Nu vrem să facem acum o trecere în revistă a lantului întreg de lupte pe care românii au trebuit să-l dea ca să-si apere existenta lor ca popor. De la 1812 până acum se poate spune că această luptă a fost neîntreruptă si a cunoscut diverse perioade; în valul de pregătiri de război în cadrul cărora cei doi mari tirani ai lumii de atunci, Hitler si Stalin, îsi pregăteau agresiunea unul fată de celălalt, urmărind în acelasi timp fiecare să acapareze pentru sine destinul întregului nostru continent, România avea să piardă Basarabia. Mai mult, alături de Basarabia va fi să piardă si Bucovina de Nord, pământ în care de milenii si milenii nici un rus sau ucrainean sau vreo altă nationalitate străină nu pusese vreodată piciorul. Alături de Basarabia aveau să-si schimbe soarta si tările Baltice si parte din pământul Finlandei. Era momentul în care Stalin fixase punctul său de pornire spre vestul Europei, fiind interesat în mod sprecial de acest flanc sudic al Imperiului sovietic, aflat până atunci la Nistru, flanc ce apropia bolsevismul de alte tări ale Peninsulei Balcanice, unde el începuse să actioneze din plin (Bulgaria, Iugoslavia, Grecia).

A urmat cel de-al doilea război mondial, care s-a sfârsit cum stim că s-a sfârsit. Pentru noi românii, o foarte scurtă perioadă de timp (1941-1944) Basarabia a revenit la patria-mamă. Dar n-a durat, fiindcă, alimentat din plin de multiple ajutoare americane si engleze, suvoiul comunist s-a refăcut rapid si soarta războiului a fost pecetluită. Odată cu ea, ar fi trebuit să intre imediat în vigoare dezideratele formulate de democratiile occidentale la Teheran, Yalta sau Potsdam. N-a fost să fie asa, fiindcă niciodată cuvântul de onoare n-a functionat în limbajul sovietic si, cu atât mai putin, respectarea unor angajamente si tratate. Asadar, România a încăput neconditionat pe mâna sovieticilor, la totalul bun plac al Moscovei, unde stăpân era Stalin. Si Stalin ordonase pur si simplu desfiintarea României ca stat de sine stătător.

Românii au fost cei dintâi care au simtit acest lucru. Fiindcă imediat după actul de la 23 august 1944 s-a văzut cu ce ferocitate trupele de ocupatie sovietice batjocoreau România cu care, chipurile, în mod formal, se aflau totusi în stare de armistitiu. Cine a trăit acele vremuri nu va putea uita niciodată cum în marile orase, ca să nu mai vorbim de cele mici sau prin comune, unde bunul plac al sovieticilor era si mai cumplit desfăsurat, nu era zi de la Dumnezeu să nu găsesti în zorii zilei, la colturi de stradă, cadavre de femei, bătrâni si copii ucisi. A fost o perioadă cumplită. În această situatie, ce aveau românii de făcut? Multi au fost repede arestati si anihilati de guvernul comunist al lui Petru Groza; ei au luat drumul puscăriilor si multi dintre ei n-au mai fost văzuti niciodată. Altii, foarte putini, au reusit să treacă granita cu gândul că vor putea relua acolo, cu ajutorul democratiilor occidentale, lupta împotriva comunismului. Dar au fost si câtiva altii, si am putea spune că destul de numerosi, care, nerăbdători să declanseze această luptă, n-au ezitat să pună mâna pe câte o armă pe ici pe colo, pe unde au găsit-o, si, înfrătindu-se cu alti câtiva de prin apropiere, să ia pe cont propriu această luptă. Muntii nostri le-au oferit un ajutor imediat si, cel putin pentru moment, un ajutor eficient.

Despre un asemenea grup vrem să vorbim si noi acum în articolul care urmează, semnat, precum se vede, de d-na Lucretia Jurj-Costescu, care a luat parte direct la această luptă si trăieste în momentul de fată la Cluj. Grupul din care a făcut ea parte a fost numit în analele Securitătii Grupul Susman, cu adnotarea "grup de banditi din zona Răchitele - Valea Ariesului." Să dăm cuvântul acestei luptătoare.(B.R.)

Când spun cu arma în mână, nu vreau ca cititorul să creadă că am purtat această armă 4 ani si că am doborât cu ea cine stie câti dusmani. Am fost însă mereu în apropierea acestor arme prin oamenii pe care îi stiam că într-adevăr le poartă si erau gata să moară o dată cu ele, mai exact cu ultimul foc.

Dar să spun mai întâi câteva cuvinte despre persoana mea, astfel ca, cât de cât, să mă cunoască cititorul. Provin dintr-o familie de tărani colonizati pe frontiera româno-ungară, în satul Scărisoara Nouă, sat apartinând astăzi judetului Satu Mare; de fapt satul tine acum de comuna Piscolt. Colonia Scărisoara Nouă s-a format din moti de prin localitătile Muntilor Apuseni, în special Scărisoara, Gârda, Săcătura si altele. Când s-a produs colonizarea, fratii si surorile părintilor mei au rămas la Scărisoara-Alba. Acolo, o soră a mamei numită Samfira s-a căsătorit cu un pădurar care avea o bucată de pământ la izvorul Somesului Cald, în punctul numit Ponor, loc aflat în apropierea vărsării pârâului Ponor în Somes. Sotul mătusii mele se numea Nicolae Jurj si avea din prima căsătorie un fiu, Mihai. Mătusa mea însă nu avea copii. Eu trăiam cu părintii mei la Scărisoara Nouă, dar, imediat după Dictatul de la Viena, tot satul a fost înconjurat într-o noapte de soldatii hortisti si expulzat în România. Tot satul. Noi, unde să ne ducem? Ne-am dus evident la unele rude ale noastre din România. Asa am stat până când a venit eliberarea Transilvaniei de sub stăpânirea hortistă. Separati unii de altii, membrii familiei nu se prea văzuseră între ei. Asa, prin anul 1947, când lucrurile păreau să-si mai revină în climatul lor politic normal, mama, care nu-si mai văzuse rudele de multă vreme, a proiectat să facă o vizită la neamurile ei de la Scărisoara-Alba. În acea vizită m-a luat si pe mine.

Vizita la mătusa Samfira din Ponor mi-a si hotărât soarta într-un fel, fiindcă acolo mi-am cunoscut viitorul sot, pe Mihai, fiul vitreg al mătusii Samfira. El tocmai îsi terminase stagiul militar si fusese angajat pădurar silvic în zona Ponorului, preluând functia de la tatăl său Nicolae Jurj. De cum ne-am văzut, asa ne-am si plăcut si, imediat după ce el m-a cerut în căsătorie, am si acceptat. Bineînteles, mătusa ne-a si oferit o parte din pământul lor, unde am fi putut si noi să ne facem o gospodărie.

Lucrurile păreau că încep să decurgă bine. E adevărat că mă aflam departe de părintii si fratii mei, dar speram să ne putem vizita periodic. Asa s-a si întâmplat destul de curând, fiindcă în anul 1948 am fost vizitată de fratii mei, Iosif si Petrică, ba chiar am proiectat ca de Revelionul anului 1949 să plec cu Mihai, sotul meu, la părintii mei din Scărisoara - Satu Mare.

E foarte adevărat că mi-am petrecut copilăria în câmpie si nu prea eram obisnuită cu muntele, dar am deprins repede si viata de tăran de munte, mai ales că sotul meu era un om tare vrednic: un bărbat bun, voinic, frumos, si gospodăria începuse să aibă de toate, în sensul că nu lipseau lucrurile necesare unui tăran oarecare, între care îmi aduc aminte cu mare plăcere de alimentul atât de pretuit, în acea zonă, păstrăvul afumat.

Sigur, aflam mereu si mereu de toate mizeriile pe care comunistii începuseră să le facă tăranilor nostri. Nu era zi să nu aflăm de câte o crimă de care până atunci fusesem toti străini. Auzeam si despre implicarea unor tărani în unele actiuni si se tot vorbea că multi dintre ei luaseră drumul muntelui si al pădurii. Nu mi-as fi închipuit că foarte curând voi lua si eu contact cu acesti oameni, si iată cum s-au întâmplat lucrurile.

Sotul meu, Mihai Jurj, a fost contactat în 1948, împreună cu alti tineri, de grupul de partizani condus de Teodor Susman, din comuna Răchitele de sub munte, ca să lupte în regiunea Câmpeni. El avea 22 de ani, iar eu 20. De altfel, familia socrului si a sotului meu mai fusese în legătură cu un alt grup de partizani, condus de Leon Susman, avocat la Ocna Mures, si de fratele său Gheorghe Susman, pe care i-au tinut ascunsi până când au plecat pe Valea Ariesului, unde au actionat în jurul localitătilor Sălcia, Posaga, Cocolis, reusind să supravietuiască până în 1957, când au fost trădati; Leon Susman moare în luptă împreună cu alti partizani, iar fratele său Gheorghe este prins, o dată cu altii, si sunt condamnati toti la moarte.

Activitatea de partizan a sotului meu a durat până în 1950, când a fost trădat de cineva din apropiere de Câmpeni.

Într-o seară de august 1950, după ce se lăsase întunericul, ne-am pomenit cu seful Ocolului silvic din Belis, Alexandru Ripan, însotit de câtiva securisti. Ripan i-a cerut sotului meu arma din dotare. Mihai avea armă, fiindcă preluase functia de pădurar de la tatăl său, Nicolae Jurj. Mihai i-a spus că se duce s-o aducă; în camera alăturată, care avea un geam ce dădea spre pădure, erau mai multe arme. Sotul meu le-a luat pe toate, si munitia, a sărit afară si dus a fost. Si-a dat seama că a fost trădat si s-a dus la grupul de partizani, care nu era prea departe.

Când au văzut securistii că Mihai nu mai apare cu armele, l-au căutat prin toată casa si au dat alarma la cei lăsati afară, de pază, dar în pădure nu s-au aventurat. Atunci m-au arestat pe mine si pe socrul meu si ne-au dus la sediul Securitătii din Câmpeni, unde ne-au interogat două zile despre activitatea sotului meu si a Grupului Susman. După două zile ne-au eliberat si mi-au spus să nu părăsesc domiciliul din comuna Răchitele, unde locuiam cu socrii. Cu toate că stiam că ne-au eliberat ca să fim urmăriti si astfel să pună mâna pe tot grupul, cum am ajuns acasă m-am dus cu mâncare si cele necesare la sotul meu, în pădure, unde stiam că se ascunde Grupul Susman.

Am continuat să aprovizionez cu mâncare tot grupul timp de două luni, fiindcă numai eu din familie stiam unde se află. Mă duceam noaptea prin pădure, unde militienii nu intrau. Dacă la început supravegherea noastră era bine mascată, cu timpul s-a întetit, si mi-am dat seama că în curând urmează să fiu arestată. Asa că, după două luni, m-am alăturat grupului format din Teodor Susman, fiii săi Teodor si Avisalon, Nutu Bartos, Gheorghe Mihut, Roman Onet, toti din Răchitele, Ioan Ciota din Călata, precum si sotul meu Mihai Jurj. Eram singura femeie; restul nu erau căsătoriti, în afară de bătrânul Susman. În comuna Răchitele, acest Teodor Susman era un om de vază, avea o mare influentă asupra populatiei din comună si împrejurimi, foarte multi ani a fost ales primar al comunei. Era un gospodar înstărit, avusese prăvălie si reusise să-si tină copiii la scoli: fiii săi Teodor si Avisalon erau absolventi de liceu. Oameni ca Teodor Susman se aflau în toate satele si comunele românesti, în toate, fără exceptie. Ei erau tărani cultivati, elementele cele mai luminate, în casele lor se găseau cărti, reviste de agricultură sau de altă natură, aparate de radio; ei erau lumina satelor românesti, si nu cum i-au calificat comunistii - chiaburi, trântorii satelor. Cu asemenea elemente comunistii nu puteau conlucra, aceste elemente ostile trebuiau să dispară. Bătrânul le stătea în gât autoritătilor comuniste si, ca să nu fie arestat, Teodor Susman si cei doi feciori majori s-au hotărât să plece în munti, unde să organizeze rezistenta armată, acasă rămânând sotia cu cei doi copii minori, un băiat si o fată.

După plecarea celor trei în munti, asupra familiei s-a dezlăntuit o adevărată teroare, urmată de arestarea celor doi copii minori, confiscarea averii si moartea sotiei lui Teodor Susman în urma tratamentului la care a fost supusă. Apoi teroarea s-a extins asupra întregii populatii din zonă.

Din 1950, când am luat drumul codrului si m-am alăturat grupului, nici unul dintre noi nu a mai dormit într-un pat, ci numai prin suri, poduri de grajduri sau chiar pe zăpadă. Am fost bucurosi când am putut dormi în colibe din munti, până eram descoperiti, si asta timp de patru ani încheiati pentru mine si de sase ani pentru altii.

Un moment foarte greu, din munti, a fost acela când am stat înconjurati o săptămână, fără să mâncăm nimic, doar măcris, mâzgă de pe molizi si apă. Simteam că sfârâie inima în mine. Am dormit pe zăpadă, pe cetină, dar n-am răcit o zi în patru ani. Am făcut colibă din zăpadă, cu pereti de zăpadă, ca la eschimosi. Tot timpul ne-a fost greu în munti, si toamna, si iarna, când ploua, ningea si eram mereu uzi.

Într-o toamnă, în 1953, ne-am dus în partea spre Beius, ne-a văzut un om în pădure si a anuntat Militia. Noi ne-am retras într-o comună, la Boldesti; era seară si am văzut că vin militienii cu camioanele. Ne-am dat seama că nu mai aveam pe unde trece decât prin apă si am trecut Crisul cu apa până la subsuori, tinând armele sus, deasupra capului, ca să nu se ude.

Am avut si eu armă, dar nu am tras; dacă ar fi fost nevoie, as fi tras. Ai nostri au tras numai când am fost atacati, ca să ne apărăm, nu ca să omorâm.

Atunci, după ce am trecut apa, am făcut foc si ne-am uscat, că nu aveam schimburi.

Eram singura femeie în grup, dar eu nu mi-am pierdut nădejdea. Sotul meu se mai plângea, uneori îl apuca disperarea, dar eu nu-l lăsam. Eram foarte optimistă.

În aceste conditii am fost hăituiti continuu de Securitate, care era tot timpul pe urmele noastre, obligându-ne să fugim si să ne ascundem în alte locuri. Când ne descopereau si nu puteam să evităm confruntarea, se isca lupta armată.

Presiunea Securitătii se întetea; dacă la început erau putine trupe, în vara anului 1952 ei au împânzit muntii; erau atât de numerosi, încât au reusit să ne înconjoare. Am încercat să iesim din încercuire, dar nu am putut să evităm lupta armată, în care am pierdut pe Gheorghe Mihut, Ioan Ciotea si Nutu Bortos. Ceilalti sase am reusit să ne ascundem într-o mică pesteră si nu am fost descoperiti. După plecarea trupelor, am iesit si, când am văzut că o treime din noi muriseră, grupul Toader Susman s-a destrămat, cei din familia Susman plecând spre Răchitele, iar eu cu sotul meu si cu Roman Onet - frate de mamă cu sotul meu - am trecut muntii în Bihor.

Până în 1952 luptele si urmărirea s-au desfăsurat în Valea Somesului, a Bătrânei si a Ponorului, sub Padis, dar după lupta pe care am mentionat-o, forta noastră de rezistentă a scăzut, am rămas numai trei. Pentru a ni se pierde urma am trecut pe versantul muntilor din Bihor, si prin localitătile de sub munte, până în apropiere de Beius. Dar nu a durat mult si am fost descoperiti si aici de organele de Securitate si Militie, asa că a început alt val de urmărire si hăituire, ca în cele din urmă să fim vânduti în 1954 de către ultima noastră gazdă din comuna Sudrigiu. Acolo ne lăsasem lucrurile în sură, după care am plecat în munti. Gazda stia cu aproximatie când ne vom reîntoarce ca să ne facem provizii pentru încă o perioadă de timp, asa că a anuntat pe cei de la Securitate, care ne-au asteptat două săptămâni. Când am revenit, ne-am asigurat că nu suntem pânditi, fără să bănuim că securistii se aflau chiar în sură.

După ce am intrat în casă, gazda a iesit afară, apoi a revenit si s-a oferit să ne conducă în sură. Nu bănuiam nimic, asa că, atunci când am deschis usa la sură, eu am fost lovită în cap cu o armă si am lesinat; m-am trezit cu cătusele la mâini. Sotul meu a fost împuscat în cap si presupun că a decedat după putin timp. Când mi-am revenit din lesin el a mai schimbat câteva vorbe cu mine, apoi au venit doi securisti si l-au luat, si de atunci n-am mai stiut nimic despre el.

Pe mine si pe Roman Onet ne-au arestat si ne-au judecat. Procesul a avut loc la Oradea, în 1955. Au fost de fată si fratele sotului meu, si alte persoane. Am fost acuzati de crimă împotriva securitătii statului. Nu a durat mult, două sedinte dacă am avut, apoi ne-au condamnat. Nu am putut vorbi cu avocatul; nu a vorbit nimeni cu mine, să mă întrebe ce am făcut. Ne-au dus apoi la penitenciar si acolo ne-au spus sentinta, nu în instantă: eu am fost condamnată pe viată, iar cumnatul meu la moarte. Si l-au executat imediat după pronuntarea sentintei, în 1955. Avea 24 sau 26 de ani, si avea familie, sotie si un băiat. Sotul meu avea 28 de ani.

Pentru a afla vesti despre sotul meu am făcut din închisoare cerere la Securitatea din Beius, si tot în închisoarea din Oradea am declarat greva foamei, ca să-mi comunice situatia sotului meu, dar nu mi-au dat nici un răspuns si nici certificat de deces nu mi-au eliberat.

Pentru rana de la cap, primită cu ocazia arestării, nu mi-au acordat nici un tratament medical, în afara schimbării pansamentului.

După evenimentele din Ungaria (1956) am fost transferată la Mislea, iar în 1958 am fost adusă de la Miercurea Ciuc la Cluj, ca martoră în procesul părintelui greco-catolic Ieronim Susman si al fratelui său, Gheorghe Susman, care era partizan.

În 1959, la Miercurea Ciuc, am făcut un grav abces la plămâni si am fost dusă la spitalul închisorii Văcăresti.

În transferurile la diferite penitenciare am trecut de fiecare dată prin Jilava, până am ajuns din nou la Oradea, de unde am fost eliberată în 1964.

După eliberare, pe când mă aflam la spital pentru tratament TBC, am cunoscut un băiat, Grigore Costescu, bolnav ca si mine, care mi-a devenit al doilea sot. Era electrician auto si am trăit împreună 22 de ani.

După însănătosire, multumită doctorului Nicolae Mladin, am fost angajată confectioneră la fabrica de tricotaje "Somesul", unde am lucrat 19 ani, până la pensionare.

Între timp, situatia familiei Susman a devenit tragică. Teodor Susman, bătrânul, după despărtirea de noi, s-a reîntors la Răchitele si, adânc impresionat si îndurerat de suferintele consătenilor, terorizati din cauza lui, s-a împuscat într-o sură. Cei doi fii ai lui, Teodor si Avisalon, au căutat să se ascundă în continuare si au reusit până în 1958, când un vânzător de neam, pe nume Dumitru Tărău, din satul Hodin, i-a trădat si au murit si ei într-o sură din comuna Brăisor.

Acesta a fost sfârsitul grupului denumit Susman, din Răchitele.

Cât am fost în închisoare, părintii sotului meu si mătusa mea au fost găsiti morti în vârful muntelui, lângă un copac, iarna, înghetati, cu o toporiscă lângă ei.

În nr. 25 al revistei s-au strecurat unele inexactităti pentru care ne cerem scuze. Susman Traian nu a decedat la Aiud; Susman Ieronim nu a murit în temnită; sotia lui Susman Teodor, Catrina, nu a fost arestată, nici deportată.