După cum se stie, în vara anului 1948 regimul comunist a impus desfiintarea Academiei Române si înfiintarea Academiei RPR, majoritatea vechilor academicieni fiind înlăturati si înlocuiti cu o serie de "intelectuali progresisti", oportunistilor din vechea Academie adăugându-li-se alti noi "tovarăsi de drum" ai comunistilor, unii dintre ei fiind chiar niste simpli activisti de partid.

    Bineînteles că noua Academie sustinea politica guvernului comunist, promovând ideologia comunistă si actionând ca un factor de propagandă, în conformitate cu directivele statului totalitar si partidului unic de tip sovietic.

    O dovadă în plus în acest sens am aflat-o cercetând dosarele din Arhiva Academiei care cuprind rezumatele sedintelor sectiunii istorice, filosofice si economico-juridice, cum se intitula pe atunci penultima sectie academică.

    Astfel, am întâlnit un interesant document despre opinia membrilor sectiei în legătură cu denumirile unor localităti bihorene. Documentul face parte din procesul-verbal redactat la finele sedintei sectiunii respective desfăsurată în ziua de 21 iunie 1949, între orele 17-19, la care au participat Petre Constantinescu-Iasi - presedintele sectiei, Andrei Rădulescu (ultimul presedinte al Academiei Române, între 1946-1948), Barbu Lăzăreanu, Mihail Ralea, Mihail Roller, Constantin Balmus si Constantin Moisil (singurul membru de onoare).

    Problema pusă în discutie apare în acest proces-verbal la rubrica Diverse - punctul 4 pe ordinea de zi. Este vorba despre răspunsul, trimis de sectia amintită a Academiei RPR Ministerului Afacerilor Interne, referitor la un raport al Comitetului Provizoriu al Judetului Bihor care solicita, se pare, schimbarea denumirii comunelor Avram Iancu si Mihai Bravul, probabil pe motiv că ar fi vorba despre personalităti istorice ce suscită conflicte interetnice între localnici, avându-se în vedere discursul istoriografic traditional nationalist despre ele ori chiar amintirile unor actiuni sovine pe care aceste personaje le-ar fi întreprins sau le-ar fi "inspirat" fără voia lor în decursul istoriei.

    Fireste că această initiativă apartinea conducerii comuniste a judetului Bihor, în componenta căreia este aproape sigur că intrau multi etnici maghiari, însăsi populatia judetului având un procent considerabil de astfel de minoritari. Nu interesează însă binecunoscutul iredentism maghiar sau internationalismul proletar al PMR, ci pozitia politico-ideologică, cu pretentii stiintifice, pe care au adoptat-o academicienii în rezolvarea acestei situatii complicate, ivite, parcă, din dorinta autoritătilor de a verifica atasamentul noilor lideri ai "istoricilor progresisti" fată de sistemul comunist, fată de materialismul istoric si de dialectica marxistă - noile repere ale stiintei si culturii românesti, copiate după modelul bolsevic.

    În această privintă observăm o "justă" abordare a problemei, în spiritul noii orientări istoriografice, lucru dovedit inclusiv prin folosirea unui limbaj extrem de ideologizat. Se reiau afirmatiile devenite clasice din manualul de Istoria României realizat de un colectiv de autori: Dumitru Tudor, Vasile Maciu si Mihail Roller (coordonator) si care era considerat opera fundamentală a istoriografiei epocii, folosindu-se aceleasi expresii tipice ale limbii de lemn: "istoricii burghezi au interpretat în mod gresit, sovinist aceste personalităti", Mihai Viteazul si Avram Iancu "au făcut greseli politice"; primul "a apărat interesele boierilor si a întărit exploatarea iobagilor", iar celălalt "a avut o pozitie sovină în anumita perioadă a activitătii lui".

    Totodată însă se preciza si faptul că ambele personaje ale trecutului "au jucat totusi un anumit rol pozitiv în istoria României", fiind invocate meritele voievodului muntean în încercarea de a constitui un stat centralizat în lupta pentru independentă împotriva jugului turcesc" si puterea exemplului său pentru urmasi, respectiv meritul revolutionarului ardelean de a fi înteles până la urmă că numai unirea fortelor populare române si maghiare putea duce la progresul celor două popoare.

    În concluzie se recomanda păstrarea toponimelor bihorene respective, sub argumentul că modificarea lor ar însemna "capitularea în fata sovinismului român si maghiar" - o formulare, să recunoastem, inteligentă, diplomatică, în acel context.

    Trebuie să remarcăm faptul că textul contine tăieturi si adăugiri de mână ale unor cuvinte sau fraze, interventii făcute fie cu creionul, fie cu un stilou ce folosea o cerneală verde-albastră. Ele apar în reproducerea de mai jos a textului între paranteze.

    Credem că existenta acestor două variante ale textului se datorează discutiilor dintre participantii la sedintă cu privire la utilizarea unei exprimări cât mai potrivite (pure) din punct de vedere ideologic, si nu unor diferente de păreri, fapt dovedit si de prezenta, la finalul acestui întreg proces-verbal, a semnăturilor tuturor academicienilor ce participaseră la sedintă. În privinta autorului modificărilor de text, suntem de părere că el nu putea să fi fost altul decât presedintele sectiei - Petre Constantinescu-Iasi, poate si în urma solicitărilor venite din partea altora dintre cei prezenti la sedintă, mai ales ale lui Mihail Roller. După scris si uzante, aproape că este o certitudine acest lucru.

    Ca urmare opinăm că ar trebui să se reconsidere putin începuturile istoriografiei românesti din perioada comunistă si să nu ne mai limităm la condamnarea exclusivă a lui Roller, deoarece si multi alti istorici, unii de formatie burgheză, au contribuit substantial la impunerea si filosofia discursului unic în domeniul istoriei si al stiintelor sociale, girând prin semnăturile lor adevărate elucubratii născocite de sectia de propagandă si agitatie a Comitetului Central al PMR/PCR si prezentându-le drept adevăruri stiintifice. Cele câteva exemple de academicieni semnatari ai acestui document sunt semnificative, dar nu unice; practic domeniul istoriei, filosofiei si stiintelor sociale nu a beneficiat de cercetători sau profesori cu adevărat profesionisti, cu toate că unii erau de scoală veche si chiar aveau un oarecare prestigiu format în anii "regimului burghezo-mosieresc", însă activitatea lor a fost profund marcată de consecintele acceptării compromisului cu ideologia marxistă.

    De aceea, sustinem că oportunismul, diletantismul sau fanatismul bolsevic au fost principalele caracteristici ale noii intelectualităti (îndeosebi a celei din domeniul stiintelor umaniste) din România comunistă, cel putin în deceniile cinci-sase, în ciuda multiplelor tentative de reabilitare ce încă se manifestă, desi nu pot fi invocate nici un fel de argumente rationale si stiintifice în sprijinul existentei unei conceptii originale sau a unei convingeri sociale reale.

    De asemenea, să nu uităm că Petre Constantinescu-Iasi a fost primul istoric marxist veritabil si că, în calitatea sa de director al Institutului de Istorie din Bucuresti (1948-1952) si de presedinte al sectiunii de specialitate a Academiei, conducea destinele istoriografiei, stiintelor sociale, economice, juridice si filosofice din RPR în spiritul si litera documentelor de partid si de stat românesti si sovietice. Concomitent reamintesc si că Petre Constantinescu-Iasi era de origine etnică română, fapt ce demonstrează, încă o dată, că nu doar "străinii" sau evreii (ca Roller, de exemplu) au distrus cultura si istoria noastră, după cum printre liderii comunisti n-au fost numai maghiari (ca Vasile Luca, Leontin Sălăjan, Alexandru Moghioros s.a.), rusi (ca Emil Bodnăras, Alexandru Nicolski s.a.) ori "jidani" (precum Ana Pauker), ci si foarte multi români get-beget, cum ar fi Gheorghe Gheorghiu-Dej, Alexandru Drăghici, Nicolae Ceausescu, Stefan Voitec, Constantin Pârvulescu etc., care sunt cel putin la fel de vinovati de dezastrul general pe care l-a cunoscut tara noastră în perioada celor 45 de ani de "eclipsă rosie", ale cărei consecinte se mai resimt si în prezent în societatea românească.

    Urmează un Extras din procesul-verbal nr. 23 (pct. 4), încheiat în urma sedintei din 21 VI 1949 a Sectiunii Stiintelor Istorice, Filosofice si Economico-Juridice, aflat în Arhiva Academiei Române, fond Sectia de Stiinte Istorice, dos. N4/1948-1950, f. 47 (151) si 49 (153).