| În vara anului 1954, după ispăsirea celor patru ani de temnită grea pentru infractiunea de "crimă împotriva păcii", aflându-mă la Brăila, am creionat în versuri, pentru a nu le uita ordinea cronologică, cele mai importante episoade din lungul meu itinerar penitent. Până la aparitia unui eventual editor, care să riste (materialiceste vorbind) publicarea întregului poem "Drumul robilor" (cam vreo sută de pagini), încredintez aceste câteva fragmente revistei "Memoria", cu convingerea că mai adaug o cărămidă la edificiul memorialului suferintei neamului românesc. Brigada mortii Brigada mortii... Munca-i îndoită dar hrana ni se dă pe jumătate. Abia un colt, cât vrabia, de pită si-un degetar de ciorbă pe-apucate. Suntem vreo patruzeci. Cei mai de frunte dintre dusmanii stăpânirii hâde. Tu, vers al meu: cei pusi să se înfrunte aici ne-au fost adus. Stăpânul râde. Lucrăm în schimbul doi. Aceeasi piatră o spargem noaptea, sub înghetul lunii. Baroasele mai din adâncuri latră, mai lesne cad la sânul mortii unii. Si plouă peste noi ca peste niste copaci ce nu mai pot fugi din ploaie, ci stau în apă fără să se miste, cu plânsul tot pe ramuri, în siroaie. Brigada mortii... Tinde mâna, Doamne, si ia-ne de pe trupul slab povara, ca nu cumva să zăbovim în toamne atât cât să ne uite primăvara... Din nou acasă Privesc uimit în jurul meu: nimic din ce-am lăsat cândva nu se cunoaste. Doar fruntea mamei, sub parbrizul mic, stă albă si curată ca o moaste. Iar buzele-i vestesc de tot ce-a fost în anii lungi ai temnitei străine, că-i tine minte mama pe de rost pe toti câti au murit, sătui de bine. În pragul casei nucul s-a uscat si visinul n-a mai rodit de-o vară. Nici de băut n-a fost, nici de mâncat si-n iarnă mama a zăcut să moară. Cu burnita sub gene o ascult, îi mângâi, albe, tâmplele sărmane si nu stiu cine-a suferit mai mult în anii grei ai temnitei dusmane. Apoi mă muscă trupul istovit, în suflet simt cum se deschid morminte si inima mă doare însutit - dar steagul, totusi, flutură-nainte... Arestarea Trei bătăi în usă, toate trei de fier si-au intrat trei oameni. Ochii fără cer m-au privit cu ură, m-au pătruns cu gheată, mi-au zvârlit tot focul din cămin în fată. Primul - două stele. Celălalt - o stea. Ultimul pe semne încă n-o avea, dar tinea pistolul strâns în mâna dreaptă. Trage sau nu trage? Nu stiam ce-asteaptă. - Hai, trimite glontul! i-am scrâsnit încet, să-ti răsară steaua, sus, pe epolet! Aspra lor tăcere o simteam tăioasă apăsând pe suflet, scotocind prin casă, toate să le scurme, toate să le stie, un caiet, o carte, o fotografie... Degetele negre se lăsau cu pată peste fiecare filă cercetată. |
