"Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul""Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul".
Aristotel

    Arena politică se situează pe locul doi fată de domeniul militar, din punct de vedere al preponderentei minciunii si al tolerantei fată de aceasta. Isaac D'Israeli (1881) citează definitia politicii ca "arta de a conduce oamenii ducându-i de nas". În pamfletul său, publicat anonim, Propuneri pentru tipărirea unui ghid în arta minciunii politice, John Arbuthnot (1712) defineste "natura minciunii în politică" drept "arta de a convinge oamenii să creadă în falsităti binefăcătoare în scopul unui rezultat pozitiv". În scurtul său pamflet, el plasează dilema esentială a mintitului în sfera politică si mai ales cu privire la acele societăti în care nu se face o diferentă clară între "popor" si elita care lansează "falsitătile binefăcătoare". Arbuthnot remarcă, pe de o parte, că "nici un om nu minte cu mai multă gratie decât acela care crede în minciuna sa". Pe de altă parte, el îi avertizează pe conducătorii partidelor de pericolul de "a crede în propriile minciuni; ceea ce s-a dovedit că are consecinte dăunătoare..." Părerile lui Arbuthnot se regăsesc în secolul XX în ideile lui Hannah Arendt (1968) care îsi începe analiza asupra "Adevărului si politicii" prin afirmatia intransigentă: "minciunile au fost întotdeauna considerate unelte necesare nu numai de către politicieni sau demagogi, ci si de către oameni de stat".

    Minciunile se întâlnesc în orice sector al vietii politice; Bailey (1988) oferă o impresionantă colectie de exemple ce ilustrează evenimente petrecute în Statele Unite, China, Uniunea Sovietică si Africa. Aceia care si-au ales acest domeniu ca profesie devin priceputi în a spune minciuni; este o trăsătură necesară succesului. Bailey observă, asemenea lui Machiavelli, "că liderii care în mod conventional rămân sinceri sunt si lipsiti de eficientă". După spusele lui Ekman (1985), "în mod normal este mult mai usor să sesizezi comportamentul mincinos al unei persoane care a încercat să se sinucidă sau al persoanei cu care te-ai căsătorit decât atitudinea înselătoare a unui diplomat sau a unui agent dublu". Desi s-ar putea ca Ekman să aibă dreptate când caută semne ale unui comportament mincinos în atitudinea celorlalti, el greseste cu sigurantă în presupunerea sa că publicului i-ar fi greu să-si dea seama de neadevărul existent în ceea ce i se spune, în cazul în care mincinosul are un statut clar în ochii societătii, fiind diplomat sau orice altceva.

    Când ascultăm afirmatiile partenerilor nostri de viată presupunem de obicei că acestia sunt sinceri; un diplomat sau politician, oricât de cinstit ar fi în aparentă, este privit totusi cu mai multă suspiciune. De aici a pornit si gluma rusească:

    Întrebare: Când poti să-ti dai seama că un politician minte?

    Răspuns: Când deschide gura să spună ceva.

    Parlamentul este un loc unde aroma înselăciunii nu lipseste niciodată. În Anglia, pe timpul perioadei de febră intelectuală care s-a declansat în urma abrogării legii privind autorizarea tipăriturilor din 1694, când pamfletele apăreau ca ciupercile după ploaie, minciuna politică a fost schitată într-un memorabil articol din The Examiner, atribuit lui Jonathan Swift de către unii si lui John Arbuthnot de către altii. Autorul pamfletului face următoarea observatie:

    "Există un lucru esential prin care un politician mincinos se deosebeste de ceilalti mitomani si anume faptul că trebuie să aibă o memorie scurtă, necesară în diversele ocazii care apar cu fiecare oră si în care el uită de sine si se contrazice de la o afirmatie la alta, în functie de persoana căreia i se adresează."

    Aici trebuie să observăm o deosebire primordială. În alte domenii în care se încearcă promovarea înselătoriei, se cere păstrarea aparentelor; astfel, mincinosii trebuie să aibă o memorie bună, încât să nu facă greseala de a se contrazice singuri si a se da în vileag. Deja în secolul I d.Ch. exista un proverb roman (Quintilian) care spunea că un mincinos trebuie să aibă memorie bună. Mai târziu, Montaigne observa că "cel care nu are memorie bună n-ar trebui să încerce vreodată să mintă". Aceste principii nu li se aplică si politicienilor, consecventa este, am putea spune, prea mult pentru un politician. Multe din afirmatiile făcute de politicieni, la începutul secolului al XVIII-lea în Marea Britanie, cât si în general, în zilele noastre, sunt desigur demne de încredere, si uneori chiar adevărate; oricare nouă proclamatie poate fi astfel, chiar dacă contrazice vreo declaratie precedentă. Speranta ne ajută să trăim.

    În viata politică există norme specifice pentru campaniile electorale. Când au loc alegeri, fiecare partid le acuză pe celelalte că induc electoratul în eroare. Alegătorul, sufocat de valuri de propagandă care îl asaltează din toate părtile, nu mai poate face deosebirea între promisiuni sincere si minciuni seducătoare. Politicienii sunt constienti de acest lucru. De exemplu, alegerile din 1990 în Australia au fost pline de afirmatii considerate a fi mincinoase. După alegeri, John Howard, un politician cunoscut, si-a rugat colegii ca, în eforturile lor de a câstiga sprijinul electoratului, să se bazeze mai putin pe ceea ce el a numit în mod diplomatic "gimnastica semanticii". Două afirmatii făcute de către liderul Partidului Liberal în timpul campaniei electorale australiene din 1993 confirmă presupunerea că în astfel de situatii se spun minciuni. La începutul campaniei, John Hewson si-a exprimat speranta ca minciunile să nu-si facă aparitia; după alegeri, a explicat insuccesul partidului său zicând: "Am fost prea cinstit".

    În parlament, cerintele sunt altele, desi o propagandă înselătoare nu este judecată cu indulgentă în momentul în care se încheie campania electorală. Afirmatiile cu privire la viitor sunt deseori percepute de către rivalii politici ca având intentia de a păcăli, atât în timpul campaniilor electorale, cât si în parlament. Pe de altă parte, remarcile cu privire la trecut, care se fac în parlament, si într-o mai mică măsură cele care se referă la prezent, sunt luate drept adevărate. Un functionar public în Marea Britanie i-a spus unui jurnalist, atunci când a fost întrebat dacă ar fi existat contradictii între codul său etic personal si rapoartele pe care trebuia să le scrie pentru ministrul al cărui angajat era, că: a spune lucruri neadevărate în privinta viitorului n-are importantă, deoarece oricine are dreptul să îsi imagineze cum ar arăta lucruri care încă nu există; însă este mult mai grav atunci când se spun minciuni despre prezent sau trecut. (Phillips, 1991)

    Parlamentarii, fie ei ministri sau politicieni cu alte functii, sunt uneori prinsi cu minciuna când fac afirmatii neadevărate asupra unor lucruri care s-au întâmplat în trecut, si atunci sunt acuzati de nesinceritate. Aceste acuzatii au de obicei o tentă accentuată de indignare, pentru a arăta clar că, în acest context, spre deosebire de alte medii electorale, este gresit să se mintă. Acelasi lucru îl sugerează si un comentariu poetic asupra afacerii Profumo din 1963. John Profumo, secretarul de stat pentru război al Marii Britanii, a fost acuzat, printre altele, că ar fi vizitat o tânără, Christine Keeler, în apartamentul ei din Londra, unde se mai bucura uneori si de compania altor bărbati, dintre care un atasat maritim rus. Când a fost întrebat în parlament despre legătura sa cu domnisoara Keeler, Profumo a negat la început acuzatiile. Ulterior a admis că acestea fuseseră întemeiate si a demisionat din functiile parlamentare si guvernamentale pe care le ocupa (Young, 1963). La vremea aceea a circulat o poezioară umoristică, sunând în felul următor:

    Christine i-a spus: ce naiba ai făcut pe desteptul

    Într-o anchetă socială, oamenii au fost întrebati ce au considerat mai important, riscul implicat de amestecul atasatului rus, faptul că Profumo avea o amantă, sau pur si simplu faptul că acesta a mintit în parlament. Optzeci la sută dintre ei au pus pe primul loc mintitul, pe al doilea riscul implicat de amestecul rusului si pe ultimul loc amanta (Irving, 1963).

    Un politician care a fost prins cu minciuna nu va mai fi crezut a doua oară, când poate chiar va spune adevărul. Recent, probabil Ronald Reagan este cel care s-a dat de gol într-un mod evident că persistă în afirmatii nesincere, spuse chiar cu nepăsare. Pe timp de pace, politicienii cu functii înalte se abtin să mintă, cu exceptia situatiilor când au interesul să inducă publicul în eroare. Totusi, colectia de afirmatii false făcute de Reagan pe timpul primului său mandat prezidential ar putea umple paginile unei cărti, ridicându-se la un număr de peste două sute, cu tot cu dezmintirile unora dintre ele (Green si MacColl, 1983). Însă mintea Reagan cu adevărat? Avea el intentia să inducă în eroare? Poate că în unele cazuri, însă nu în majoritatea timpului. O zicală care circula în mod curent la vremea aceea se apropie mai mult de adevăr: George Washington nu putea să spună o minciună, Richard Nixon nu putea să spună adevărul, iar Ronald Reagan nu putea să facă deosebirea dintre ele. Având în vedere această atitudine, mai sunt oare motive de nemultumire pentru că purtătorul său de cuvânt, Larry Speakes, inventa afirmatii pe care le atribuia presedintelui? Broder (1988) crede că nu, si în loc să dea vina pe Speakes, el îi acuză pe "reporterii si oamenii cu drept de vot care au acceptat manipularea si înselătoria ca mod de viată". Broder le cere politicienilor să "vorbească ei însisi" pentru ca, printre altele, să poată răspunde de propriile minciuni. Astfel, dacă Reagan nu a avut intentia să inducă în eroare, cel putin este clar că Speakes a făcut-o. Într-adevăr, cel care l-a urmat în postul de purtător de cuvânt al Casei Albe, Marlin Fitzwater, pare a fi spus că editarea cărtii lui Speakes, Declaratii oficiale (1989), a contribuit si mai mult la scăderea credibilitătii politicienilor (Canon, 1988).

    A cere politicienilor să vorbească ei însisi ar putea fi totusi o încercare zadarnică de a da ceasul înapoi până la momentul în care partidele politice nu deveniseră încă principalii clienti ai agentiilor publicitare. Pentru că, după cum observă Robert Adams (1977), "minciuna politică a ajuns în zilele noastre să fie produsă în cantităti uriase". Departamentele de dezinformare completează activitătile agentiilor publicitare, iar acelea care sunt dirijate de guvern se disting numai prin faptul că îsi iau sursele de la un nivel superior. Drept urmare, ajungem la situatia în care, după părerea lui Adams, consilierii presedintelui Nixon au mintit, se pare, nu numai din lăcomie... nu din răutate sau teamă... si nici măcar dintr-o înclinatie naturală însă coruptă spre minciună... Se pare că ei au mintit în mod automat, mecanic, dintr-un spirit de echipă, ca un om care s-ar vinde diavolului numai pentru că n-ar vrea să "strice petrecerea generală."

    Levitt si Levitt (1979) prezintă lucrurile într-un mod mai simplu. Referindu-se la minciunile lui Nixon cu privire la cariera sa, ei spun: "Cetătenii nu se mai puteau încrede în perspectiva pe care Nixon le-o oferea asupra realitătii, din moment ce acesta nu spusese adevărul nici măcar despre sine."

    Din nefericire, într-o atmosferă democratică nimeni nu poate crede absolut orice spun toti politicienii, deoarece este de asteptat ca multi dintre acestia să se afle pe baricade diferite si să afirme lucruri contradictorii. Astfel, un argument în favoarea democratiei este că ne îndeamnă să avem o atitudine precaută fată de spusele politicienilor; după cum scria si pe un afis anarhist apărut în timpul alegerilor din Australia în 1983: "Nu-i votati pe politicieni: asta nu face decât să-i încurajeze". Pe de altă parte, cred că o viată publică coerentă ar fi imposibilă dacă nimeni n-ar avea vreodată încredere în nici un politician. Pentru a păstra echilibrul social trebuie să fim dispusi, din când în când, să dăm crezare unor politicieni; acestia trebuie să evite minciuna în exces si în serie.

    Conform doctrinei "minciunii nobile" discutate de Platon, guvernele au dreptul să mintă în interesul natiunii. Jody Powel, care la un moment dat a fost secretarul de presă al Casei Albe, merge mai departe cu această idee; din punctul său de vedere: "În anumite situatii guvernul nu numai că are dreptul, ci are obligatia de a minti în scop pozitiv" (Powell, 1984). Eu cred că majoritatea oamenilor ar fi de acord cu această afirmatie; însă nu prea s-ar realiza un consens si în privinta naturii "anumitor situatii".

    Este specific guvernelor să se protejeze printr-o discretie oficială, încât cu putin noroc multe din încercările lor de a-si induce în eroare adversarii si publicul au succes si nu sunt divulgate niciodată. Regulile în privinta dezvăluirii documentelor oficiale după trecerea unui anumit număr de ani îi ajută pe istorici si pe altii să descopere înselătoriile din trecut, însă de obicei numai după ce autorii acestora sunt deja în sigurantă, ascunsi în anonimat. Pe parcursul ultimelor decade această formă de protectie a guvernelor a fost în unele tări subminată partial de autorizatiile libertătii de informare si de către legi asemănătoare, ceea ce a condus la o mai profundă constientizare a riscurilor existente în punerea pe hârtie a unor planuri sau decizii.

    Defibratorul poate fi văzut ca o armă de apărare împotriva xeroxului si a posibilitătilor acestuia din urmă de a favoriza scurgerea de informatii. Progresul continuu al tehnologiei obtinerii de informatii va aduce probabil în prim plan noi dispute între cel care înseală si cel care este păcălit. Însă, între timp, eliberarea anuală de materiale anterior tinute în secret, scrise în conditiile precedente acestui progres, dezvăluie înselătoriile practicate de guverne în anii trecuti. Astfel, pe 1 ianuarie 1992 au fost eliberate documente ale guvernului federal australian din 1961. La acea vreme femeile căsătorite nu puteau avea o slujbă permanentă. O comisie care si-a propus să cerceteze această atitudine discriminatorie venise cu ideea să se renunte la respectiva restrictie, propunere care s-a bucurat de sprijinul Consiliului pentru Serviciile Publice. Primului ministru, R.G. Menzies, nu i-a plăcut propunerea si a vrut s-o respingă, însă stiind că se apropiau alegerile, a preferat să nu-si dezvăluie punctul de vedere. Cabinetul său i-a acceptat planul de a spune parlamentului si publicului că problema urma să fie dezbătută de guvern, dar că nu fusese încă luată nici o decizie (Canberra Times 1992). Cu alte cuvinte, si parlamentul si publicul trebuiau să fie dusi de nas. În 1992 Menzies decedase, iar dreptul de a munci al femeilor căsătorite fusese deja stabilit.

    Sfera politicii are două caracteristici care relevă preponderenta minciunii: concurenta si sefia. Concurenta politică este, cel putin în conditiile democratiei, mai organizată si mai putin violentă decât conflictele pe timp de război, însă oferă numeroase ocazii similare de a obtine succesul cu ajutorul înselătoriei. De asemenea, necesitatea de a oferi, spre siguranta publicului, un grup de conducători, favorizează sau poate chiar are ca cerintă inducerea în eroare a unor oameni, în anumite momente. Bailey (1988) afirmă că "liderii de pretutindeni sunt asemeni decanilor sdin universitătit, urmăriti în permanentă si fără posibilitate de scăpare de consecintele faptelor lor", faptele lor fiind în esentă "dăunătoare". Apoi, Bailey justifică oarecum aceste afirmatii, argumentul său fiind relativ solid. Cerintele combinate ale succesului într-un conflict si ale sefiei încurajează practicarea înselătoriei, lucru care este sesizat, din fericire, de către multi, însă din păcate nu de către toti cei care urmează a fi înselati. Această perceptie oferă cel putin o diminuare partială a sanselor de reusită a înselătoriei. Însă gradul de reducere a acestor sanse diferă în functie de mentalitatea mai mult sau mai putin deschisă a societătii în cauză.

    Sfera milităriei si a politicii au multe în comun, după cum au observat si nenumărati cercetători în stiintele politice. Printre aceste similitudini se găsesc si tipurile de minciuni puse în practică. În ambele domenii apar nenumărate înselătorii si sunt uneori chiar date în vileag, însă în timp ce în afacerile de război lantul de minciuni este sustinut în mod oficial si poate chiar pe fată, în politică tertipurile necinstite sunt ascunse si, cu exceptia anumitor cazuri rare, mai degrabă negate decât recunoscute. Atât politicienii cât si propagandistii din timpul războiului se confruntă cu riscul de a ajunge să creadă ei însisi că ceea ce au inventat este adevărat, însă în acelasi timp confirmă remarca lui Arbuthnot cu privire la eficacitatea sporită a mincinosilor care fac acest lucru. Ambele domenii investesc multă energie în încercarea de a-si induce în eroare atât suporterii cât si adversarii. În comparatie cu alte domenii pe care le vom analiza, acestea două se disting prin faptul că martorii neutri se asteaptă mai mult la aparitia unor minciuni si le tolerează mai usor sau cel putin sunt mai resemnati fată de existenta acestora.

    Din volumul Sociologia minciunii de J. A. Barnes,
apărut la Institutul European, Iasi, 1998,
în traducerea Cristinei Vrăjitoru.

    Ai întors pe dos tot partidul pentru că n-ai păstrat secretul;

    Să minti acasă

    E josnicie crasă

    Dar să minti în parlament, e de-a dreptul obscen.