...Se apropie gara Bolgrad. Ultimul nod important de cale ferată pentru acest tren care vine dinspre Nistru, dinspre marele fluviu al fostei granite, străbate Basarabia-n lat si, trecând podul peste Prut, ar ajunge în România. Până una-alta, însă, va trebui să mai treacă peste un pod; cel de peste râul Bolgrad. Desi vagoanele au rămas fără usi, fără geamuri, înăuntru e irespirabil. Lesină femei si copii, sunt însetati, în toate gările sunt fântâni dumnezeiesti, fântâni din rai, dar nimeni nu se dă jos să umple-o cană, o sticlă, un pahar. Nimeni nu îndrăzneste, nimeni nu riscă, mai bine să mori de sete decât să rămâi pe un peron nenorocit. Marele tren, desi-i atât de aglomerat si de ticsit, si-n el se zbat atâtea suflete si-atâtea destine, se transformă el însusi într-un sarpe care-i gata să se sufoce din cauza lipsei aerului, a apei, din cauza zăpuselii. Si cu toate astea există o singură nădejde: aceea de a ajunge, cum-necum, dincolo. Privindu-se unii pe altii, oameii se urăsc, se detestă si se plâng, dar nu asta-i important, ci faptul că toti au devenit mici, biete fiinte ce se pierd si se zbat în marele vălmăsag.

    Ultimul tren trece prin gări unde alte mii si mii de oameni urlă de disperare că nu-s luati, că-s lăsati întunericului pustiu. Gările au liniile goale. Tot ce-a fost vagon si tren si locomotivă dărăpănată, tot ce-a fost mijloc de locomotie, reparat sau nereparat, s-a dus dincolo. Nimic nu mai este aici, si asta pe nici o linie, doar peroanele-s arhipline, oamenii rămân nu c-ar dori-o ei, ci pentru că asa le-a fost sorocul.

     Nimeni, niciodată nu va putea să explice deruta sufletească, mânia, disperarea, sinuciderea de cuget a bietilor oameni rămasi să înfrunte marea vitregie, pribegie natională la care, iată-i, lăsati de izbeliste, sunt supusi. Nu-si pot explica nici ei repercusiunile ce se vor ivi în urma acestui act de gravă neputintă natională, echivalată cu o trădare. Nu-si vor explica nici fuga înnebunitoare. În acele ceasuri de restriste, când statul român uitase de ei, erau determinati să-si nege statutul de fiinte constiente, dreptul de-a fi cetătean al unei tări. Nu constiinta de om, puterea de-a gândi si de-a percepe individual o stare colectivă, ci constiinta cealaltă, cea natională, de apartenentă la o patrie căreia te-ai învătat să i te supui. Să zici, să-ti închipui, fiind părăsit si uitat de ai tăi, că natiunea română se află într-o mare derivă, într-o mare debusolare istorică, si-ntr-o mare criză de suveranitate, ceea ce generează toată suferinta cetătenilor ei. Or, istoria nu retine suferintele oamenilor decât cel mult într-o singură frază. Suferintele oamenilor nu-s importante. Aceste suferinte individuale si chiar colective n-au loc într-un tratat de istorie, ele sunt minore, neînsemnate. Trenul marii singurătăti în ale cărui vagoane mor oameni asfixiati simbolizează moartea istoriei, putreziciunea ei, falsul, si nimeni nu-si explică pe de-a-ntregul fenomenul fugii. Fuga e o fatetă a lasitătii, asta-i de când lumea, de când viata, dar fuga acestor oameni nu e lasă.

    N-a fost las nici soldatul care dădea cu piciorul în pieptul unor oameni ce-ar fi vrut să se urce în vagonul cu sârmă ghimpată, după cum n-a fost las nimeni din vagon când soldatul a fost tras jos si nimeni nu i-a sărit în ajutor: nici n-avea cum. Si chiar de-ar fi scăpat de sub rotile trenului, cu viată tot n-ar fi scăpat, întrucât cei loviti, cei ce n-au fost lăsati să se urce într-un loc unde nu era loc, tot l-ar fi omorât. Prin disparitia soldatului s-a creat un loc pentru altcineva. Pentru unul care urma să se urce-n gara Bolgrad, să zicem. Nu-s lasi nici cei din vagon care-au si uitat de soldat, nimeni nu mai vorbeste despre el, soldatul s-a dus, o trăi sau n-o mai trăi, nu mai contează. Viata merge înainte, asa cum fuge locomotiva. Locomotiva ar fi putut deraia de zeci de ori, circulând peste ace lăsate anapoda, tot intrând pe linii aiurea, când acarii nu mai sunt la posturi. Cum fiece linie are un ac de intrare si-apoi un altul de iesire, s-a întâmplat că locomotiva si-a croit singură drum. Nefiresc, dar îndrăznet, a ignorat si lipsa acarilor, dar acele s-au dat cumintel în lături, împinse de dihania încinsă de aburi. Trenul a oprit în unele gări, dar nu în toate. A procedat bine, a procedat rău, asta rămâne de văzut. Pentru unii a făcut bine. Prin gările unde s-a oprit s-au mai urcat câtiva, atât cât s-a putut. Pentru altii însă, neoprind, le-a răpit ultima posibilitate de-a se refugia. Si de-aici nenorociri imediate. Fericiti cei ce fug, nenorociti cei ce rămân.

    Asadar, din partea opusă nu s-a încrucisat cu nici un alt tren. S-a câstigat timp. Acesta a si fost norocul ultimei locomotive românesti ce aleargă năucă înspre Prut. La Bolgrad însă trebuie să se oprească. Locomotiva are nevoie de apă si nu numai de-atât; i se mai cere si un pic de odihnă. Nici mecanicii nu mai pot, sunt si ei sfârsiti de atâta goană. Si astfel ultimul tren dinspre Nistru s-a oprit. Cu de la sine putere, vointă si inspiratie. De dincolo, dinspre România, vine-un tren. Un accelerat. Trenul celor ce preferă Rusia... Incredibil, dar adevărat: dinspre România se anuntă un accelerat!

    Ca de obicei, locomotiva trenului cu refugiati oprise iar aiurea. Undeva dincolo de ace. Unde calea ferată nu are decât o linie. Pe-aceeasi linie urma să vină si acceleratul. I se cere mecanicului să dea trenul înapoi. Zice că nu se poate. Nu mai vrea, îi e sete...

Se azvârliseră jos mai mult de jumătate din tăvălugii de sârmă ghimpată. Interiorul vagonului arată ca un închipuit si bizar salon de primire. Din sumedenia de bagaje se poate încropi un fel de canapea unde să doarmă copiii mai în voie. Apoi obiditii îsi puteau dezmorti picioarele, păsind un metru în dreapta, un metru în stânga; mare lucru! Puteau privi întinsurile ce vor fi părăsite pentru totdeauna, satele (câte-or mai fi până-n Prut), cerul, oh, cerul cel dătător de ploi...

Ultimul tren cu destinatia România stătea practic de-o jumătate de ceas în gara Bolgrad. Stationa parcă pe-un teren minat: fiece minut irosit putând deveni fatal. Din urmă veneau rusii si, nu se stie de ce, dar toti si-i închipuiau înaintând pe jos, cel mult în cărute... cumva numai pe jos... înaintând la pas. Cum trenul e, totusi, tren, nu poate fi ajuns de niste oameni care, nu se stie de ce, dar toti presupun că ar înainta din tufis în tufis, din metru în metru... "cucerind" localităti, pe care si-asa nu le mai apără nimeni.

Întârzierea devenea alarmantă. Tot ce se întâmpla acolo semăna a indolentă, dacă nu a sinucidere absurdă. Răbdarea călătorilor ajunsese la paroxism. Să lesini de sete, întrucât nimeni nu se încumeta să ia apă din gări, si să stai o jumătate de oră în Bolgrad, asta le întrecea pe toate.

Lume multă care să se refugieze nu se prea adunase-n Bolgrad. Vreo două sute de persoane. Ei, localnicii din Bolgrad, fiind aproape de Prut, plecaseră desigur cu alte mijloace; putini aleseseră trenul. Timp să se catere în tren era. Cei mai multi se urcaseră pe vagoane, tampoane, scări, ajutându-se unii pe altii care cum putea. Jalea deveni atotcuprinzătoare, iar tipetele se auzeau de pretutindeni.

În vagonul Mariamnei se înghesuia din nou om lângă om. Zadarnic se căzniseră: în locul unui tăvălug de sârmă ghimpată veniseră alti douăzeci de fugari care să ocupe acel spatiu.

Gara Bolgrad, cea mai răsărită de pe întreg parcursul, avea să pună capac la toate nenorocirile de pân-atunci. Dincolo de statie, localitatea Bolgrad devenise dintr-o dată mohorâtă, coplesită de căldură si de părăsită ce era. Câinii rămăseseră hai-hui prin bătături si-ncepuseră în plină zi să urle a pustiu. Ce-aveau să mai facă seara?

În stânga râul Bolgrad, apoi un nod de cale ferată, peste care ar fi urmat să treacă locomotiva târând trenul imens, un tren care, fiind atât de lung, n-avea loc între ace.

Seful gării din Bolgrad (se numea Silvan) îsi adusese pe peron tot avutul. Mai putin pământul; de-ar fi avut cum, si-ar fi dus în România si terenurile cu butuci de vie si pomi, si-ar mai fi dus si prispa casei, ori ceardacul, stâlpii de la poartă, usa podului... Stivuise: dulap si paturi, mese si scaune, lăzi încercuite-n panglici de tinichea, baloturi, bagaje si iar bagaje, făras, mătură, oglindă ovală, dreptunghiulară, rotundă, cătel, noptieră, purcel. Câine si pisică, două juninci, sapă, greblă, păsări în custi; curcani, găini, rate, gâste, porumbei, bibilici. Două butoaie uriase cu vin, care, de-ar fi fost suite, ar fi ocupat numai ele un vagon.

Judecând întâmplarea după ani si ani, se poate deduce că Silvan a intentionat să umple două vagoane de marfă din marele tren. Treabă imposibilă: vagoanele erau întesate de oameni. Seful, mătăhălos si transpirat, cu mustată neagră, răsucită, are ochii orbiti de furie si obrajii înveninati de ciudă. Un tip care nu făcuse altceva în viata lui decât să comande si să fie ascultat. Învătat ca toti să i se supună: impiegati, acari, oameni de serviciu. Dintii i-s albi, teribil de albi si de sănătosi. Răcneste:

- Joooos! Dati-vă cu totii jooooos!

I-a căsunat pe vagonul cu sârmă ghimpată. Aici însă era ofiterul. Altfel spus, cam în toate vagoanele erau ostasi, ofiteri. Armata se retrăgea - după cum suna si ordinul - cu ultimul tren, numai că mai toate gările aveau liniile goale. Silvan nu s-a sfiit de ofiter.

- Joooos!

- Dumneata esti nebun? l-a înfruntat ofiterul mânios.

- Jooooos! Armata să meargă pe jos! Din aceste două vagoane, cu totii jos, joooos! Altfel...

- Altfel, ce?

- Nu mai pleacă nici un tren! Joooos!

Asa ceva nu se poate. E lesne de înteles că toti cei din tren ar fi dorit ca locomotiva să se urnească din loc cât mai repede. Toti năpăstuitii ar vrea să plece, să ajungă în România, dar uite că se ivesc o sumedenie de greutăti. Una din ele se cunoaste. Din sens opus vine-un accelerat. Si se mai află că acele de la iesire sunt blocate de însăsi locomotiva noastră si, dacă tot vine un accelerat - si va veni! -, n-are pe unde trece. Asadar, cele două locomotive, a lor si a acceleratului aceluia, a blestematului de accelerat, se vor ciocni si vor produce un dezastru de proportii, un măcel, un... Până una-alta însă, gâstele încep să gâgâie, ratele să măcăie asurzitor, n-ar fi însă nimic, dar intră si bibilicile în joc. Ce vacarm fac bibilicile întrece orice închipuire.

Silvan, imprudent si iresponsabil, trage din vagonul cu sârmă o valiză. O aruncă pe zgura si pietrisul peronului. Nu se mai stie a cui o fi fost. O trage jos, joacă pe ea, o sfărâmă si strigă ca smintitul: "Joooos!"...

Bibilicile produc în continuare un zgomot infernal.

Se-ncinge bătaia. O fi el seful de gară cât o fi el de sef, o fi el solid ca nimeni altul, dar nici furia multimii din vagoane, furie dezlăntuită, oarbă, nu-i de lepădat. Pe-acel peron nenorocit, erau de fată si copiii lui Silvan, sotia, mătusa... câtiva oameni de-ai lui, veniti probabil să-l ajute la încărcatul bagajelor, al averii... Copiii aceia însă au văzut cu propriii lor ochi ceva ce nu vor uita niciodată. În definitiv, era vorba de tatăl lor...

Apoi soldatii tabără pe butoaiele cu vin. O baionetă s-a înfipt în butoi si vinul tâsneste ca dintr-o cismea. Apoi alta si alta. Spectacolul devine uimitor. Din senin, se iscă un vârtej înspăimântător, si mai ales iresponsabil, nebunesc. Gesturile nu mai sunt controlate, nu mai ascultă de comenzi rationale, de bruma de bun-simt, si totul se dezlăntuie brutal si spontan, oamenii îsi dau frâu liber imaginatiei oarbe, o imaginatie rea, întunecată, răzbunătoare, animalică. Dintii sefului de gară sunt undeva pe jos, iar el, impozantul, brutalul, mătăhălosul, nu mai e de aflat pe nicăieri... Pur si simplu nu mai exista seful gării din Bolgrad. Dintii săi însă, da. Primise un pat de puscă drept în gură si ei, dintii, se dislocaseră, sărind cumva în lături... Miracolul e că dintii aceia superbi nu-s călcati în picioare... Copiii sefului plâng... tipă... îl caută pe tatăl lor, trupul desigur, dar el nu mai e de găsit pe nicăieri. E călcat în picioare, storsit, nimicit. Mătusa aceea, de i-o fi fost mătusă, a murit cu ochii deschisi, cu gura căscată si cu mâinile înclestate pe-o coadă de mătură. În gara Bolgrad poti să-ti închipui orice, toate ca toate, dar unde-i seful de gară? Unde-i mai este trupul?

Încep urgia, nebunia, descătusarea de firesc. Nenorocirea e că, în dezmătul stârnit, la unul din acele două butoaie se duce si mecanicul de locomotivă. Si nu numai el, ci si fochistul... Bătaia continuă sălbatic. De-acum se lovesc toti orbeste într-o încăierare aproape generală, dar cu atât mai stupidă si mai aiurită. Se iscă motive de păruială din te miri ce: "De ce dai, mă, de ce?"... "Eu?" "Da... tu!" "Da' tu cine esti?"... Si iar mai cade unul! Se amestecă si femeile, cad si ele pălite de-un făras, de-un scaun, de-un pumn... Dementă! De ei, de slujbasii locomotivei întepenite dincolo de ace nu se-atinge nimeni. Mecanicul si fochistul care, după îmbrăcăminte, se deosebesc imediat, au venit de fapt SĂ BEA. Să bea si ei ceva... Asa unsurosi cum sunt, în aparentă linistiti, obositi, modesti, devin cei mai importanti oameni ai momentului. De ei depinde totul. Se bucură amândoi de-o atentie neasemuită. Sunt deci invitati si lăsati să bea... să bea... prin deschizătura de unde cu o clipă înainte se înfipsese o baionetă, special pentru ei, vinul tâsneste cu putere, cu o putere formidabilă si vinul, rosu ca sângele, ce frumos! - rosu e si pe jos, e sânge si pe jos si-i si vin... nu se mai stie, mecanicul si fochistul vor să bea si sunt lăsati, ba chiar îndemnati să bea, iar ei... iar ei înghit în prostie. I-apucă râsul, se îmbată, tocmai ei! În lungul peronului oamenii încă se mai ciomăgesc, pe mecanicii de locomotivă îi apucă râsul, înconjurati fiind de soldati, care si ei s-au ametit si beau cu totii deopotrivă.

Trenul e lung. Mecanicului i se cere să elibereze acele, ca să facă loc acceleratului.

Garnitura fusese trasă într-adins pe prima linie, ca seful gării să-si poate urca mai lesne butoaiele cu vin, bagajele, mătusa, nevasta, copiii, bibilicile. De-aici nenorocirea. Linia întâi fiind cea mai scurtă si locomotiva încercând să înscrie vagoanele cât de cât pe spatiul peronului, ajunsese până la acele de iesire din gară si chiar le si depăsise.

Asadar, acceleratul dinspre România n-avea cum să intre în statie, până când trenul cestălalt, pestritul, trenul cu refugiati, nu s-ar fi dat îndărăt de pe acele ace. Dându-se înapoi, vagoanele întesate de lume, de bagaje si de infinită jale ar fi acoperit celelalte ace, acele de la intrare. Deci, ca să nu se tamponeze cele două trenuri, locomotiva refugiatilor ar fi trebuit întâi si-ntâi de toate să elibereze acele pe care ar fi intrat acceleratul. Asta-n prima fază. Acceleratul, venind în goană, ar fi trebuit să oprească neapărat în gară, întrucât locomotiva trenului celui lung, dând înapoi, ocupa cu ultimele vagoane acele dinspre Nistru, pe care ar fi trebuit să iasă acceleratul care venea din România. Neoprind în gară - semnalul nu indica nici o restrictie în acest sens - acceleratul care venea din România, chiar de-ar fi avut acele libere la intrare, nu le-ar mai fi avut pe-acelea de la iesire. Si astfel se producea inevitabilul: ciocnirea.

După cum a si fost.

Cum răul nu vine niciodată singur, se mai ivi unul. Cerul se acoperi dintr-o dată de avioane. Multe, foarte multe, ca un cârd de ciori, însă cu aripi metalice strălucind sinistru si amenintător în razele de soare. Erau avioane rusesti. Nu veniseră degeaba. Au început să "ouă", să lanseze parasutisti cu miile. Parasute galbene, altfel frumoase, ca si avioanele, totul era într-un fel fascinant si sclipitor, dar mârsăvia, chiar de-o faci cu o anume "elegantă", tot mârsăvie rămâne.

Jocul e perfid, dar logic. De ce au ales rusii neapărat gara Bolgrad si nu o alta, pe unde trenul trecuse deja? Evident, ca să "culeagă" cât mai multi din cei ce voiau să se refugieze. Aici erau o apă si un pod! Eventual, puteau s-arunce în aer podul de peste râu ca să curme exodul oamenilor înspre România. Un punct strategic, deci.

Ofiterul din vagonul cu sârmă ghimpată vede si intuieste marele pericol... Îsi scoate centironul si începe să lovească în unii si altii. Cu pistolul într-o mână si cu centironul în cealaltă, înaintează cravasând spre butoaiele cu vin. E vin peste tot; mai mult risipit, vărsat, batjocorit. Se calcă peste mortii morti, se calcă si pe cei morti de băutură, nu se mai stie care-s asa si care-s altfel. Asa o fi si-n iad. Se urcă pe-un balot si strigă ca un disperat:

- Oameni buni! Priviti cerul!

Ce oameni buni? Ce oameni, în atare conditii, mai pot fi si "buni"? Avioanele lansează mii si mii de parasutisti.

- Vor să ne taie retragerea! tună ofiterul.

Ofiterul se impune si-i ascultat. Afurisitele de bibilici nu-l lasă. Careva răstoarnă cusca bibilicilor si le eliberează. Nici un câstig. Bibilicile ies înspăimâtate pe întregul peron, sunt douăzeci-treizeci, se catără pe-un gard din apropiere, se simt ultragiate si fără stăpân, tipă asurzitor, întretăiat, cumplit. Ofiterul însă nu le lasă: el explică... explică... arată spre avioanele ce tot vin si vin în valuri, arată parasutele... si se pare că toată acea omenire în parte beată, în parte trează, care cum apucă... înspăimântată sau inconstientă, înfricosată si zăludă, începe a-l întelege. Si mai rău!

Si deodată s-aude suieratul celuilalt tren. Iată-l. Fumul locomotivei se vede ridicându-se dincolo de case. Acceleratul din România se-ndreaptă deci spre pod, evident, din partea cealaltă, înscriindu-se de-acum în curbă. Vine năpraznic, vine ca un armăsar scăpat dintr-o mare sperietură. Locomotiva noastră e încă pe ace.

Mecanicul si fochistul seamănă cu două cârpe soioase de bucătărie, cert e că pe ei, ca oameni, nu mai poti conta nicicum. Li se spune, li se strigă si lor ce se-ntâmplă... ce s-ar putea întâmpla... Ei - nimic. Nu înteleg, nu vor, nu pot, au devenit iresponsabili. O ciocnire de trenuri ar bloca orice cale de refugiu... de fugă... de iesire... o catastrofă feroviară... mai ales în atari conditii... care conditii? Nu pricep, li-s arătati parasutistii, care se preling frumos... în cel mult zece minute vor atinge pământul, îsi vor strânge si împacheta parasutele si din acea clipă vor tăia calea trenului... vor pune mâna pe locomotivă...

- Mă! Chiar nu-ntelegeti? strigă la ei ofiterul. Sunteti nebuni?

- S-au îmbătat!

- Să-i trezim!

Jap cu centironul. Peste ochi, cap, urechi, peste mâini, degeaba. Au ochii tulburi, li s-a împietrit limba... totul pare pierdut, împăienjenit... zadarnic îi bate ofiterul, nu poate face nimic cu ei. El, ofiterul din vagonul cu sârmă ghimpată, e singurul care vrea să preîntâmpine o mare tragedie. Restul, restul lumii s-a ologit în judecată. Toti urlă bezmetic si se iau cu mâinile de păr, se blestemă si se împiedică unii de altii, se îmbrâncesc, hăhăind cuvintele, înecându-le în plâns, în zbierete, vocalele înghit consoanele, vocala "ă" predomină enervant... "ăăă"... să descoperi oameni în toată firea urlând sălbatic "ăăă"... fugind nestiind unde, ca să se întoarcă exact de unde au plecat... "ăăă"... bibilicile cu tâtâiturile lor insuportabile... gâstele... curcile...

- Soldati! Ascultaaati! Ordin! Iesiti din vagoane!

Soldatii, atâtia câti sunt, ascultă ordinul ofiterului din vagonul cu sârmă ghimpată.

- Urcati-i în locomotivă! Executarea!

Mariamna caută prin valize. Nu stie ce. Caută ca să-i treacă timpul. Enervarea îi tulbură judecata. Nu mai vrea să judece nimic. La un moment dat, aude că trenul lor s-ar reîntoarce înspre Tighina, că în curând va fi capturat de rusi, de parasutisti... Are s-o vadă pe Stefanida? Când rusii vor muta locomotiva în capul celălalt, când trenul va lua cale întoarsă... când pe vagoanele de clasă se va scrie Galati-Tighina, o va regăsi, desigur, pe Stefanida... Îl va pierde însă pe Fil. N-a fost bine c-a lăsat-o pe Stefanida pe acel peron... A fost, n-a fost... unde-i arma?

- Sus cu ei! Soldati! Trebuie să mergem înainte! Trenul nostru va ajunge în România!

Mecanicii sunt luati în cârcă. Acesta-i ordinul: să-i urce pe locomotivă. Asa cum sunt dusi pe umerii soldatilor, cu fata-n jos, dintre buze li se scurge saliva, iar mâinile lor, ce s-ar fi voit a fi salvatoare, energice, atârnă blege, netrebnice...

- Soldati! Si dacă nu înteleg, cu bătaia pe ei! Sau îi aruncati în cuptor! În cuptorul de cărbuni! urla ofiterul ca iesit din minti. Repede! Uitati-vă! Acceleratul... parasutele!

Au început si gâstele să gâgâie, tot a sperietură, a dat nebunia si-n ele. Ofiterul, mergând în urma soldatilor, strigă mereu:

- Cum-necum, îi cătărati sus! Voi alături de ei. Vedeti ce puteti face! Dacă nu vor... executarea!

La un moment dat, mecanicul se prelinge în jos, si cade ca un mototol. E din nou însfăcat si ridicat în cârcă. Ofiterul se întoarce:

- E cineva care stie a conduce o locomotivă?

Nu răspund decât vacarmul dobitoacelor si strigătele de disperare de pe peron, din vagoane. Parasutistii îsi văd de misiunea lor si-ncep să ia contact cu pământul Basarabiei. N-au fost lansati de florile mărului: rusii n-ar vrea numai pământul Basarabiei ocupate, ci si populatia ei. Au scurtat termenul de evacuare cu aproape o zi. Si nici pe aceea n-au lăsat-o până în amurg. Si vin... si tot cad din cer... au invadat întregul cer. Într-un fel frumos. Cad pe acoperisuri, pe copaci, pe oriunde. Cei ce cad pe vagoane mai alunecă în jos, pe alături de tren, alunecă, parasutele rămânându-le sau sunt agătate de ceva. Nu se stie de ce, dar se presupune de-o margine de tablă sau de-un cârlig. Unii mai cad si-n apă. Si mai frumos! Se-neacă, nu se-neacă? Altii, de sus, se pregătesc să coboare cât mai lin... si, desigur, pe uscat. Îi vezi cum se agită, cum dau din picioare, din mâini... încercând să schimbe cumva directia de cădere... Cei ce cad în apă se pare că într-adevăr se-neacă. Din tren se trage-n sus... înspre parasute... cu gloante, alice, se trage, nu se nimereste tinta, dar si când se nimereste, când se găureste "umbrela", bietul parasutist vine-n jos ca bolovanul.

De-aici încolo începe dementa.

Acceleratul ajunge la pod. Se îndreaptă înspre gară cu o viteză năucitoare. Mecanicul de la accelerat e si el tot nebun, altfel nu se explică. El crede că ar avea cale liberă, că va trece prin Bolgrad ca vântul. Nu stie, nu se uită. Are orbul găinilor? Să mai frâneze nu e timp. Din trenul refugiatilor, oamenii sar din vagoane si fug înspre clădirea gării... s-aruncă pe ferestre posete, bagaje, geamantane si valize, apoi copii, femei... unii rămân atârnati de ferestre... se aud gemete si tipete, blesteme, voci întretăiate, strigăte de groază, toti parcă au înnebunit, dar cel mai mult se dau de ceasul mortii bibilicile, care tipă si mai înfiorător, strident, apocaliptic, când... când locomotiva refugiatilor zvâcneste, porneste! Nu oricum si nu înapoi, ci înainte; iese năucă la ciocnire. Porneste sinucigasă înspre acceleratul care vine! Din tren se aruncă oameni. Disperare, groază dar si sinucidere. Câti au sărit? Câti au rămas? Mariamna îsi ia fata în brate. Si-o tine strâns, strâns... Urmează un scrâsnet înfiorător. Locomotiva se opreste! Oamenii care mai sunt prin vagoane sunt tăvăliti pe jos, loviti de pereti, aruncati de-a valma unii peste altii. Asta ce-a mai fost? S-a oprit printr-o frână, dar ce frână! S-a produs ciocnirea? Din fier să fii, si tot n-ai rezista! Cei ce-s în vagoane, multi desigur (câti să fi sărit?... o sută, două, hai trei sute de oameni...), deci cei ce-au rămas în vagoane se mai izbesc o dată unii de altii, si de pereti, de bănci. Valizele le cad în cap. Si iar sânge... capete sparte... oamenii zdrobiti... răniti cu duiumul. Tăvălugii grei din vagonul cu sârmă ghimpată nu s-au miscat. În afară de unul, mai de sus, unul pe care proiectaseră să-l azvârle. Rămăsese sus, un pic pe-o rână si din frâna aceea turbată s-a răsturnat si-a prins sub el o fetită de patru-cinci ani. Părintii săriseră jos, dar săriseră fără ea. Fetita fiind dedesubt probabil că fusese făcută terci, groaznic, dar nu era acum timp de ea. Cei ce-au fost prin dreptul usilor din teribilul impact creat de frâne au fost si ei proiectati în afară. Au căzut cum au căzut - unii în cap, altii pe-o rână, lovindu-se de pietre si pietroaie. Gemete, fracturi, mâini strivite. Nici de ei nu-i timp. Locomotiva zvâcneste iarăsi! Si iat-o, din zvâcneală în zvâcneală, din busitură în busitură, bravo, draga de ea, dă totusi înapoi. Un acar, cel mai viteaz si mai constiincios acar din tot universul, e acolo, între locomotivele care ar urma să se ciocnească. Acarul nu fuge în România, rămâne-n Basarabia ocupată, dar îsi face datoria până la capăt. Zici c-o să fie strivit dintr-o clipă într-alta. Acarul e pe acolo, între două locomotive: cea a refugiatilor care se retrage si una care vine: acceleratul cu trădătorii din România. De ce mai vine acest accelerat? Si de ce să vină din România? Tren de trădători! Trădătorii care vor să intre în Rusia. De pe urma acestui act, vor avea probabil mari avantaje. Vor avea sau nu, probabil că rusii îi vor primi cu flori, de-i vor primi, de-or mai scăpa. Câti trădători să fie în acceleratul marii rusini?

Acarul, dragul de el, e cu mâna pe macaz... Cum s-a eliberat acul, saltă de macaz... a făcut ce-a făcut... doar el stie cum a făcut si ce-a făcut... doar el... sigur e că a săvârsit o faptă minunată... cea mai minunată faptă... cum a făcut, cum n-a făcut, a dat intrare partial liberă acceleratului. A evitat ciocnirea frontală dintre locomotive. Trenul cu trădători intră furios pe ace si de-aici îsi continuă drumul, tot vijelios, pe linia principală, cea mijlocie. Cea mai lungă. Linia pe care ar fi trebuit să intre locomotiva refugiatilor, personal-marfarul nostru... Ciocnirea a fost amânată. Prima ciocnire, cea dintre locomotive, n-a mai avut loc. Dar nu si-a doua, cea dintre locomotiva acceleratului si vagoanele de la coada trenului cu refugiati.

Asadar, acceleratul a trecut ca vântul. Când mecanicii acceleratului au văzut realul pericol si când au început să frâneze, era prea târziu. Acceleratul nu era prea aglomerat... loc pe culoar să mergi, să fugi cât vrei, dar trădătorii erau si ei atât de disperati... văzuseră si ei ce văzuseră... si pe chipurile lor se întipărise groaza... ultima groază, inevitabila, imposibila, uriasa moarte. O doamnă pe care, altfel, ti-ai fi închipuit-o foarte frumoasă, în acele momente era ca o sperietoare. Zâmbetul ei se prefăcuse-n rânjet. O fractiune de secundă. Cât a durat trecerea unui accelerat. Apoi, exact după ce a trecut acceleratul cum a trecut, locomotiva noastră zvâcni iarăsi înainte.

Soldatii, ei salvaseră situatia. Au frânat, au dat trenul înainte, l-au dat si-napoi, cât să treacă acceleratul, cât să evite ciocnirea frontală dintre locomotive, apoi au zvâcnit iar înainte, ca să treacă trenul cu trădători si de celelalte ace. Planul a fost bun, cel mai bun plan al momentului, unicul, dar n-a fost si perfect executat. Soldatii, sau poate si cei doi mecanici, de s-or fi trezit din betia lor, sau nu s-or fi trezit, n-au executat manevrele ca la carte... în definitiv, acolo era vorba de-o carte a nebuniei pure... fiece foaie întoarsă putând aduce moarte si pieire ori salvare de vieti. Mai putând aduce si altceva: neprevăzutul. Nu se stie si nu se va sti niciodată cum s-au derulat exact lucrurile. Se bănuie însă că un mecanic de carieră, cu îndelungată experientă si totodată treaz, lucid, cu sânge rece si cu mintea scăpărând, ar fi putut evita ciocnirea... probabil, probabil, probabil...

Dând locomotiva înapoi, ultimele vagoane ale refugiatilor au fost împinse pe macazul pe care-ar fi trebuit să iasă acceleratul trădătorilor. Când el se înscrisese pe linia principală a gării Bolgrad, poate că ar fi fost timp ca cealaltă garnitură să se fi repezit cumva înainte si să elibereze la timp acele din spate... poate, poate... Ciocnirea s-a produs la cel mult un minut după ce acceleratul a intrat în gara Bolgrad. Locomotiva acceleratului a izbit în plin vagoanele din urmă ale trenului cu refugiati si, fiind mai puternică si venind si-n mare viteză, forta ei de soc a rupt din trenul cu refugiati vagoanele din urmă. S-a auzit o bufnitură nemaipomenită, un geamăt înfiorător al fiarelor, apoi si-o explozie... scrâsnetele de neîndurat ale barelor de fier, ale sinelor de cale ferată ce zburau în lături răsucite, rostogolite, strivite de vagoane ca într-o strângere de armonică. Vagoanele au fost întoarse cu rotile în sus... roti când rotunde, când pătrate, printre pălării si brate de oameni, printre copii aruncati în văzduh, capete, numai capete, mâini, numai mâini...

Cam un sfert din trenul ce ar fi trebuit să gonească spre România a fost prins de izbitură. Ce-a fost prins s-a prefăcut pe loc într-un urias morman de fierăraie, de acoperisuri sfărâmate, usi îndoite de la compartimente, wc-uri, printre care se iveau valize, picioare si iarăsi mâini, foarte multe mâini desucheate, smulse care cum si încotro; sânge, degete, pălării. Toate acestea în conditiile când locomotiva trăgea totusi de tren mai departe. Ea, locomotiva, mergea înainte. Ultimul vagon al trenului mutilat, ciuntit, cel de pe urmă, deraiase de pe linie si rotile lui apucaseră a merge pe traverse, cât or fi mers... Cine-a fost înăuntru, oricum n-a mai scăpat. Ce-a fost si ce n-a fost... noroc totusi a fost, întrucât vagonului, tot tălălăind asa, i s-a rupt cupla, înainte să fie antrenat si penultimul vagon si-apoi toate celelalte, într-o deraiere generală. Penultimul l-ar fi tras pe cel imediat următor si asa mai departe. Locomotiva usurată de-acel vagon deraiat merge tot înainte. Asadar, cam o treime din vagoanele trenului s-a desprins... A treia parte din vagoanele plecate din Tighina au rămas încâlcite în teribila ciocnire.

Locomotiva prinde viteză, de-acum aleargă iute... oamenii ce-au sărit jos ar vrea să se urce iar în tren... se-ndreaptă disperati înspre vagoane... unii se urcă... altii rămân... multi încercând să se agate, îsi iau avânt si nu reusesc să ajungă, se duc sub roti, rămân acolo între linii, cum or rămâne. Tăiati sau vii. Mariamna apucă să vadă o sină de cale ferată pe acoperisul gării, îndoită, răsucită... în timp ce într-un pom flutură o fustă, se clatină un picior. Continuă să cadă parasutistii, se preling în jos, încâlciti în funii si-n bretele, în catarămi, în bocanci... Locomotiva merge însă înainte!

Ofiterul din vagonul cu sârmă ghimpată, care rămăsese si el jos, se repede si, printr-o săritură ca de asalt, prinde usa... Pistolul îi sare din mână, cade pe podeaua vagonului. Mariamna i-l ridică si o clipă întârzie să i-l restituie. Ce-i dă prin minte? Vrea să se răzbune pe ofiter pentru cele întâmplate la Covrigeni? Pentru că i-o lăsase pe Stefanida, pe fata ei, dincolo?... dar nu, ea-l întinde încet cu luciri ciudate în priviri. Un dor de răzbunare pâlpâie în ele, desi, după cum s-au desfăsurat ostilitătile, o răzbunare în astfel de conditii n-ar mai folosi nimănui si, desigur, nici ei.

Ofiterul a rămas încovoiat, se pare că se lovise din aruncătura aceea, îl doare pieptul, sternul, respiră anevoie, dar încet, încet îsi revine. Trenul se îndreaptă într-adevăr spre noua granită a României. Până la granită va trebui să treacă podul din Bolgrad. Iată-l. Parasutistii s-au descâlcit si dezmeticit si fug si ei înspre pod. De sus, vin si vin umbrele... Unul din parasutisti cade pe acoperisul vagonului cu sârmă ghimpată. Bocăne, hârsâie... toti îl ascultă, dar n-au cum să intervină. Usa bou-vagonului e deschisă larg. Parasutistul are planul lui: va coborî cumva cu picioarele atârnate până în dreptul usii. Va prinde o margine... si se va strecura în vagon. Bănuie sau îsi închipuie poate că va fi ajutat de cei ce se află înăuntru... Astfel îsi dă drumul la picioare. Deodată apar la vedere, inundând parcă cerul... iată o talpă, apoi cealaltă, până la gleznă, pân-la genunchi. Ofiterul e în dreptul lor. Nu le-mpinge, nu-l ajută, stie că-s picioarele parasutistului. Scoate pistolul si începe să tragă de-aproape, de aproape... Un glonte într-o gleznă, alt glonte într-altă gleznă... Se aude un urlet si, într-adevăr, parasutistul se prelinge-n jos, căzând lângă rotile care-l calcă si ele, de l-or călca, sau poate că vor trece pe lângă acele picioare, de-or trece. Nu-i timp să fie nici căinat si nu-i timp nici pentru altceva. Pericolul vine de sus, din partea celor ce tot cad, a rusilor parasutati, dar e si pe jos, de pe pământ, unde multi dintre ei au si ajuns. E limpede ca lumina zilei ce vor să facă: s-arunce podul de peste râu, să-l arunce în aer. Si mai vor să facă treaba asta înainte de-a ajunge trenul refugiatilor pe-acel pod. Încep să se tragă focuri. Ce-i drept, cam sporadice, dar se trage-n ei, în parasutisti. Nu cade nici unul. Ofiterul nostru îsi epuizează gloantele pistolului. Si le-a epuizat degeaba...

- Trageti, nu-i lăsati să se apropie de pod, trageeeeti!

Strigă-n zadar. Cine să tragă? Soldatii lui sunt în locomotivă. Si totusi se mai trage, dar din alte vagoane. Unul din parasutisti, înzestrat cu o puscă mitralieră, ia pozitie în genunchi si-aruncă salve de foc în ferestrele trenului. Trage la "obiectiv".

- Nemernicul!

Deodată, lângă ofiter apare Mariamna. A găsit valiza cu pusca de vânătoare a lui Fil. Si-a mai găsit si cartuse. Multe, multe cartuse. Dificultatea e că pusca-i frântă si ea nu stie a o reface. O ajută ofiterul. Până la cel cu pusca-mitralieră ar mai fi o sută de metri. Mariamna trage si ea. Trage, nu se stie unde. În van.

- Înapoi! Te-mpuscă imbecilul!

Parasutistul, care stătea-n genunchi cu pusca mitralieră împroscând gloante si moarte în trenul cu refugiati,apare-n dreptul vagonului cu sârmă ghimpată, la nici treizeci de metri de calea ferată. E tânăr, e chiar frumos, dar aduce moarte. Ofiterul smulge arma din mâinile Mariamnei si-l ia la ochi. Sloboade necrutător si simultan în plin chipul lui două cartuse. Degetul îi rămăsese parcă întepenit pe trăgaci. Si chipul acelui parasutist, tânăr si frumos, vioi si răutăcios, plesnit în plin de-o sumedenie de alice, s-a prefăcut într-o masă rosie... o minge fără de gură si fără de ochi, o lună de culoarea sângelui. Pusca mitralieră căzuse-n fată, el, parasutistul, după ce rămăsese câteva secunde în picioare, căzuse pe spate. Altfel trăsese cu plăcere, cu voluptate, poate cu curiozitate... poate râsese, se desfătase, se jucase trăgând în oameni... în oamenii aceia pe care îi puteai asemui cu iepurii, fricosi si fără apărare. Plăcere, desfătare? Si una si alta. Cum să apari asa... lângă un tren si să seceri fără milă, trăgând ostentativ în ferestre, în usi... în dreptul cărora se îmbulzeau chipuri de oameni, de femei si de copii, ce priveau si ei în lungul liniei de cale ferată... înspre pod, la avioane, la parasutistii care împestritaseră cerul...

- Cartuse!

Mariamna e pe post de servantă si se supune ordinului. A început vânătoarea. Mariamna e de acord cu ofiterul care ocheste cu precizie. Îi pregăteste ofiterului cartusele. Le tine-n palmă. Participă si ea cum poate.

- Cartus! Nu unul, două!

Un parasutist e pe cale să ajungă pe pod. Ofiterul se agită. Îl ia la ochi; deocamdată-i prea departe pentru alice. Rusul parasutist are ceva în mână... o grenadă, o pară, o bilă ce străluce parcă-n mâna lui, si uite-l că se pregăteste s-o arunce... execută miscarea întocmai ca un aruncător de greutate ori de sulită. Si-a făcut vânt... înaintează... a dat mâna pe spate, deasupra umerilor... e gata să arunce drăcia aceea pe calea ferată sau la capul podului... unu... doi...

Trei n-a mai fost.

Când s-arunce bila aceea, în aceeasi clipă, parasutistul s-a volatizat. Scena asta s-a văzut foarte clar. Trăsese si locotenentul nostru. Din tren s-au tras simultan, si asta din mai multe vagoane, zeci de gloante si, desigur, si de alice. Lovită, bila aceea a produs o explozie, un fel de fum... alburiu, dar o scamă de fum, o părere, întrucât în secunda următoare purtătorul grenadei sau al explozibilului aceluia n-a mai existat. Nici bocanc, nici om, nici umbră. Nimic, nimic...

Si astfel, locomotiva a intrat pe pod.

Parasutistii rămasi ochesc înciudat în vagoanele ce încă se mai preling spre pod. Trag parasutistii, dar si ostasii din tren. Cerul s-a limpezit, nu mai sunt nici avioane, dar nici parasute care să-l înfrumuseteze atât de înfricosător. Actiunea rusească a esuat - desigur, nu fără urmări si fără pierderi de vieti omenesti - iar trenul, atât cât a mai rămas din el, nu mai poate fi oprit.

Imediat după acel pod, calea ferată face-o curbă, din care Mariamna mai apucă să privească încă o dată spre gara Bolgrad. Un munte de vagoane... fum... vagoane peste vagoane... oameni atârnând cu capetele în jos, agătati de te miri ce, iar pe-acel peron al nenorocirii, iadului si deznădejdii, al ororii, o vânzoleală de nedescris. Gâstele, bibilicile pornite-n zbor zălud, se risipisc din gară, evadează din custi, ascunzându-se în ierburi, oriunde, numai să fugă. Fug si oamenii ce-au rămas în viată... fug bezmetic... unii se târăsc în genunchi... nu se aud strigăte, vaiete... Locomotiva prinde viteză, refugiatii sunt salvati, au rămas în viată, se depărtează mereu de gara Bolgrad.

Trenul lor fuge nebun, fuge ca un expres. În mai putin de-un ceas vor vedea celălalt pod, peste Prut. Pod de granită nouă. Se vede România.

La semnalul grănicerilor români (iată-i, si-au si luat noile posturi de frontieră în primire!), trenul lor, cel mai glorios tren din toate câte au fost, rupt si schingiuit, ciuruit de gloante, tren plin cu oameni vii, dar si cu morti, multi, multi morti, opreste frânând maiestuos, asa cum i s-a cerut.

E un pod mare, lat, improvizat. În dreapta lui, pe banda soselei, trec cărutele armatei române, aflate în retragere si, printre ele, mergând pe jos, civili, femei, copii, bătrâni, toti de-a valma. În vagonul cu sârmă ghimpată, călătorii s-au mai rărit. Toti secerati de gloantele trase de parasutisti.

Ni se dă voie să intrăm în România. Trenul merge parcă-n pas de cal. Un singur om nu mai e interesat de nimic din ceea ce se petrece în jur: ofiterul. Stă încremenit în genunchi, cu o mână înclestată pe usa vagonului, în cealaltă tinând pusca lui Fil. Nimeni n-a sesizat momentul când primise glontul. Ajunsese, ce-i drept, pe pământul României, dar în inimă purta un glonte rusesc.

Si astfel, trenul nostru, cu vii si cu morti, intra pe sfântul pământ al României.

Tatăl nostru...

Carele esti în ceruri...

Pe-un peron si mai aglomerat, o fanfară îi întâmpină pe basarabeni sărbătoreste. Se dă onorul ultimului tren venit cumva dintr-o Basarabie care de-acum nu mai este a României. Prutul a devenit râu de granită. Nistrul a rămas în interior, în cuprinsul marii Uniuni Sovietice.

Trenul a fost tras în amurg pe-o linie secundară si imediat a si fost luat în primire de oameni de ordine, de brancardieri, surori si medici. Rănitii sunt dusi la spital. Mortii la morgă. Cine i-o plânge, cine i-o îngropa? Printre cei din urmă, si ofiterul din vagonul cu sârmă ghimpată. Soarele, îngrozit de ceea ce văzuse, s-a ascuns si el mai încolo, retrăgându-se discret pe-o altă felie de cer. Pe un amurg de zi ce devenea tot mai întunecat, pe un cer unde nu mai existau parasutisti si nici avioane argintii, de-acum noaptea putea să cadă; e vorba de cealaltă noapte, înnegurarea voită si irezistibilă impusă unor constiinte aflate si-asa în mari derive.

Serviciul Crucii Rosii oferă celor veniti de dincolo, celor vii, celor rămasi, o cană cu ceai si fiecărui refugiat câte doi biscuiti.

Toate astea s-au întâmplat în acel an 1940.