Înainte de a extermina pe unii din "dusmanii" săi, Stalin le rezerva o soartă specială: îi făcea să compară în procese de un mare spectacol. Lenin inaugurase această formulă, în 1922, cu primul proces trucat, acela al socialist-revolutionarilor. Stalin a ameliorat formula, făcând din ea una din constantele dispozitivului său de represiune pe care o va aplica si în Europa de Est după 1948.

    Annie Kriegel a demonstrat foarte bine formidabilul mecanism de profilaxie socială pe care îl constituiau aceste procese a căror "pedagogie infernală" înlocuia, pe pământ, Infernul promis de religie. Simultan era pusă în miscare o pedagogie a urii de clasă, a stigmatizării dusmanului. În comunismul asiatic, acest procedeu este împins spre o logică extremă: se organizau zile ale urii.

    Pedagogiei urii, Stalin îi adăugase pedagogia misterului: arestările, motivele, condamnările, soarta victimelor erau învăluite într-un secret absolut. Misterul si secretul, strâns împletite cu teroarea, alimentau o formidabilă angoasă populatiei.

    Pentru că se consideră în război, bolsevicii instituie o întreagă terminologie vizând dusmanii: "agentii dusmani", "populatie făcând cauză comună cu dusmanul" etc. După modelul războinic, politica este redusă la termeni simplisti, definită ca relatie dusman/prieten, ca o revendicare a lui "noi" opus "lor". Ea implică o viziune de "front" - încă o expresie militară: frontul revolutionar, frontul contrarevolutionar. Si fiecare este somat să-si aleagă frontul, sub amenintarea cu moartea. Gravă regresie la un stadiu arhaic al politicii, care sterge o sută cincizeci de ani de eforturi ale burgheziei individuale si democrate.

    Cum se defineste dusmanul? Politica fiind redusă la un război civil general opunând două forte - burghezia si proletariatul - si necesitând exterminarea uneia dintre ele prin mijloacele cele mai violente, dusmanul nu mai este doar omul vechiului regim, aristocratul, marele burghez, ofiterul, ci orice persoană care se opune politicii bolsevice si care e calificată drept "burgheză". "Dusmanul" desemnează orice persoană sau categorie socială care, în mintea bolsevicilor, reprezintă un obstacol în fata puterii absolute. Fenomenul apare imediat, inclusiv în instantele din care teroarea este încă absentă: adunările electorale ale sovietelor. Kautsky a presimtit aceasta când, încă din 1918, scria: "sÎn sovietet au drept de vot numai cei care au dobândit ?mijloacele de existentă printr-o muncă productivă sau profitabilă pentru toti?. Dar ce este ?munca productivă si profitabilă pentru toti?? Un cuvânt de cauciuc; tot de cauciuc este ordonanta privind pe cei exclusi la vot, inclusiv pe cei care ?întrebuintează mână de lucru salariată pentru a obtine profit?. (...) Se vede bine că nu e nevoie de mare lucru pentru a fi etichetat drept capitalist sub regimul electoral al Republicii Sovietice si pentru a-ti pierde dreptul la vot. Natura elastică a definitiilor cuvintelor legii electorale deschide calea domniei arbitrarului celui mai evident, si aceasta nu se datorează sistemului legislativ, ci obiectului său. Nu vom reusi niciodată să definim într-o manieră juridică inatacabilă si precisă termenul de proletar.

    Termenul de "proletar" înlocuindu-l pe cel de "patriot" din vremea lui Robespierre, categoria dusmanului are o geometrie variabilă si poate fi umflată sau dezumflată după nevoile politice de moment. Ea devine un element major în gândirea si practica revolutionară comunistă. Tzvetan Todorov precizează: "Dusmanul este marea justificare a terorii; statul totalitar nu poate trăi fără dusmani. Dacă lipsesc, sunt inventati. Odată identificati, acestia nu merită nici o milă. (...) A fi dusman este o tară de nevindecat, ereditară. (...) Se insistă uneori asupra faptului că evreii erau urmăriti nu pentru ceea ce făcuseră, ci pentru ceea ce erau: evrei. La fel se întâmplă în comunism: el cere reprimarea (sau, în momentele de criză, eliminarea) burgheziei în calitatea ei de clasă. Simpla apartenentă la această clasă e suficientă, nu mai este necesar să faci altceva."

    Rămâne o chestiune esentială: de ce să-l extermini pe "dusman"? Rolul traditional al represiunii este, după titlul unei opere celebre, de "a supraveghea si a pedepsi". Această fază de "supraveghere si pedepsire" a fost depăsită? "Dusmanul de clasă" era "irecuperabil"? Soljenitîn aduce un prim răspuns arătând că în Gulag detinutii de drept comun erau sistematic mai bine tratati decât detinutii politici. Nu numai din motive practice - ei făceau servicii de supraveghere - dar si din motive "teoretice". Într-adevăr, regimul sovietic se străduia mult să creeze "omul nou", inclusiv prin reeducarea criminalilor celor mai înrăiti. Acesta a fost un vector foarte fructuos al propagandei, atât în Rusia, cât si în China lui Mao sau în Cuba lui Castro.

    Dar de ce să-l ucizi pe "dusman"? Într-adevăr, nu e un lucru nou ca politica să consiste, între altele, în identificarea prietenilor si dusmanilor. Evanghelia proclamă: "Cine nu este cu mine este împotriva mea." Noutatea constă în aceea că Lenin decretează că nu numai "cel care nu e cu noi e împotriva noastră", dar, mai mult, "cel care nu e cu noi trebuie să moară", generalizând această propozite din domeniul politicii la întregul câmp al societătii.

    O dată cu instaurarea terorii, asistăm la o dublă mutatie: adversarul, mai întâi dusman, apoi criminal, devine un exclus. Această excludere duce aproape mecanic la ideea exterminării. Într-adevăr, dialectica dusman/prieten este de acum insuficientă pentru a rezolva problema fundamentală a totalitarismului: crearea unei umanităti reunificate, purificate, neantagonice, prin intermediul dimensiunii mesianice a proiectului marxist de reunificare a umanitătii în si prin proletariat. Acest proiect justifică demersul de unificare fortată - a partidului, a societătii si apoi a imperiului - care elimină ca pe niste resturi pe cei care nu intră în tablou. Curând, de la logica luptei politice se alunecă la o logică a excluderii, apoi spre o ideologie eliminationistă si, în sfârsit, exterminatoare a tuturor elementelor impure. La capătul acestei logici se află crima împotriva umanitătii.

    Atitudinea anumitor forme de comunism asiatic - China, Vietnam - a fost putin diferită: fără îndoială, sub influenta traditiei confucianiste, s-a lăsat mai mult loc reeducării. Acel laogai chinez se distinge prin existenta unei institutii care-l constrânge pe prizonier - calificat drept "elev" sau "student" - să-si reformeze gândirea sub controlul călăilor-profesori. Nu există oare în acest tip de "reeducare" o atitudine mai putin francă, mai ipocrită chiar decât asasinatul pur si simplu? Nu e mai rău să-ti constrângi dusmanii să se renege si să se supună discursului călăilor lui? Dimpotrivă, khmerii rosii au adoptat din capul locului o solutie radicală: considerând că reeducarea unei părti a poporului era imposibilă, căci era prea "corupt", ei au încercat să-si schimbe poporul. De unde exterminarea masivă a întregii pături intelectuale si urbane cu vointa de a distruge dusmanul mai întâi în plan psihologic, de a-i dezagrega personalitatea impunându-i o "autocritică" dezonorantă care, oricum, nu-l crută de pedeapsa supremă.

    Sefii regimurilor totalitare revendică dreptul de a-si trimite semenii la moarte si în acest fapt constă "forta lor morală". Justificarea lor fundamentală este întotdeauna aceeasi: necesitatea fundamentată "stiintific". Reflectând asupra originilor totalitarismului, Tzvetan Todorov scrie: "Scientismul, si nu umanismul, a contribuit la fundamentarea ideologică a totalitarismului. (...) Relatia între scientism si totalitarism nu se limitează la justificarea actelor prin necesitatea pretins stiintifică (biologică sau istorică): trebuie să practici scientismul (chiar "sălbatic") pentru a crede în transparenta perfectă a societătii si deci în posibilitatea de a o transforma în functie de idealul tău, prin intermediul unei revolutii."

    Trotki a ilustrat energic acest discurs începând din 1919: "Proletariatul este o clasă istoric ascendentă (...). Burghezia este, în epoca actuală, o clasă decadentă. Nu numai că nu joacă un rol esential în productie, dar, prin metodele ei imperialiste de apropiere, ea distruge economia mondială si cultura umană. Si totusi, vitalitatea istorică a burgheziei este colosală. Ea se cramponează de putere si nu vrea să-i dea drumul. Prin acest lucru, ea amenintă să antreneze în căderea ei întreaga societate. Esti obligat să i-o smulgi, tăindu-i pentru asta degetele. Teroarea rosie este arma întrebuintată împotriva unei clase pe cale de a pieri, dar care nu se resemnează." Si conchidea: "Revolutia violentă a devenit o necesitate tocmai pentru că exigentele imediate ale istoriei nu puteau fi satisfăcute de aparatul democratiei parlamentare." Regăsim aici divinizarea Istoriei căreia trebuie să i se sacrifice totul si incurabila naivitate a revolutionarului care-si imaginează, prin dialectica sa, că favorizează emergenta unei societăti mai drepte si mai umane folosind metode criminale. Doisprezece ani mai târziu, Gorki spunea mai brutal lucrurilor pe nume: "Noi îi avem împotriva noastră pe toti cei care si-au trăit traiul atât cât le-a fost dat de istorie, ceea ce ne dă dreptul să ne considerăm ca fiind mereu într-un război civil. De unde firesc e ca, dacă dusmanul nu se predă, să-l exterminăm." Si în acelasi an, Aragon scria un vers: "Ochii albastri ai Revolutiei strălucesc cu o necesară cruzime."

    În sens invers, din 1918, Kautsky aborda chestiunea cu mai mult curaj si mai multă franchete. Abandonând orice fetisism al cuvintelor, el scria: "Într-adevăr, nu socialismul este scopul nostru final, ci acela de a aboli ?orice fel de exploatare si de opresiune, fie că e dirijată împotriva unei clase, a unui partid, a unui sex sau a unei rase?. (...) Dacă s-ar reusi să ni se demonstreze că gresim atunci când credem că eliberarea proletariatului si a umanitătii în general se poate realiza numai sau măcar mai usor pe baza proprietătii private a mijloacelor de productie, atunci ar trebui să aruncăm peste bord socialismul, fără să renuntăm totusi la scopul nostru final, dar ar trebui s-o facem tocmai în interesul scopului nostru final." Kautsky punea în mod clar umanismul înaintea scientismului marxist, al cărui eminent reprezentant era totusi.

    Condamnarea la moarte în sine necesită o pedagogie: în fata reticentelor fiecăruia de a-si ucide semenul, pedagogia cea mai eficientă constă în a nega umanitatea victimei, în a o dezumaniza în prealabil. Alain Brossat notează foarte just: "Ritul barbar al epurărilor, functionarea cu un randament mare a masinii exterminatoare nu se disociază, în discursul si practica persecutiei, de animalizarea Celuilalt, de reducerea dusmanilor imaginari si reali la starea zoologică."

    Si efectiv, în timpul marilor procese de la Moscova, procurorul Vîsinski, intelectual, jurist si om cu o bună educatie clasică, s-a dedat la un desfrâu de "animalizare" a acuzatilor: "Împuscati câinii turbati! Dati mortii această bandă care ascunde maselor populare coltii ei de fiară, dintii de prădătoare! Să se ducă dracului vulturul-Trotki spumegând, plin de veninul cu care a umplut marile idei ale marxism-leninismului! Să fie pusi în imposibilitatea de a mai face rău histrionii, pigmeii mizerabili, javrele, cătelandrii atacând un elefant! (...) Da, jos cu această abjectie animală! Să se termine o dată cu acesti gretosi hibrizi de vulpi si porci, cu aceste hoituri împutite. Să nu se mai audă grohăiturile lor porcine! Să fie exterminati câinii înrăiti ai capitalismului care vor să-i sfâsie în bucăti pe cei mai buni oameni ai tării noastre sovietice! Să li se bage pe gât ura lor bestială îndreptată împotriva conducătorilor Partidului nostru!" Dar oare nu Jean-Paul Sartre scria în 1952: "Orice anticomunist este un câine!" Această retorică diabolico-animalieră pare să întărească ipoteza lui Annie Kriegel asupra functiei în mod fundamental pedagogice a somptuoaselor procese trucate. Ca în misterele Evului Mediu, se punea în scenă pentru "bunul popor" figura celui "rău", a ereticului, a "trotkistului" si curând a "sionist-cosmopolitului", pe scurt, a Diavolului...

    Brossart reaminteste cum chermezele si carnavalurile instaurează o adevărată traditie a animalizării Celuilalt, pe care o regăsim în caricatura politică începând cu secolul al XVIII-lea. Acest rit metaforic permitea, prin intermediul animalului, exprimarea unor crize si conflicte latente. La Moscova, în anii '30, nimic nu e metaforic; adversarul "animalizat" este tratat ca un animal vânat înainte de a deveni un candidat la spânzurătoare - în acest caz candidat la un glont în ceafă. Dacă Stalin a sistematizat si a generalizat aceste metode, ele au fost pe larg reluate de succesorii săi chinezi, cambodgieni si de altii. Si nu Stalin este inventatorul lor. Nici Lenin nu poate scăpa de repros, el, care, după venirea la putere, îsi trata toti dusmanii drept "insecte vătămătoare", "păduchi", "scorpioni", "vampiri".

    În timpul procesului trucat intentat "partidului industriasilor", Liga Drepturilor Omului a publicat un protest semnat de Albert Einstein si Thomas Mann; Gorki le-a răspuns printr-o scrisoare deschisă: "Cred că această executie era perfect legitimă. E normal ca puterea muncitorească si tărănească să-si extermine dusmanii ca pe niste păduchi."

    Alain Brossart trage concluziile din această derivă zoologică: "Ca întotdeauna, poetii si măcelarii totalitarismului se trădează în primul rând prin vocabular: acest ?a lichida? al călăilor moscoviti, văr bun cu ?a trata? al industriasilor asasinatelor naziste, constituie microcosmosul lingvistic al ireparabilei catastrofe mintale si culturale care se înfătisa pe atunci la lumina zilei în spatiul sovietic: viata umană s-a prăbusit ca valoare, gândirea prin categorii ("dusmani ai poporului", "trădători", "elemente fidele"...) s-a substituit notiunii de pozitivitate etică a spetei umane (...). În discursurile, practica si dispozitivele exterminatoare ale nazistilor, animalizarea Celuilalt, indisociabilă de obsesia murdăriei si a contagiunii, se leagă strâns de o ideologie a rasei. Ea este concepută în termenii implacabil ierarhici ai discursului despre rasă, despre supra- sau subom; (...) dar, în Moscova anului 1937, discursul despre rasă si dispozitivele totalitare care se leagă de el sunt interzise, indisponibile. De aici decurge importanta animalizării celuilalt pentru a putea gândi si pune în practică o politică fondată pe ?totul este permis totalitarismului?."

    Totusi, unii n-au ezitat să treacă bariera ideologică de la social la rasial. Într-o scrisoare din 1932, Gorki, care, să ne amintim, era pe atunci prietenul personal al lui Iagoda, seful GPU, si avea un fiu salariat al acestui GPU, scria: "Ura de clasă trebuie cultivată prin repulsia organică fată de dusman, ca fiintă inferioară. Convingerea mea intimă este că dusmanul e o fiintă complet inferioară, degenerată fizic, dar si ?moral?."

    El va merge până la capătul demersului său, favorizând crearea Institutului de Medicină Experimentală din URSS. La începutul anului 1933, el scria că "sunt aproape timpurile în care stiinta va interpela imperios fiintele asa-zis normale: doriti ca toate bolile, handicapurile, imperfectiunile, senilitatea si moartea prematură a organismului să fie studiate minutios, cu precizie? Acest studiu nu s-ar putea efectua prin experiente pe câini, iepuri sau cobai. Experienta pe om este indispensabilă, este indispensabil să studiem chiar pe el însusi functionarea organismului său, procesele de alimentare intracelulară, hematopoieza, chimia neuronilor si, în general, toate procesele din organismul omului. Vor fi necesare pentru asta sute de unităti umane, ceea ce va reprezenta un veritabil serviciu adus umanitătii, lucru, evident, mai important, mai util decât exterminarea a zeci de milioane de fiinte sănătoase pentru confortul vietii unei clase mizerabile, degenerată psihic si moral, de răpitori si paraziti." Efectele cele mai negative ale scientismului socio-istoric se întâlnesc astfel cu scientismul biologic.

    Această derivă "biologică" si "zoologică" ne ajută să întelegem mai bine câte crime comuniste sunt crime împotriva umanitătii si de ce ideologia marxist-leninistă a putut provoca si justifica aceste crime. Revenind asupra deciziilor juridice legate de recentele descoperiri ale biologiei, Bruno Gravier scria: "Textele de lege privind bioetica (...) vin să reliefeze alte amenintări mai oculte, fiind legate de progresul stiintei, al căror rol în geneza ideologiilor întemeiate pe teroarea ca ?lege a miscării? (J. Asher) nu e prea cunoscut (...). Scopul eugenic în scrierile unor medici renumiti ca Richet sau Carrel a pregătit terenul atât pentru exterminările în masă, cât si pentru actele oribile ale doctorilor nazisti."

    Or, există în comunism un eugenism socio-politic, un darwinism social. Cum scrie Dominique Colas: "Savant întru stiinta evolutiei speciilor sociale, Lenin hotărăste asupra celor care trebuie să dispară pentru că sunt condamnate de istorie." Începând din momentul în care se decretează, printr-un efect stiintific - ideologic si politico-istoric, precum cel al marxism-leninismului -, că burghezia reprezintă o etapă depăsită a evolutiei umanitătii, se justifică lichidarea ei în calitate de clasă si curând lichidarea indivizilor care o compun sau care sunt bănuiti că-i apartin.

    Referindu-se la nazism, Marcel Colin vorbeste de "clasificări, segregări, excluderi, criterii pur biologice, vehiculate de ideologia criminală. Ne gândim la acele supozitii scientiste (ereditate, hibridare, puritatea rasei), si chiar la aportul fantasmagoric, milenarist sau planetar, care sunt foarte marcate istoric si insurmontabile." Aceste supozitii scientiste aplicate la societate si la istorie - proletarul purtător de sens al Istoriei etc. - tin de o fantasmagorie milenaristă si planetară si sunt mereu prezente în experienta comunistă. Ele sunt cele care fixează o ideologie criminogenă, determinând după criterii pur ideologice o segregare arbitrară (burghezie/proletariat) si clasificări (mic-burghezi, mari burghezi, tărani bogati, mijlocasi si săraci etc.); stabilindu-le în grupuri rigide - ca si cum ar fi definitiv date, ca si cum un individ nu ar putea trece de la o categorie la alta -, marxism-leninismul instaurează primatul categoriei, al abstractiei, asupra realului, asupra umanului; orice individ sau grup este perceput ca arhetip al unei sociologii primare si dezincarnate. Ceea ce înlesneste crima: delatorul, anchetatorul, călăul NKVD-ului nu denuntă, nu hăituieste, nu ucide un om, ci elimină o abstractie vătămătoare pentru fericirea generală.

    Doctrina a devenit o ideologie criminogenă prin simplul fapt că neagă un dat fundamental, unitatea a ceea ce Robert Antelme numeste "specia umană" sau a ceea ce preambulul Declaratiei Drepturilor Omului din 1948 numeste "familia umană". Rădăcinile marxism-leninismului se află oare mai putin în Marx decât într-un darwinism depăsit, aplicat la chestiuni sociale si ajungând la aceleasi rătăciri ca în chestiunea rasială? Un lucru e sigur: crima împotriva umanitătii este produsul unei ideologii care reduce omul si umanitatea la o conditie nu universală, ci particulară: biologic/rasială sau socio-istorică. Si aici, prin efectul propagandei, comunistii au reusit să facă să se creadă că demersul lor era universal, luând în calcul întreaga umanitate. Adeseori distinctia radicală între nazism si comunism a fost întemeiată pe faptul că proiectul nazist era particular - profund nationalist si rasial -, în timp ce proiectul leninist ar fi fost universalist. Nimic mai fals: în teorie ca si în practică, Lenin si succesorii săi au exclus clar din umanitate pe capitalist, pe burghez, pe contrarevolutionar etc. Reluând cuvintele obisnuite ale unui discurs sociologic sau politic, ei au făcut din aceste categorii dusmani absoluti. Si asa cum spunea Kautsky, în 1918, cuvintele "de cauciuc" autorizează excluderea din umanitate a oricui vrem, când vrem si cum vrem, si conduc direct la crima împotriva umanitătii.

    Mireille Delmas-Marty scria: "Biologi ca Henri Atlan recunosc ei însisi că notiunea de umanitate depăseste abordarea biologică si că ?biologia are putine de spus despre persoana umană?. (...) Este adevărat că putem considera speta umană ca pe o specie animală printre altele, o specie pe care omul a învătat s-o fabrice singur, asa cum fabrică specii animale sau vegetale." Dar nu asta au încercat să facă si comunistii? Ideea de "om nou" nu face parte din nucleul proiectului comunist? Atâtia "Lîsenko" megalomani n-au încercat să creeze, pe lângă noi specii de porumb sau de tomate, o nouă specie de om?

    Această mentalitate scientistă de la sfârsitul secolului al XIX-lea, contemporană cu triumful medicinei, i-a inspirat lui Vasili Grossman o remarcă privitoare la sefii bolsevici: "Un asemenea caracter se comporta în mijlocul oamenilor ca un chirurg în saloanele unei clinici. (...) Sufletul chirurgului stă în bisturiul său. Esenta acestor oameni este fanatica lor credintă în bisturiu. Bisturiul chirurgului - iată marele teoretician, liderul filozofic al secolului XX." Ideea e dusă până la capăt de Pol Pot care, cu un îngrozitor bisturiu, amputează partea "cangrenată" a corpului social - "poporul nou" - si conservă partea "sănătoasă" - "poporul vechi". Oricât de smintită ar fi această idee, ea nu e chiar atât de nouă. În anii 1870, Piotr Tkacev, revolutionar rus, demn emul al lui Neceaev, propunea să fie exterminati toti rusii în vârstă de peste douăzeci si cinci de ani, considerati ca incapabili să realizeze ideea revolutionară. În aceeasi epocă, într-o scrisoare către Neceaev, Bakunin se indigna de această idee dementă: "Poporul nostru nu este o pagină albă pe care orice societate secretă poate scrie ce-i trece prin cap, programul vostru comunist, de exemplu." E adevărat că Internationala clamează "Să facem din trecut tabula rasa!" si că Mao se compară cu un poet genial caligrafiind pe faimoasa hârtie albă. Ca si cum o civilizatie de mai multe ori milenară ar putea fi considerată o pagină albă!

    Ansamblul procesului terorii pe care l-am evocat a fost fondat fireste în URSS sub Lenin si Stalin, dar el cuprinde un anumit număr de elemente invariante pe care le regăsim la diferite niveluri de intensitate, în toate regimurile care-si proclamă originea marxist-leninistă. Fiecare tară sau partid comunist a cunoscut istoria sa specifică, particularitătile sale locale si regionale, cazurile sale mai mult sau mai putin patologice, dar ele se înscriu întotdeauna în matricea elaborată de Moscova, începând din noiembrie 1917, si care, din această cauză, a impus un soi de cod genetic.

    Cum să-i întelegem pe actorii acestui terifiant sistem? Avem oare niste caracteristici speciale? Se pare că fiecare regim totalitar a suscitat vocatii si a stiut să descopere si să promoveze pe acei oameni capabili să-l facă să functioneze. Cazul lui Stalin este singular. Pe terenul strategiei, el a fost un demn urmas al lui Lenin, capabil să cerceteze o afacere locală si să abordeze o situatie mondială. Si, fără îndoială, va apărea în ochii Istoriei ca cel mai mare om politic al secolului XX, reusind să ridice Mica Uniune Sovietică din 1922 la rangul de supraputere mondială si să impună timp de decenii comunismul ca pe o alternativă la capitalism.

    El a fost si unul din marii criminali ai unui secol atât de bogat totusi în călăi de anvergură. Trebuie să vedem în el un nou Caligula, asa cum îl descriau Boris Suvarin si Boris Nikolaevski în 1953? Actiunea lui era a unui simplu paranoic, cum sustinea Trotki? Sau, dimpotrivă, aceea a unui fanatic extraordinar de dotat pentru politică si căruia îi era greată de metodele democratice? Stalin a dus până la capăt demersul angajat de Lenin si preconizat de Neceaev: a adoptat mijloace extreme pentru a duce o politică extremă.

    Faptul că Stalin s-a angajat deliberat pe calea crimei împotriva umanitătii ca mijloc de guvernare ne trimite din nou la dimensiunea specific rusească a personajului. Oset din Caucaz, toată copilăria si adolescenta i-au fost legănate de povesti despre hotii cu inimă mare, acei abreki, munteni caucazieni alungati din clanul lor sau prestând un jurământ de răzbunare sângeroasă, luptători mânati de curajul disperării. El însusi a adoptat pseudonimul de Koba, după numele unuia din acei printi-briganzi mitici, un fel de Robin Hood care răzbuna văduvele si orfanii. Or, în scrisoarea de ruptură adresată lui Neceaev, Bakunin scria:

    "Îti amintesti cum te-ai supărat pe mine pentru că-ti spuneam abrek si numeam catehismul dumitale un catehism de abreki; ziceai că toti oamenii ar trebui să fie asa, că abnegatia totală de sine si renuntarea la toate nevoile personale, la toate satisfactiile, sentimentele, legăturile si fidelitătile ar trebui să fie starea normală naturală si obisnuită a tuturor, fără exceptie. Din propria dumitale cruzime plină de abnegatie, din extremul dumitale fanatism, ai vrea să faci chiar si acum o regulă de viată pentru comunitate. Doresti ineptii, lucruri imposibile, negarea totală a naturii omului, a societătii."

    În ciuda angajamentului său revolutionar total, Bakunin pricepuse încă din 1870 că până si actiunea revolutionară trebuie să se supună anumitor constrângeri morale fundamentale.

    Teroarea comunistă a fost adesea comparată cu aceea inaugurată de Sfânta Inchizitie catolică în 1199. În magnificul său roman, La Tunique d'infamie, Michel del Castillo remarca: "Scopul nu este de a tortura sau de a arde: el constă în a pune întrebările juste. Nu există teroare fără adevăr, care este fundamentul său. Când nu posedăm adevărul, cum să descoperim eroarea? (...) Si de aici, când esti atât de sigur că posezi adevărul, cum să te hotărăsti să-ti lasi semenul în greseală?"

    Biserica promitea iertarea păcatului originar si salvarea pe lumea cealaltă sau pieirea în focul unui infern supranatural. Marx credea într-o automântuire prometeică a umanitătii. Acesta a fost visul mesianic al "Marii Seri". Dar, pentru Leszek Kolakowski, "ideea că lumea existentă este total coruptă, că este de neconceput ameliorarea ei si că tocmai de aceea lumea care-i va urma va aduce cu sine plenitudinea perfectiunii si eliberarea ultimă, această idee este una din aberatiile cele mai monstruoase ale spiritului uman (...). Fireste, această aberatie nu este o inventie a timpului nostru; dar trebuie să recunoastem că, în gândirea religioasă care opune totalitătii valorilor temporale forta gratiei supranaturale, ea este mult mai putin abominabilă decât în doctrinele mondene care ne asigură că putem obtine mântuirea sărind brusc din prăpastia infernului în înaltul cerului".

    Ernest Renan intuise fără îndoială corect când, în Dialogues philosophiques, presupunea că pentru a-ti asigura puterea absolută într-o societate de atei nu ajunge numai să-i ameninti pe supusi cu focurile infernului mitologic, ci e necesar să institui un "infern real", un lagăr de concentrare care ar sluji la zdrobirea revoltatilor, la intimidarea celorlalti, si care ar fi slujit de o politie specială, alcătuită din fiinte lipsite de scrupule morale si în întregime devotate puterii stabilite, "masini ascultătoare, gata la toate sălbăticiile".

    După eliberarea majoritătii prizonierilor din Gulag, în 1953, si chiar după Congresul al XX-lea al PCUS, atunci când o anumită formă de teroare nu mai era la ordinea zilei, principiul terorii îsi conserva functia si continua să fie eficace. Amintirea terorii era de ajuns pentru a paraliza vointele, cum ne aminteste Aino Kuusinen: "Amintirea acestei terori apăsa asupra sufletelor, nimeni nu părea să creadă că Stalin dispăruse cu adevărat din circulatie. Aproape că nu exista familie din Moscova care să nu fi suferit de pe urma persecutiilor sale, si totusi nu se vorbea despre asta niciodată. Astfel, de exemplu, nu evocam niciodată în prezenta prietenilor mei amintirile mele din închisoare si din lagăr. Ei nu-mi puneau niciodată întrebări. Frica era prea adânc înrădăcinată în mintile lor." Cum victimele purtau în permanentă această memorie a Terorii, călăii continuau să se sprijine pe ea. În plină perioadă brejnevistă, URSS a editat un timbru comemorativ al celei de a cincizecea aniversări a organizatiei Ceka si a publicat o culegere de omagii.

    Pentru a încheia, să-i mai dăm pentru ultima oară cuvântul lui Gorki, prin textul său omagial închinat lui Lenin în 1924: "Una din vechile mele cunostinte, un muncitor din Sormov, un om cu suflet blând, se plângea că era greu să lucrezi la Ceka. I-am răspuns: ?Mi se pare că nu e de dumneata. Nu-ti stă în fire.? Si el a încuviintat trist: ?Nu, deloc.? Dar, după ce a mai reflectat, a adăugat: ?Totusi, când mă gândesc că în mod sigur si Ilici este adesea obligat să-si lege aripile sufletului, mi-e rusine de slăbiciunea mea.? I se întâmpla lui Lenin ?să-si lege aripile sufletului?? Dădea prea putină importantă propriei persoane pentru a vorbi despre sine cu altii; mai bine decât oricine, stia să păstreze taina cu privire la furtunile sufletului său. Dar, odată, mi-a spus mângâind niste copii: ?Viata lor va fi mai bună decât a noastră; vor fi crutati de multe lucruri pe care le-am trăit noi. Viata lor va fi mai putin crudă.? Si privind în depărtare, a adăugat visător: ?Oricum, nu-i invidiez. Generatia noastră a înfăptuit o sarcină uluitoare prin importanta ei istorică. Cruzimea vietii noastre, impusă de circumstante, va fi înteleasă si iertată. Totul va fi înteles, totul!?"

    Da, totul începe să fie înteles, dar nu în sensul la care se gândea Vladimir Ilici Ulianov. Ce a rămas astăzi din această "sarcină uluitoare prin importanta ei istorică"? Nu o iluzorie "constructie a socialismului", ci o imensă tragedie care continuă să apese viata a sute de milioane de oameni si care va marca intrarea în cel de-al treilea mileniu. Vasili Grossman, corespondent de război la Stalingrad, scriitorul care si-a văzut manuscrisul operei sale majore confiscat de KGB si care a murit din pricina asta, extrage totusi o lectie de optimism pe care o preluăm: "Secolul nostru este secolul supremei violente a statului împotriva individului. Dar iată în ce constă puterea si speranta oamenilor. Tocmai secolul XX este cel care a zdruncinat principiul hegelian al procesului dezvoltării istorice universale: ?Tot ce este real este rational?, principiu însusit de gânditorii rusi ai veacului trecut de-a lungul unor decenii de tensionate polemici. Si uite că acum, renuntând la legea lui Hegel, în vremea biruintei fortei statale asupra libertătii omului, gânditorii rusi, îmbrăcati în scurtele lor de lagăr, elaborează principiul suprem al istoriei universale: ?Tot ce e inuman este absurd si inutil.? Da, da, da, pe vremea deplinului triumf al inumanitătii a devenit evident că tot ceea ce e creat prin intermediul violentei e absurd si inutil, că nu are viitor, că nu va lăsa urme."