pe acesti oameni? Răspundeti pentru ei! Eu am studiat 14 zile dosarele lor si nu am găsit nici un cuvânt care ar fi demn de judecată. Totul e pur religios. Pe ce bază îi judecati? Nici codul rusesc nu judecă pe oameni pentru religie." Si, cercetând în codul de drept, a continuat: "Absolut pur religios este acest proces si răspundeti pentru acesti oameni. Cum puteti să-i condamnati pentru religie?" Acest avocat a vorbit aproape o oră. Au vorbit toti avocatii, apoi presedintele a întrebat pe procurorul acuzării ce crede el că merită acesti oameni ca pedeapsă? Procurorul, zâmbind si răsfoind dosarele, apoi uitându-se la noi, a spus: "Tovarăse presedinte, eu cred că acesti oameni merită pedeapsa maximă, deoarece sunt sigur că, la întrebarea, dacă i-am pune în libertate, ar mai face ceea ce au făcut, ei ar răspunde în mod cert că ar face acelasi lucru."

A urmat apoi ultimul cuvânt al fiecăruia dintre noi. M-am ridicat si am spus: "Desigur că as face din nou, pentru că nu am făcut nici un rău nimănui prin ceea ce am făcut." "Da, popii vă învată să nu ascultati de autoritătile de stat!" "Nu e adevărat, dimpotrivă, ne învată să tinem cele 10 porunci ale lui Dumnezeu, cele 5 ale Bisericii si legile Statului, atâta timp cât acestea nu încalcă legile lui Dumnezeu si ale Bisericii. Când autoritătile civile ne poruncesc să încălcăm o lege a lui Dumnezeu sau a Bisericii, atunci nu suntem obligati să le respectăm, chiar cu riscul vietii, căci Supremul Stăpân este Dumnezeu, de El trebuie să ascultăm. Biserica ne învată să iubim pe dusmanii nostri, să facem bine celor care ne urăsc, să ne rugăm pentru cei care ne fac nouă rău si spun tot răul împotriva noastră."

Si-au spus astfel cuvântul pe rând fiecare dintre acuzati. Nu-mi mai aduc aminte ce a vorbit Părintele Lelutiu, a urmat Prea Sfintitul Ioan Dragomir: "Multumim bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să fim judecati tocmai în Vinerea Mare, când Iisus Cristos a fost judecat pe nedrept pentru a ne răscumpăra pe noi din robia păcatului." Presedintele: "Ce, vrei să ne convertesti pe noi?" "Da, domnule presedinte; el a fost trădat de Iuda, unul dintre ucenicii săi, care l-a vândut pentru 30 de arginti, ca să se îndeplinească Scriptura ce a fost scrisă prin proroci." Presedintele: "Ce vrei, să ne faci aici cateheză? Termină cu aceste cuvinte!" Prea Sfintitul nu s-a lăsat intimidat si a vorbit mai departe. Fiind Vinerea Mare la ortodocsi, se făceau deniile si, dintr-o dată, au început să sune clopotele de la Patriarhie, mai ales clopotul mare: bim-bam, bim-bam, sunete de clopote pe care nu le mai auzisem de aproape doi ani! Sunetul clopotelor parcă-ti trecea prin măduva oaselor, te impresiona, căci de la arestarea din 19 iulie 1950 nu le-am mai auzit. Presedintele îl întrerupe pe Prea Sfintitul si spune: "Drept dovadă că cultul este liber si că nu sunteti condamnati pentru religie, auziti clopotele sunând, cultul este liber!" "Da, domnule presedinte, nu uitati că si atunci când Iisus Cristos a fost condamnat de Pilat pe nedrept, nevinovat fiind l-a condamnat la moartea pe cruce, si atunci dusmanii lui Iisus au fost liberi. Tot asa si azi, dusmanii bisericii sunt liberi, iar adevăratii fii ai Bisericii zac în temnitele închisorilor. Dar, precum paznicii si sigiliul pus pe Sfântul Mormânt nu au putut împiedica învierea lui Iisus Cristos din mormânt, tot asa si Biserica va învinge si vom iesi din închisori când va fi vointa bunului Dumnezeu; Biserica lui Cristos va învinge, va iesi mai glorioasă." Nu-mi mai amintesc chiar totul, sunt peste 40 de ani de atunci. Eu am spus doar atât: "Sustin cuvânt cu cuvânt ce a spus Prea Sfintitul Dragomir, nu mai e cazul să repet. Vă cer un singur lucru: s-o scoateti din cauză pe Clementine Mayer fiind nevinovată, doar că venea la Nuntiatură, fiind Superioara mea." Presedintele a spus Maicii Superioare: "Vezi, babă, măi. Ne vei rămâne datoare cu niste ani." Maica Clementine a răspuns: "Dacă voi muri înainte de a-mi termina pedeapsa, să tineti trupul meu până se va împlini numărul de ani pe care mi-l veti da." Aceste cuvinte le-a spus Maica Clementine foarte calmă si linistită.

Era ora 22 când s-a terminat procesul. Cei 7 judecători s-au ridicat de pe scaunele lor si au spus că sentintele se vor da în 23 aprilie si că sedinta s-a terminat. Noi toti am cântat: "Cristus vincit, Cristus regnat, Cristus imperat!" De două ori. Presedintele si toti cei 7 judecători au rămas pe loc uitându-se la noi, militienii au stins luminile si, nestiind ce să facă, ne-au împins afară din tribunal. Am repetat a treia oară "Cristus vincit, Cristus regnat, Cristus imperat" si asa am iesit din sală.

După ora 22 am ajuns la Jilava, am coborât cu totii din dubă. Am îngenunchiat, Prea Sfintitul ne-a dat binecuvântarea si asa ne-am despărtit, ca să ne mai întâlnim (unii dintre noi) după 14 ani de închisoare.

Pe 23 aprilie, de Sf. Gheorghe, ne-au adus pentru fiecare sentinta: Maica Superioară Clementine 5 ani; maica Anuntiata 4 ani; sora Tereza 10 ani; eu 15 ani; bărbatii, care pe viată, care 25 ani si asa mai departe.

Prea Sfintitul Dragomir mi-a povestit cum a fost chinuit în timpul anchetei de la Ministerul de Interne. L-au legat la mâini si picioare, au băgat o rudă între mâini si picioare, l-au spânzurat de la mijlocul rudei si asa l-au bătut până ce a lesinat, apoi au dat drumul la rudă si au dat drumul la dus peste el până ce si-a revenit, apoi din nou l-au spânzurat de acea rudă, din nou bătaie până ce a lesinat si asa s-au repetat de trei ori aceleasi bătăi până la lesin, apoi dusul până la revenire. Fiind sleit de puteri după atâtea bătăi, l-au târât asa în cameră; de fapt, când am fost la Interne, sub celula în care eram cred că a fost o cameră de tortură, pentru că auzeam noaptea tipete si bătăi, si când amuteau gemetele se auzea dusul curgând, acestea se repetau de câte trei ori, apoi se auzea cum cineva era târât, se auzea zgomot de usă deschisă, gemete, apoi se închidea usa si nu se mai auzea nimic.

Viata în închisoarea Mislea

Pe data de 10 mai 1952, ne-au scos de la Jilava si ne-au dus pe noi, femeile din lotul meu, la Mislea. Mislea e situată între Câmpina si Ploiesti. La gara din Băicoi ne astepta o dubă cu care am fost transportate la Mislea. Acolo ne-au tinut 10 zile în carantină, apoi a venit directoarea cu maistra de atelier si ne-a repartizat pe fiecare unde putea lucra. Se lucrau atunci, la Mislea, covoare persane si alte modele, nu-mi mai amintesc acum denumirea lor.

Majoritatea au lucrat la confectii de tot soiul de lenjerie. Închisoarea avea contract cu magazinul Romarta, se lucrau rochii de mireasă, cămăsi de mire si alte articole. Directoarea si maistra de la atelier erau foarte întelegătoare, se purtau frumos cu detinutele, să le dea bunul Dumnezeu sănătate, dacă mai sunt în viată. Cât au fost dânsele cu noi a fost foarte bine. Lucram în trei serii si ne lăsau libere în curte, puteam să ne întâlnim cu toate trei seriile, precum si cu cele bătrâne care nu mai puteau munci. Cele care lucram, am avut cartele si puteam cumpăra ceva de la o mică alimentară care era în curte, de exemplu: marmeladă, drojdie de bere, baticuri, materiale de rochii sau de capoate; în felul acesta, ne ajutam. Când se anuntau de la Interne să ne facă perchezitie, venea directoarea si, unde stia că se găsesc andrele de tricotat, le strângea si tipa la noi: "Ferească-vă cel rău să găsesc la voi andrele de tricotat, că vă bag la gherlă" (era locul de pedeapsă); după ce plecau cei care ne perchezitionau, se ducea prin camere si arunca pe jos ce găsiseră cei de la Interne (andrele), si asa proceda mereu.

Nu a durat mult această situatie: cred că în jur de 2 ani am avut pe această directoare. A fost pârâtă de cineva, si atunci au fost mutate, directoarea si maistra de atelier. A venit un bărbat ca director si s-a schimbat foaia. Mâncarea mai proastă, severitatea mai mare, cooperativa s-a desfiintat, perchezitii se făceau si noaptea. Pe la miezul noptii ne scoteau din pat, iarna, pe coridor, si ne perchezitionau camera. Era mare vai: dacă se găseau în cameră andrele sau ace, care se considerau lucruri subversive, primeai 5-7 zile la gherlă sau camera neagră, asa se numea.

Când am venit la Mislea, am găsit acolo 650 detinute, dintre care majoritatea erau studente de la diferite facultăti, cu vârste începând de la 18 ani, cu pedepse începând de la un an până la închisoare pe viată pentru diferite cazuri. Erau acolo sotia Maresalului Antonescu, sotii de ministri, avocate, doctorite, trei maici de la Notre Dame de Sion, o Schulschwester Gerta, două maici de la Blaj din Congregatia Maicii Domnului, o soră ursulină Ignatia, cinci surori sociale: Hildegard, Alexia, Cristina, Judit, Ersek Maria, două surori benedictine din Timisoara, Patricia si Frau Priorin Hildegard, patru surori de la Institutul Sf. Maria (Pitar Mos), Superioara Clementine Mayer, maica Anuntiata, sora Ruja Maria si eu, sora Clara, în total eram optsprezece maici din sapte congregatii, care ne întelegeam foarte bine, ne rugam în româneste, nemteste, ungureste, în italiană sau franceză, pe grupuri, ca fiecare să se simtă bine si mai acasă auzind rugăciuni în limba maternă. Astfel, în vara anului 1952, an cu roade bogate, am format vreo saisprezece grupuri de exercitii spirituale, prin curte, coltisoare, fiecare cu grupul în care se simtea bine; fără deosebire de religie, toate luau parte la meditatii. Cărti nu aveam de nici un fel. Toate ni se retineau când eram arestate si le primeam înapoi la eliberare. După exercitiile spirituale, toate fetele au spus că s-a schimbat atmosfera în închisoare. Majoritatea erau fete tinere, usor iritabile si cu dorinta de răzbunare, iar după exercitii deveneau mai întelegătoare, se resemnau, binele învingea amintindu-le cum Iisus s-a rugat pentru dusmani: "Tată, iartă faptele lor căci nu stiu ce fac!" Întelegeau mai bine ce lucru mare este iertarea în situatii neplăcute, precum si valoarea zicalei: "A gresi e omenesc, a ierta e divin."

După plecarea directoarei, a urmat o perioadă grea pentru toată închisoarea. Nu mai era voie să se ducă mămăligută în atelier. Erau multe fete care nu puteau să mănânce dimineata si luau cu ele mămăliguta, o prăjeau, si doar asa puteau s-o mănânce, dar s-a interzis si asta.

Într-o dimineată, eram încolonate pentru a intra în atelier, când ofiterul de serviciu se asază în fruntea coloanei si spune: "Cine are mămăligă asupra ei, să se întoarcă cu fata spre dormitoare." Toată coloana s-a întors cu fata spre dormitoare. Ofiterul, văzând că toate ne-am întors, ne-a dus pe toate la dormitor. La prânz ni s-a adus mâncarea în dormitoare. A doua zi directorul a început să ne ancheteze pentru ce nu lucrăm. Pe unele, pe care ei le credeau mai "de vază", le-au băgat la gherlă. Pe noi ne-au întrebat pentru ce facem grevă. "Noi nu facem grevă, ni s-a spus că cea care are asupra ei mămăligă să se întoarcă cu fata la dormitor, si asa am făcut." Ofiterul a fost mutat disciplinar la Canal. Pe mai multe dintre noi au încercat să ne scoată la muncă. La fel si pe mine au încercat să mă convingă să ies la muncă. Am răspuns: "Singura posibilitate pentru a ajuta colegele să-si capete dreptul este acest refuz. Deja hrana este atât de slabă si multe fete nu pot să mănânce mămăliga cum ni se aduce, doar dacă o prăjesc putin, mai pot s-o mănânce. Nu merg la lucru până nu se rezolvă situatia colegelor. Nu este drept ca nici măcar mămăliga să n-o poti lua în atelier. Alte drepturi tot nu avem, măcar atâta să ni se dea."

În 1954 s-a schimbat probabil situatia internatională, pentru că s-au asezat pe noi cu pedepse grele, ne-au pus la "secret". Asta însemna că nu mai aveam voie să mergem la lucru, nu ne lăsau să ne întâlnim cu celelalte detinute. Eram într-o cameră 34 detinute. Ne-au tinut 4 luni închise. La plimbare ne scoteau la miezul noptii, 10 minute. Era luna martie, începuse Postul Mare al Pastelui. Ca să treacă timpul mai usor, fetele povesteau diferite romane. La începutul Postului, sefa de cameră îmi spune: "Soră Clara, si dumneavoastră trebuie să contribuiti cu ceva ca să ne treacă timpul mai usor." "Cu ce pot eu să contribui?" "Să ne povestiti si dvs. ceva!" "Bine, dar eu romane nu am citit, din vietile sfintilor prea putin am citit, fiindcă în mânăstire am avut asemenea serviciu încât nu-mi rămânea timp pentru citit, la Nuntiatură si mai putin. As putea să vă povestesc din viata lui Iisus, ceea ce mi-a rămas din meditatii si exercitii spirituale, dar eu nu prea stiu să vorbesc corect româneste, nu am prea multă scoală si, deoarece am învătat în germană, stiu mai bine să vorbesc în germană. Dar aici e o profesoară de limba germană, eu o să-i povestesc dânsei si dânsa o să traducă." Începusem să povestesc în germană. Deodată se deschide usa, ofiterul politic stă în usă si ne aduce o detinută, pe care toată puscăria o stia de "păsărică", asa erau numite informatoarele sau turnătoarele, nu vreau să-i spun numele căci nu vreau să sufere cineva de pe urma mea. Destul că am suferit noi, Dumnezeu să-i ierte pe toti, aceasta este dorinta mea si sigur că acelasi lucru îl doresc toti cei care au suferit în închisoare.

Când sefa de cameră m-a rugat să povestesc, era la începutul postului. Eu am spus că voi povesti viata lui Iisus, dar numai la două săptămâni înainte de Pasti, ca să fie si o pregătire sufletească pentru Paste. Venind "păsărica" în cameră, am spus sefei de cameră, care era o sârboaică: "Cred că e mai bine să nu povestim, stii foarte bine că întâi e pedepsită sefa de cameră si pe urmă toată camera." Nu era voie să te rogi cu glas tare si nici să povestesti ceva religios, acestea erau actiuni "subversive" si erai pedepsită dacă te prindea. Sefa de cameră a spus: "Pe răspunderea mea, puteti povesti." "Bine, atunci voi povesti eu, asa cum pot, în româneste, fiindcă nu vreau să amestec pe nimeni." Având până la Paste două săptămâni, am pus conditia fetelor ca, atât timp cât voi povesti, să nu fie ceartă între ele, să se împace una cu cealaltă. Dacă aud ceartă, întrerup si nu mai povestesc.

De la Văcăresti din nou la Jilava si apoi la Miercurea Ciuc

La sfârsitul lunii ianuarie m-au scos din spitalul pentru detinuti politici din Văcăresti si m-au spitalizat la Jilava. Acolo am făcut si ulcer la stomac, am dat si mană, eram muribundă, doctorul mi-a mai acordat doar câteva clipe de viată. Si iată că au trecut 36 de ani de atunci.

Acolo am stat până toamna târziu, în 1957, si apoi m-au dus la Miercurea Ciuc unde, în timp ce eram la spital, fuseseră transferate detinutele de la Mislea. S-a spus că detinutele politice nu mai au dreptul la muncă: munca este o onoare, iar noi nu avem dreptul la ea.

În carantină, m-am întâlnit cu două detinute care au fost deportate în Rusia, judecate si condamnate la 10 si la 15 ani; făcuseră câte 10 ani în Siberia. Acolo au lucrat în pădure la tăiat lemne si copaci pe un ger de minus 50-60 grade. Făceau foc să se încălzească la picioare. În fată li se ardea bocancul de la foc si călcâiul le era înghetat, asa ger era. Au fost vreo 2000 de maici arestate în Rusia si duse în Siberia. Se zicea că în total ar fi fost vreo 30 de milioane de arestati în Siberia, provenind din 33 de natiuni. Dar nu erau chinuiti cu atâtea perchezitii ca la noi în tară. După ce le judecau, femeile erau duse în Siberia, la muncă grea. Cele care nu lucrau, primeau câte 500 grame pâine, iar cele care lucrau primeau câte 1kg sau chiar 1kg si jumătate. Între ele erau libere si puteau să circule fără să fie pedepsite.

Suferinta cea mai mare era însă despărtirea de cei dragi, fiind într-o tară străină si nestiind nimic de cei de acasă. Spuneau că se clădise un oras de detinute si detinuti.

În 1952 le-au dat drumul la acele 2000 de călugărite din Siberia si le-au dus la Moscova, iar de acolo au plecat acasă si le scriau celorlalte în Siberia, care asa au putut afla că sunt libere.

Pe aceste două fete cu care am stat eu, rusii le-au pus în libertate după 10 ani de închisoare. Spuneau că a venit un tren întreg numai cu detinuti care se bucurau că au ajuns în tară, dar românii le-au băgat din nou la închisoare. Nu-mi mai amintesc în ce an au venit din Rusia si cât au stat la Miercurea Ciuc. Ele spuneau că fusese foarte greu în Siberia, dar închisoarea din România era si mai grea. Într-un an au făcut aceste fete greva foamei de treizeci de zile, ca să fie trimise înapoi în Siberia, fiindcă acolo era mai suportabilă închisoarea decât în România. În tara ta, să nu stii nimic de ai tăi, nici măcar cine este în camera de alături! Dacă le prindeau vorbind Morse erau pedepsite cu gherlă si cu cătuse la mână. Gherla era o pivnită sau o cameră izolată, unde primeai drept hrană o gamelă cu apă caldă si un calup de mămăligă pe zi, care de multe ori era asa de mucegăită, încât nu o puteai mânca.

La plimbare ne duceau câte un sfert de oră, în curtea închisorii, câteodată si o jumătate de oră. Ne bucuram de aerul curat de pe Platoul Harghitei, desi zidurile închisorii erau asa de înalte că nu se putea vedea nimic decât vârful brazilor, dar eram fericite că putem respira putin aer curat. Miroseam toate a tinetă, fiindcă stăteam zi si noapte în acel miros.

Acum eram 120 de detinute într-o cameră cu 4 rânduri de paturi suprapuse.

Era aproape de Crăciun si ne-am pregătit să-l serbăm si noi cu mici tartine pentru fiecare dintre noi, din pâine uscată si ce mai aveam, marmeladă si putin lapte de la regim. Am ajunat seara de Crăciun, am cântat cântece de Crăciun si diferite colinde. Unul era Stille Nacht, Heilige Nacht.

Una dintre doamne nu întelegea nemteste si m-am dus la dânsa si am cântat pe româneste, ca să se bucure si ea:

"Noapte de vis, timp prea sfânt

Toate dorm pe pământ

Doar două inimi veghează

Pruncul dulce visează..."

si asa mai departe. La a treia strofă, când am terminat, bate la usă militianca: "Cine a cântat?" "Eu, zic, am cântat." "Vezi, vezi ce faci!" Acum mă asteptam la gherlă; stiam că a doua zi vine cu raportul, să-l iscălesti. Mi-a venit după două luni, în februarie, pe un ger de -40

Prin 1960 eram la Miercurea Ciuc. A venit o doamnă care fusese arestată de pe stradă, în luna iulie, în căldura cea mare, numai cu ce era îmbrăcată. Stând ea la Securitate, până ce a fost judecată si adusă la Penitenciarul din Miercurea Ciuc, trecuseră doi ani: singura pereche de ciorapi de mătase i se rupsese, nu mai aveau deloc căpută, rămăseseră numai burlanele. La Miercurea Ciuc era iarnă, gerul ajungea până la minus 30-40 grade.

Ce să facem ca s-o putem ajuta? Doamna Robănescu era în vârstă de aproape 70 de ani, nu-mi amintesc exact. Hrana slabă. Focul tot asa: ratia pe 24 de ore era de 6-7 bucătele de lemne, câteva surcele si 12 ouă de cărbune, iar focul se făcea din coridor, unde era usa de la sobă. Soba era din cărămidă groasă, abia o singură cărămidă pe la mijlocul sobei se încălzea. Îmi amintesc că ne urcam pe o bancă si ne lipeam sira spinării de acea cărămidă pentru a simti câteva minute putină căldură; aceasta făceam pe rând, pentru ca toate să se bucure câteva clipe de căldura acelei cărămizi. Asa m-am tot gândit cum să o ajutăm pe d-na Robănescu. Din ce să-i fac ciorapi?

Aveam în închisoare părul lung, două codite. Când ni s-a dat foarfeca în celulă, căci o dată pe lună ni se dădeau foarfecele, mi-am tăiat coditele. Acum, părul trebuia tors. Cu ce? Aveam o mătură din târn, am rupt trei crengute, din una am făcut un fus ca să torc părul subtire, care era apoi pus în două, răsucit, ca să poată fi tricotat.

Din celelalte două betisoare am făcut două andrele de tricotat. Cutit nu aveam, cu ce să le fac vârf? Dormeam în paturi vechi de la soldati, care aveau sinele subtiri, si am frecat betisoarele de acele sine până am putut face două andrele.

Acum, cum si când să tricotez? Fiindcă nu era voie: dacă te prindea, făceai carceră cu cătuse la mână. Eu, fiind bolnavă de inimă, aveam dreptul să mă culc în cursul zilei, când îmi era rău, altfel nu era voie să te atingi de pat. Asa mi-am făcut o momâie în pat, noaptea, ca si cum as fi dormit, fiindcă patul meu era departe de vizetă.

M-am ascuns într-un colt al camerei după vizetă, ca să nu fiu văzută, si m-am apucat de lucru. Într-o noapte am tors părul si a doua noapte am tricotat o pereche de sosete pentru doamna Robănescu, care a fost foarte fericită să-si poată încălzi picioarele. Le-a purtat câtiva ani de zile si la eliberare m-a întrebat dacă are voie să le ia acasă. "Desigur, am zis, doar vi le-am dat." Vroia să le arate celor de acasă.

Si fiindcă mi-a mai rămas din fir, am tricotat si pentru o altă doamnă o pereche de tălpi la ciorapi, pe care îi folosea ca papuci de casă.

Din pulovere rupte si din lenjeria noastră personală care era ruptă, se făcea scamă si se tricotau pulovere si pieptărase pentru cine nu avea.

Ace, tot asa, ne dădeau cel mult de două ori pe săptămână: la 120 de persoane, trei ace. Câteodată ni s-a dat ciorbă de oase, coaste goale, fără carne, dar foarte rar si asta, fiindcă era ceva prea bun pentru noi. Scoteam câte o coastă, care era mai subtire, si făceam ace de cusut. Tăiam din coastele goale, tot frecând de sinele patului, până când se subtiau. Apoi, când primeam acul în celulă, îi făceam ureche la acul din os, ca să avem cu ce să ne cârpim putinele lucruri pe care le aveam, pentru că drept la pachet nu aveam noi, femeile închise pentru politică, asa eram considerate.

Asa am făcut sosete din păr pentru doamna Robănescu, pentru a-si putea încălzi picioarele cât de putin.