Tirania cea mai cruntă este cea care se manifestă
la adăpostul legalitătii si sub steagul dreptătii.

    "Să-i judece istoria..." O declaratie neobisnuită a lui Stalin. El era obisnuit să judece singur. "Conducătorul" care credea de multă vreme că istoria îi poate judeca pe toti, cu exceptia lui. Dictatorul era convins că el s-a înăltat cumva deasupra trecutului, prezentului si viitorului. Desi întelegea că trecutul îi devorează pe multi, si până la urmă pe toti, se pare că nu se includea aici pe sine. Crestin devenit ateu, el stia că această mare religie (crestinismul, n.n.) proslăveste învierea. Dar el nu avea nevoie de înviere. El credea că amintirea lui nu va trebui reînviată artificial. Dar judecata ... Mintea autoritară, dogmatică a lui Stalin ajunsese demult la concluzia că istoria nu-l va judeca, ci îl va preamări, va eterniza numele lui. Pentru că toată lumea vede cele înfăptuite de el: un stat puternic, un partid monolit, un popor unit, care sub conducerea lui a repurtat atâtea victorii. Nu, Stalin nici nu se putea gândi la vreo judecată a istoriei asupra sa. Acest lucru ar fi de neconceput. Va avea parte doar de o recunostintă nemărginită pentru meritele lui nemuritoare.

    Verdictul istoriei îl va da în primul rând poporul, care timp de trei decenii l-a urmat pe omul care a denaturat crunt marea Idee. În cursul "anchetei judiciare" se schimbă tot mai mult profilul politic al lui Stalin. Am mai spus că nu voi reusi, probabil, să zugrăvesc portretul complet al acestui tiran. Dar încă de pe acum e limpede că a vorbi si a scrie despre Stalin, înseamnă a scruta, a cerceta cu atentie epoca, pe al cărei scut acest om a lăsat o urmă atât de adâncă si de sângeroasă. Mă îndoiesc că această problemă poate fi rezolvată printr-o singură carte. Oricum ar fi, cred că pe baza analizei miilor de documente, a corespondentei lui Stalin, a hotărârilor si directivelor dictatorului, a amintirilor tovarăsilor săi si a oamenilor care au trăit alături de el, sunt în drept să mai fac acestui portret câteva "retusuri" finale. Iar pentru asta, am să încerc să răspund la câteva întrebări, a căror analiză, vreau să sper, ne va ajuta pe noi si pe urmasii nostri să dăm lui Stalin si stalinismului un verdict istoric.

    Memoria poporului e eternă. De fapt, ea reprezintă întotdeauna forma principală de "restaurare" a trecutului. Cred că vesnicia, despre care vorbesc atât de mult filosofii, istoricii si scriitorii, nu poate exista decât în memorie. Memoria este aceea care dă în ultimă instantă o apreciere impartială a epocii, a evenimentului, a individului, permite să se mentină legătura dintre vremuri. Datorită memoriei noi stim astăzi despre Stalin mai multe adevăruri decât în timpul vietii lui. Cu ajutorul memoriei suntem capabili să ne purificăm prin căintă: dar încă nu am făcut destul pentru a scutura din sufletele noastre încremenirea stalinistă. Numai memoria ne va ajuta să dăruim ceea ce li se cuvine milioanelor de martiri - victimele lui Stalin si ale stalinismului.

    Unii ar putea să spună: făcându-i portretul lui Stalin, autorul a limitat paleta de culori la tonuri întunecate, mohorâte. Dar trebuie să spun că nu am avut prejudecăti deosebite fată de acest om. Dar cu zece ani în urmă, când am început să adun materiale pentru această carte, nu-mi puteam închipui în ce abisuri ale spiritului uman si imoralitătii va trebui să-mi arunc privirea. După cercetarea arhivelor, după întâlniri cu oameni care au trecut prin chinurile iadului stalinist, m-au urmărit adesea, timp îndelungat, vocile mute ale oamenilor cărora li s-a luat viata în mod mârsav si crud. De aceea n-am putut să scriu altfel.

    Evolutia noastră în ce priveste cunoasterea realitătii a parcurs mai multe etape. Cred că atunci când nu vor mai exista oameni care au trăit nemijlocit în umbra "conducătorului", cândva prin secolul XXI, atitudinea fată de Stalin va fi mai pasnică. Poate că acest cuvânt, "pasnică", este nepotrivit. El se va păstra în memoria istoriei ca unul dintre cei mai mari despoti ai civilizatiei umane, iar distanta în timp va atenua intensitatea durerii. Timpul nu este numai cel mai bun redactor si biograf, ci si cel mai bun tămăduitor. Pe noi ne va uimi întotdeauna faptul că - în conditiile unei dictaturi nemiloase - oamenii au păstrat (nu numai de frică!) atasamentul fată de ideile de dreptate si umanism. Aptitudinea de a suporta un martiriu de lungă durată. Din păcate, bezna trecutului nu-l va înghiti pe tiran, dar noi trebuie să facem totul ca victimele lui să nu se scufunde în apele uitării.

    Sunt constient că o asemenea personalitate care, o vrem sau nu, va rămâne pentru totdeauna în istorie (ca Tamerlan, Gingishan, Hitler, alti tirani si dictatori), nu poate fi înteleasă fără referiri permanente la parametrii economici, sociali, politici si de altă natură. Am căutat s-o fac si eu. Dar cred că elementul principal în acest verdict, pe care îl va da istoria, va fi legat de morală.

    Politica cea mai elevată, dacă nu este strâns legată de moralitate, înseamnă o falsă valoare. Stalin, fiind un politician plin de cruzime, si-a umplut cu această politică întreaga sa existentă, nelăsând loc nici chiar unor valori morale elementare. De aceea, pentru dictator, omul era un mijloc, o unitate statistică, unul dintr-o masă amorfă de necuprins. Nepăsarea criminală fată de morală s-a răzbunat însă crunt pe "triumfător"; înfrângerea lui istorică a fost predestinată si a devenit inevitabilă. Acesta va fi, cred eu, unul din punctele verdictului istoriei.

    Triumful lui Stalin si tragedia poporului au pus cu claritate în lumină străvechiul postulat, si anume, că prima victimă a nedreptătii este întotdeauna adevărul. Stalin - si aceasta este, probabil, crima lui cea mai teribilă - a reusit să denatureze multe idei mărete si să le înlocuiască prin miturile lui. Interpretând în felul său leninismul, dictatorul a comis o crimă împotriva ratiunii, a gândirii. Prin întreaga sa viată, si prin faptele sale Stalin a dovedit că minciuna este un rău universal. Toate nenorocirile încep cu minciuna. Oprimarea, autocratia, birocratia, dogmatismul, cezarismul - toate au fost luminate de minciună. Cred că si asta va fi consemnat de verdictul istoriei.

    Încercarea de a zugrăvi portretul politic al lui Stalin mi-a permis să percep deosebit de dureros faptul că multe din cele întâmplate în istoria noastră au fost posibile datorită nesocotirii libertătii. Stalin a respins libertatea pe motiv că ar fi primejdioasă. Libertatea trăieste doar în conditiile unei democratii adevărate. Dacă nu există democratie, libertatea este reprezentată sub formă de umbră, de robie ideologică, de mituri si sabloane ale cultului personalitătii. Lui Stalin nu-i plăcea nici măcar să vorbească de libertate. Se presupune că ea are un singur izvor - cel social. Dar libertatea socială se poate manifesta numai împreună cu libertatea spirituală.

    Poate că eu, în această carte, m-am referit prea des la constiintă.

    Oameni ca Stalin consideră constiinta o "himeră". Nu e vorba de constiinta dictatorului. El nici nu avea constiintă. Dar la toate crimele lui Stalin au luat parte oameni care întelegeau adesea că fac rău. Din nenorocire, au fost prea putini cei care au încercat să-si folosească sansa constiintei. În sistemul de relatii care se crease, constiinta, ca să folosesc cuvintele scriitorului V. Korolenko, "se blocase". Ca urmare, poporul a permis izgonirea constiintei într-o rezervatie, dând astfel posibilitatea Marelui Inchizitor să-si desăvârsească timp de multi ani treaba sa murdară. Leit-motivul cărtii mele a fost: totdeauna există o sansă a constiintei. Chiar si atunci când triumful unui singur om se transformă în tragedia milioanelor de oameni. Libertatea nu are alternativă, cred în asta mai mult ca oricând.

Închei această carte cu aceleasi cuvinte cu care am încheiat si introducerea: judecata oamenilor poate fi iluzorie, judecata istoriei este eternă.

    Soarta lui Lev Davidovici Trotki (1879-1940) a fost să întruchipeze, în aceeasi măsură, atât credinta nestrămutată în idealurile comunismului, cât si cruzimea dictaturii proletariatului, să fie atât inspiratorul terorii rosii, cât si victima ei.

    Dar nenorocirile s-au abătut una după alta asupra lui. După ce si-a pierdut toate functiile, a fost deportat, exilat, a pribegit prin întreaga lume ca să se ascundă de asasinii pusi pe urmele lui de Stalin, iar membrii familiei si multi dintre prietenii lui au fost lichidati. De aceea este cu atât mai uimitor că Trotki a supravietuit în emigratie timp de peste zece ani (a fost exilat în 1927, n.n.) dacă tinem seama de amploarea vânătorii pe care Stalin a pornit-o împotriva lui.

    Procesele de la Moscova - o adevărată epurare în masă - au fost regizate pentru distrugerea lui Trotki din punct de vedere moral, politic si psihologic: ordinul de a-l extermina fizic fusese dat cu mult înainte. După cum spunea A. Orlov, "cu toate că Trotki se afla la mii de kilometri distantă de sala tribunalului, toată lumea stia că el este acuzatul principal, la fel ca si în procesele anterioare. Din cauza lui fusese pusă în miscare uriasa masinărie sovietică a falsificării, iar fiecare dintre cei acuzati simtea pulsând ura neîmpăcată a lui Stalin, setea lui de răzbunare împotriva lui Trotki, aflat atât de departe".

    Chiar si după asasinarea lui Trotki, Stalin tot s-a mai temut de umbra lui.

    După primul atentat nereusit împotriva lui Trotki, în Mexic, din care el si sotia sa Natalia au scăpat ca prin minune, opinia publică a fost informată de către oamenii aflati în slujba lui Stalin că Trotki regizase el însusi atentatul împotriva sa, ca să-l compromită pe Stalin. Dar Trotki a ripostat, declarând: "Atacul a fost executat de Iosif Stalin cu ajutorul GPU. Stalin este autorul!"

    După ce apele s-au mai linistit, nu mai încăpea nici o îndoială că Trotki este condamnat si că Stalin nu va avea liniste până când nu-l va lichida. Pentru că Stalin s-a înfuriat teribil când a aflat de esecul tentativei de asasinat si Beria a trebuit să suporte o adevărată avalansă de insulte si amenintări, la fel ca persoanele implicate în "operatiunea" esuată.

    Stalin era tot mai nerăbdător să ducă "actiunea" la bun sfârsit. Dar după nereusita atentatului organizat de Siqueiros, trebuia să recurgă la concursul unui agent instalat de mai multă vreme în Mexic, unde locuia Trotki, agent care se pregătea în vederea "misiunii".

    În ce-l priveste pe Siqueiros, el a trebuit să rămână ascuns multă vreme, după care a fost închis si până la urmă a luat drumul exilului. Dar el a avut cutezanta să-si asume răspunderea pentru participarea la atentatul nereusit împotriva lui Trotki. Nici unul dintre cei care lucrau pentru NKVD nu ar fi recunoscut vreodată adevărul.

    În ceea ce-i priveste pe sovietici, Siqueiros nu era numai un artist vestit, ci, mai ales, un comunist ortodox, capabil de actiuni revolutionare, care în anul 1966 a primit Premiul International Lenin pentru întărirea păcii între popoare!

    Trotki lua un aer sfidător de fiecare dată când cineva îl avertiza că trebuie să-si sporească vigilenta, întrucât este "vânat" de Stalin. Dar după cele întâmplate nu mai era nevoie de astfel de avertismente, pentru că toată lumea îsi dădea seama că "sabia lui Stalin" atârnă deasupra vilei în care locuia. Si toti se întrebau ce mijloace se vor folosi: Explozie? Mitraliere? Otravă? Nici Stalin nu cunostea răspunsul, dar nici nu-l interesau astfel de amănunte. Pentru el, numai rezultatul conta.

    Astfel, în urma esecului, a trebuit să se recurgă la cel de-al doilea plan: folosirea unui comunist spaniol, Ramón Mercader, care sosise în America prin 1939 si se stabilise între timp în Mexic, si care folosea mai multe nume conspirative, printre care Jacques Mornard, Franc Jacson si altele. Odată ajuns în Mexic, Mercader-Mornard-Jacson a reluat legăturile cu Sylvia Agelof, o trotkistă convinsă, pe care o cunoscuse cu un timp în urmă în Franta si care făcuse pentru el o adevărată pasiune. Cu ajutorul ei, Mercader a reusit până la urmă să pătrundă în locuinta lui Trotki.

    Pe vremea aceea, Ramón Mercader se afla deja de multă vreme în menghina serviciilor secrete sovietice, din care nu avea să scape până la sfârsitul zilelor sale. Era un om extrem de inteligent, avea o vointă foarte puternică si era convins de justetea cauzei istorice căreia îi consacrase viata.

Pentru executarea "operatiunii" nu s-a făcut economie de bani: se pare că întreaga actiune a costat cam 5 milioane de dolari (!!!).

    După ce s-a stabilit în Mexic, Mercader i-a propus Sylviei să locuiască cu el; între timp, la începutul lui 1940, aceasta devenise deja secretara lui Trotki, căruia îi plăcea tânăra simplă si modestă, care vorbea câteva limbi.

    Gardienii care păzeau vila familiei Trotki s-au obisnuit curând cu Ramón, care o aducea la lucru pe Sylvia în Buickul său elegant. În scurtă vreme el a reusit să pătrundă chiar în interiorul vilei, cu ajutorul unor cunostinte comune, si a încercat să-si întipărească în memorie dispozitia încăperilor, pozitia usilor, încuietorile si alarma exterioară.

    Initial, Ramón Mercader nu credea că va trebui să-si păteze propriile sale mâini cu sângele lui Trotki, dar până la urmă i s-a spus limpede că lui îi revine sarcina de a "executa o sentintă justă", pronuntată la Moscova (de Stalin, n.n.) si că acest fapt va face din el un erou. Or Mercader nu putea să nu se supună, deoarece văzuse în Spania ce urmări avea neascultarea, neexecutarea ordinelor: lichidarea! Asa că, după o perioadă de depresiune, din luna iunie, a prins curaj si a început să se pregătească pentru misiune.

    Semnificativ este faptul că Trotki, înainte de a-l întâlni pe asasinul său, a avut presimtirea că va muri. El si-a făcut testamentul: jumătate din acesta este dedicat sotiei lui, Natalia, iar cealaltă jumătate luptei politice. În el apar doar două nume: Natalia si Stalin. Iar mai târziu a adăugat: "Indiferent care vor fi împrejurările mortii mele, voi pleca din această lume cu credinta nezdruncinată în viitorul comunist. Această credintă în om si în viitorul lui îmi dă chiar si acum puterea de a rezista - mai mult ca oricare religie."

    Trotki nu a aflat niciodată că Stalin devenise între timp un adevărat Dumnezeu pe pământ: aproape zilnic bifa sute de liste de nume ale celor condamnati la moarte (chipurile "trotkisti", n.n.); astfel, la 2 decembrie 1938 Stalin si Molotov au confirmat împuscarea a 3167 de persoane.

    Mercader a intrat pentru prima oară în casa lui Trotki pe la sfârsitul lunii aprilie 1940; la 28 mai a fost invitat la cină, ca prieten al Sylviei; la 12 iunie 1940 a mai intrat o dată în casă ca să-l întrebe pe Trotki dacă poate să-si lase Buickul în curte cât timp va lipsi din oras; la 29 iulie Natalia i-a invitat pe Ramón si Sylvia la o cească de ceai; la 8 august el a apărut fără motiv în vilă, cu un buchet de flori si o cutie de bomboane, cu care prilej l-a invitat pe Trotki la o excursie în munti; la 11 august, când a venit s-o ia pe Sylvia, a intrat din nou în casă; la 17 august, ca prieten al casei, a venit fără să fie invitat si l-a rugat pe Trotki să-i acorde câteva minute, sub pretextul că vrea să-i citească un articol pe care-l scrisese. Cu prilejul acestei vizite, Ramón purta un trenci, desi afară era foarte cald.

    Se pare că R. Mercader a fost de vreo zece ori în casa sotilor Trotki, probabil cu intentia de a verifica dispozitia camerelor, a mobilierului si a ferestrelor, care îi fusese comunicată de o agentă.

    Ultima lui vizită avea să-i fie fatală lui Trotki. Ea a avut loc în ziua de 20 august 1940, la orele 5 după amiază. Iată mărturia lui făcută în fata tribunalului:

    "Mi-am pus trenciul pe masă, în asa fel încât să pot scoate ciocanul de spart gheata care se afla în buzunar. În momentul când Trotki a început să citească, am scos ciocanul de gheată din buzunarul trenciului, l-am strâns bine în mână, am închis ochii si i-am aplicat o lovitură puternică în cap. Trotki a scos un strigăt pe care n-am să-l uit niciodată, care cred că-mi răsună si acum în creier. Trotki a sărit în sus, s-a repezit la mine si m-a muscat de mână. L-am împins la o parte si a căzut la podea. După care s-a ridicat si a iesit din cameră împleticindu-se."

    După asta, Mercader a fost prins de gardieni si luat la bătaie. "O să-l omoare...", a rostit Trotki. După care a adăugat: "Nu, nu trebuie omorât înainte de a vorbi". Dar Mercader va sustine de fiecare dată că el plănuise si executase întreaga operatiune. Că fusese numai decizia lui.

    Douăzeci de ani mai târziu, după ce a fost eliberat si se afla deja în URSS, el a declarat că "terorismul este necesar în lupta pentru comunism". Nu făcea decât să-l citeze pe Trotki.

    Trotki a supravietuit atentatului încă 26 de ore. Medicii au făcut totul pentru a-l salva, dar fuseseră atinsi centrii vitali ai creierului. Lev Davidovici Trotki a murit la ora 7.25 în ziua de 21 august 1940, în vârstă de 60 de ani.

    Stalin îsi realizase planul criminal, de care fusese obsedat ani de zile.