Regulile închisorii au fost aplicate în cercuri concentrice, din ce în ce mai mari, lumii înconjurătoare.

    România nu a fost singura tară în care sistemul penitenciar a fost extins la întreaga societate. Au mai fost si mai sunt tări în care regula carcerei este regula societătii - sistemul de divizare a societătii si de asmutire a unui grup împotriva altui/altor grupuri a functionat din plin, de la împărtirea pe clase - si exterminarea în bloc a unor clase, în URSS - la împărtirea pe grupuri transversale din punct de vedere al clasei, anume a grupurilor de prestigiu si masacrarea lor în Albania, China, tările est-europene în diferite grade, până la despărtirea pe vârste si exterminarea pe diferite căi a celor care aveau o memorie a vârstei mai îndelungată, ca în Campuchia sau Coreea de Nord.

    Dar România are ceva unic, România a suferit un proces de "spălare a creierelor", unic în istoria dictaturilor, proces prin care victima devenea tortionarul camarazilor săi de suferintă, viitorul călău al celor care încă se credeau oameni liberi.

    "Experimentul Pitesti" contine în sine toate marile operatii de transformare a constiintei sociale si a constiintelor individuale din România post-belică. Dacă Sighetul a însemnat eliminarea brutală din sistemul social al României a oamenilor îndreptătiti să conducă, să judece si să îndrume poporul român, natiunea rămânând astfel asemeni unei fiinte decerebrate, la Pitesti s-a experimentat recerebralizarea, implementarea noului program. Ideatorii, de o diabolică inteligentă, si-au dat seama că în conflictul de tip noi si ei, adversarul are întotdeauna o ratiune de a se împotrivi - diferenta.

    Or, la Pitesti, s-a experimentat trecerea de la noi la ei, încercându-se uniformizarea prin abjectie. Transformarea victimelor în călăi sporea numărul călăilor, dar nu-l micsora pe cel al victimelor. Acest mecanism diabolic începe odată cu instaurarea dictaturii, instaurare în care "masa neutrilor", după stiinta noastră în orice societate există două părti antagonice, reprezentând fiecare cam 30%, iar restul de 40% sunt asa-zisii neutri, care basculează în balanta puterii când de o parte, când de alta, în functie de interesul material, si nu de cel politico-ideologic, "masa neutrilor", înspăimântată de violenta micului grup ajuns la putere, înspăimântată de forta armatelor de ocupatie, amăgită de populismul si demagogia experimentată în URSS, stimulată în instinctele si dorintele ei josnice, care de altfel există, cu mici exceptii, în orice categorie sau individ, această "masă a neutrilor" a acceptat să devină sustinătorul, baza socială a noii stăpâniri. La început doar un grup infim a devenit călău pentru a nu fi victimă. Să ne gândim la Divizia Tudor Vladimirescu, la cei care au intrat în PCR în 1944-1945, care au sprijinit activ, fie pentru o leafă, fie pentru o bucată de pământ, fie pentru a nu intra în lagăre, au sprijinit activ sau pasiv loviturile de fortă ale grupului terorist. Nu opt sute sau trei mii de comunisti proveniti din "ilegalitate" au pus stăpânire pe România în trei ani, ci a fost nevoie de zeci de mii de oameni care s-au pus în slujba centrului terorist. Cei care au întâmpinat cu flori armata ocupantului erau câteva sute, cei care au dansat în Piata Palatului regal la expulzarea Regelui erau deja mii, zeci de mii. Gardienii închisorilor, paznicii lagărelor, ofiterii si subofiterii Securitătii Poporului, militia, trupele de securitate, micii si marii functionari de stat, directorii întreprinderilor nationalizate, intelectualii care duceau campanii de presă pro-comuniste, ori numai îsi vindeau numele de prestigiu pentru a fi folosit, terfelit, pentru a-i izola si înspăimânta pe cei care nu-si vindeau numele, toti acestia nu erau parte din grupul terorist, ei erau niste victime potentiale care au clacat la prima amenintare, la a doua, dar nu la mai mult. Trecerea lor în slujba terorismului a însemnat în fapt trecerea lor din starea de victimă potentială la cea de victimă-călău reală. Cu ajutorul lor, sub acoperirea lor, a fost posibilă exterminarea vârfurilor intelectuale, decerebralizarea natiunii. Nu din convingere, ci din teamă si apoi din ticălosie poeti sub-mediocri s-au asezat pe podiumul lui Vasile Voiculescu, al lui Blaga, al lui Pillat, al atâtor morti, al atâtor interzisi, al atâtor dispăruti intelectual. Această "înlocuire" a valorilor cu veleităti a frânt coloana vertebrală a personalitătii natiunii.

    Asa a fost posibilă trecerea de la un popor structurat la o populatie gregară. Regula penitenciarului a iesit dintre zidurile închisorii si s-a aplicat încet, dar sigur, întregii tări.

    Ce altceva decât reguli penitenciare sunt următoarele măsuri: obligativitatea muncii, obligativitatea resedintei, interzicerea stabilirii, rationalizarea hranei, privatiunea de timp liber, supravegherea permanentă, stimularea denuntului cu avantaje materiale, anchetarea continuă sub diferite forme, împuscarea celor ce se apropie de limitele închisorii (frontiera), interzicerea dreptului de corespondentă în afara închisorii (tării), controlarea comunicării în închisoare (tară), program de educatie fortat (învătământ, presă, televiziune), transformarea normalului în exceptie, controlul relatiilor sexuale, restrângerea posibilitătilor de activitate, de la muncă la loisir, instaurarea gradatiilor de recompensare cu avantaje minime si consecinte maxime etc., etc. Toate acestea sunt măsuri penitenciare aplicate la nivelul întregii tări, întregii natiuni, păstrându-se, aidoma ca într-o închisoare a unei dictaturi, un mister desăvârsit, o izolare totală între Directiune, din ce în ce mai restrânsă si din ce în ce mai absolută în puterile sale, si restul închisorii.

    Toată această constructie s-a bazat pe participarea voită ne-voită a detinutilor la aplicarea regimului penitenciar. Dacă în primii ani în închisori si în restul tării violenta primitivă a fost arma preferată a terorismului, executia, tortura fiind în general solutii preferate pentru a se satisface cerintele teroristilor, mai târziu si, îndeobste, în perioada ceausistă, se observă o masificare a regulilor penitenciare. Dacă în primii ani diferenta dintre regimul penitenciar intern si cel extern era mare, după disparitia fizică a grupului conducător al natiunii, de la tărani la sefi de partide si aristocrati, se trece la uniformizarea regimului penitenciar. Cel intern se îmblânzeste, cel extern se înăspreste. Închisorile îsi mută zidurile către frontiere. Numărul gardienilor ca si al detinutilor creste de la sute de mii la milioane. Diferenta dintre detinut si gardian devine minoră, în absolut, dar uriasă în concret. Un salam reprezenta în anii '80 recompensa, meritul gardianului fată de cel supravegheat. Ticălosiile, nu mai mici decât cele din anii '50, se săvârsesc pentru un litru de ulei, un pachet de unt, de tigări, de cafea. Ieftin si eficient. În acelasi timp, grupul terorist ajunsese la nivel de politică mondială cu cheltuieli, necesităti, aplomb corespunzător.

    Planul final urmărea transformarea tuturor detinutilor în supraveghetori si invers. Ar fi însemnat realizarea primului perpetuum mobile social! Scopul tehnic a fost santajarea tuturor - de la calitatea de membru de partid (un partid de masă ca PCR nu era decât un sindicat care îti îngăduia să lucrezi - excluderea din partid fiind o pedeasă mai grea si mai periculoasă decât ne-acceptarea în partid) până la obligativitatea unor aranjamente si jurăminte fată de grupul terorist. Obligativitatea de a raporta orice întâlnire voită sau întâmplătoare cu un străin, de a raporta evenimentele unei eventuale călătorii, de a garanta loialitatea altuia, fie membru al familiei sau doar simplu cunoscut, de a garanta întoarcerea celui care pleacă, de a garanta propria loialitate sau întoarcere. Corpul gardienilor plătiti - Securitatea - nu se îngrijea atât de a păzi închisoarea, cât de a transforma încet, dar sigur pe cei mai multi dintre detinuti - citeste cetăteni - în supraveghetori. Cine voia să învete, cine voia să-si dea doctoratul, cine avansa, cine voia să trăiască mai bine sau măcar să fie lăsat în pace, cine voia să meargă la biserică, cine voia să se cunune, să boteze, să-si îngroape mortii cu un preot, cine voia să schimbe lumea, cine voia să afle ce se întâmplă în lume, cine voia să fie român sau ungur sau orice era el să fie, cine voia să publice, cine voia să scrie, să discute, să asculte, cine voia să se îmbrace decent sau cine voia să-si salveze copilul de la moarte, toti acestia erau pasibili de a cădea în plasa Securitătii. Fiecare din aceste motive si încă mai multe altele erau la rândul lor punctul sensibil, călcâiul lui Achille, erau secretul care odată aflat de ei te putea aduce în pragul disperării si al pierderii de sine. Unii s-au pierdut, altii nu. Unii s-au jucat cu focul, altii au fost mistuiti de el. Dar toată lumea, absolut toată lumea din această tară a fost supusă acestui program de conversiune din detinut în supraveghetor. Unii au rezistat, altii au avut noroc că nu le-a venit încă rândul, altii s-au pierdut. Este un fenomen tipic pentru un univers penitenciar. Ar însemna să rămânem mai departe în el dacă nu l-am recunoaste si nu l-am judeca asa cum este. La Sighet marii bărbati ai tării au fost omorâti sub privirile unor gardieni care nu fuseseră până cu putină vreme mai înainte decât niste tărani. tărani, ca si aceia, pe care acei mari bărbati ai neamului îi elogiaseră în discursuri de Academie si Parlament, în cărti si conferinte. Nu pot să spun că acei tortionari, călăi, gardieni n-au stiut ce fac. Au stiut. Dar n-au înteles. N-au înteles că atunci când i-au ucis pe acei oameni luminosi au început propria ucidere. O ucidere care durează si astăzi. Românii continuă propria lor ucidere, continuă transformarea lor din detinuti în supraveghetori, din victime în călăi. Mineriadele, optiunea pentru perpetuarea sistemului penitenciar, nostalgia pentru o dictatură ca singură solutie pentru o tară sfâsiată de coruptie si politicianism, spulberarea sperantelor celor care au votat în '96 pentru dărâmarea tuturor zidurilor dintre oameni si din jurul lor, iresponsabilitatea majoritătii clasei politice si reînhămarea societătii de către servicii secrete, toate acestea sunt instrumente si fapte ale uciderii de sine. Sau poate sunt doar ceea ce Borges spunea într-un articol din "La Nación" - reproduc cu aproximatie ideea principală: "Directorul închisorii, înaintea Marii Amnistii, a organizat o masă la care i-a invitat pe gardieni si pe detinuti. La masă le-a spus - domnilor detinuti, de mâine iesiti din aceste ziduri. Dar nu veti iesi si din închisoare. Veti purta închisoarea cu voi oriunde veti merge. Noi toti, detinuti si gardieni, formăm o singură lume. O lume aparte. Noi apartinem unii altora. Cine a fost măcar o zi închis nu va mai iesi niciodată de acolo. Va purta închisoarea cu el. Noi rămânem aici. Dar nici voi nu plecati, de fapt!" Există o solutie pentru a iesi din închisoarea care s-a asezat peste România? S-ar putea să fie chiar mai multe. Dar fiecare din aceste solutii, cred, trebuie să privească obligatoriu un fapt: nici un gardian, nici un supraveghetor nu si-a dorit să devină detinut, dar unii detinuti, destui poate, au devenit gardieni, supraveghetori.

    Poate cauza este mult mai îndepărtată, poate vine din momentul crizei nu doar politice, ci si morale care a dus la cedarea Ardealului de Nord, a Bucovinei si Basarabiei, a Cadrilaterului, fără să se tragă nici un glont. Atunci, în acel moment, se recrutau de fapt primii soldati si ofiteri ai Diviziei Tudor Vladimirescu. Atunci, un popor întreg a fost silit să-si scape pielea si să-si piardă sufletul. Iar rădăcina, sământa răului trebuie căutată în confuzia morală a anilor '30, când România s-a umplut de oroarea asasinatelor, fie legionare, fie de stat. Cele de stat, pentru că erau chiar de stat, cu atât mai vinovate. Un stat care ucide în loc să facă dreptate, pierde teritorii, libertate si viitor.

    Iată, deci, că s-ar putea găsi solutia iesirii din acest univers penitenciar, din această închisoare ce o purtăm cu noi, doar de vom întelege cum de a reusit generatia războiului de reîntregire să înfăptuiască reîntregirea. Ce aveau ei si ce n-am mai avut noi? Ei aveau credintă, idealuri, spirit de sacrificiu si sentiment national.

    Pe rând, toate s-au spulberat. Ultimul - sentimentul national supus atacului nationalist se va autodizolva. De aceea trebuie să începem cu primul. Cu credinta.