Cu 3 ani mai înainte, la 5.VI.1937, si tot cu ocazia unui discurs de receptie la Academie (vezi "Memoria" nr. 8), Lucian Blaga aducea elogiu satului românesc, pe care îl considera o prezentă vie si nemuritoare.

I-am citat pe acesti doi înaintasi fiindcă ei reprezintă nume de referintă în cultura noastră, oameni profund cunoscători ai originii spiritualitătii noastre, asa încât devine si mai grav ceea ce s-a întâmplat în ultima jumătate de secol, în care satul si tăranul român au suferit un proces de degradare care a început prin tăierea rădăcinii: a legăturii tăranului cu pământul.

Această dezrădăcinare - care în termeni pretentiosi se cheamă uzurparea tăranului din dreptul lui de proprietate - a dus la involutia satului, datorată la trei mari procese de degradare: depopularea, demolarea si stagnarea.

Tăranul, amăgit în 23 martie 1945, când au fost împroprietărite aproximativ 2 000 000 de familii, fără să li se dea însă si mijloace de muncă, a suportat după 4 ani, tot în martie 1949, începerea campaniei de colectivizare fortată, precum si confiscarea de către stat a fermelor de 50-100 ha, rămase prin lege fostilor proprietari. Mentionez că în 23.III.1945, proprietatea maximă admisă era de 50 ha, însă se admiseseră si 100 ha pentru fermele individuale model. Stâlpul moralitătii tărănesti a fost clădit pe respectul profund fată de proprietate si pe frica de Dumnezeu. Cine a trăit în satele românesti, cred că îsi aminteste că nu era mai mare rusine la sat, ca furtul. Or, mintit, lipsit de pământ, amăgit de cei în care crezuse, tăranul nu a stiut că el era de fapt tinta politicii comuniste care dorea să-l transforme din independent social în dependent, manevrabil, lefegiu, lipsit de posibilitatea de a-i prisosi, pus în situatia de a nu se putea gospodări si chivernisi, învătat să fure - întâi de pe propriul lui pământ adus la CAP - apoi de aiurea, pus deci să calce în picioare tot ceea ce considerase el că este mai sfânt!

Industrializarea socialistă a depopulat satele, trimitându-i pe tineri să locuiască la orase în cutiile de chibrituri suprapuse, numite blocuri, crescând astfel rândurile clasei muncitoare, care putea fi manevrată social: voi conduceti societatea! - iar când a început agonia sistemului, manevrată biologic: mâncare, apă, căldură, electricitate.

Politica de uniformizare si lipsire de drepturi a adus un nou element de depopulare prin plecarea svabilor si sasilor în Germania, ceea ce a dus la imagini de sate ciumate, gospodării neanimate care au intrat rapid pe mâna neavenitilor.

Întrucât la sat s-a născut nu numai eternitatea, dar si rezistenta împotriva barbarilor de orice fel, ideologia comunistă a anilor 80 a pus în practică cu o agresivitate iesită din comun demolarea satelor românesti.

Problema este arhicunoscută, ea a făcut obiectul unei campanii de solidaritate internatională nemaiîntâlnită. Mobilul a fost acelasi - tăranul scos din casa lui, fără pământul, putin asa cum era, unde mai făcea legumicultură, plasat în blocuri de 3-4 etaje, fără apă si canalizare. Batjocura era la apogeu.

Rezultanta acestor actiuni premeditate a fost stagnarea satului românesc, rămas la acelasi nivel de viată ca acum 50 de ani. În conditii normale de dezvoltare economică, satul ar fi trebuit să-si schimbe înfătisarea în decursul celor două generatii care au trăit în această jumătate de secol. Or la noi, majoritatea satelor au rămas, din punct de vedere edilitar si al serviciilor, asa cum le-am mostenit de la generatia interbelică. În timp ce în alte tări, satul a suferit o profundă transformare, iar viata a fost usurată de apa curentă, căldură, electricitate, canalizare, realizate cu mijloace tehnice chiar în mijlocul unei păduri, la noi tăranii nu au avut puterea economică, iar statul i-a desconsiderat lăsându-i să locuiască fără nici o intentie de a le spori confortul. Cu exceptia curentului electric - care si el lipseste în multe localităti - restul satelor sunt foarte putin modificate în structură si functie. Lucrul acesta este mai evident în asezările risipite, caracteristice zonelor montane si în cele răsfirate din zonele colinare, în multe dintre ele neexistând nici măcar curent electric.

Această frescă sumbră a spatiului rural românesc trebuie completată cu destinul care i-a fost hărăzit tăranului de puterea comunistă si care i-a afectat încrederea în autorităti si moralitatea, i-a distorsionat grav sentimentele fată de pământ si animal.

Comunismul este politica minciunii si a lipsei de scrupule duse la cel mai înalt grad.

Ziarele vremii îmi stau mărturie:

Astfel, la nici trei luni de la reforma agrară din martie 1945, în iunie 1945, subsecretarul de stat de la Agricultură din Guvernul Groza declară textual: "Guvernul tine cont de realitătile nationale, de specificul lor si ca atare nu are gândul de a introduce noi modele de exploatare agricolă, verificate ca valoroase în alte părti, dar care nu se pot transpune aidoma la noi".

Un an mai târziu, în iulie 1946, cu ocazia unui miting electoral organizat la Pitesti, Teohari Georgescu, adresându-se "tăranului care nu întelege asa usor, ca muncitorul, adevărata fată a partidelor istorice", dezminte "zvonurile privind colectivizarea pământului, colhozuri si asa mai departe". "Comunistii", declară Teohari Georgescu, "au sprijinit si sprijină în primul rând plugărimea ca să ia în stăpânire pământul ce i se cuvine". tăranii cu bunul lor simt ancestral realizaseră că ceva nu este în ordine. Cum puteai să crezi în seriozitatea comunistilor, când iată, în Scânteia din 14 septembrie 1946, sub titlul "Putem avea mai mult ulei?", se dă un răspuns "stiintific" afirmativ de către Institutul National de Cercetări Tehnologice, care, în urma unor studii "revolutionare", ajunsese la concluzia că "semintele de pătlăgele rosii, sâmburii de prune si cei de struguri pot produce cantităti impunătoare de uleiuri comestibile". Lor li se adaugă si jirul "decapsulat si decojit" - care toate pot înlocui uleiul de floarea soarelui.

Pe de altă parte, tăranii constată că oamenii care luptaseră pentru drepturile lor sunt asupriti. Astfel, în ziarele din 5 octombrie 1946, sunt consemnate protestele tăranilor din comunele Drăgăsani, Măciuca-Slăvesti, Horezu si Pietrari din judetul Vâlcea fată de neacceptarea lui Ion Mihalache pe listele electorale.

Ion Mihalache era în vizor, devenise indezirabil fiindcă pricepuse rapid manevra abilă, pur electorală a împroprietăririi, făcută nu ca să-i ajute pe tărani, ci doar pentru a-i amăgi. Astfel, s-au expropriat 1 109 000 ha apartinând proprietarilor cu peste 50 ha/exploatatie, din care însă, atentie: 825 000 ha s-au distribuit tăranilor, însă 243 000 au fost luate de stat, constituind embrionul agriculturii de stat, fostele G.A.S.

Cele circa 2 000 000 de familii împroprietărite nu au primit subventii pentru a-si putea munci pământul, în timp ce statul comunist a luat totul pentru el. Astfel, în ziarele din 13.XII.1946, se arată că sub controlul Ministerului Agriculturii si Domeniilor s-a înfiintat Regia Autonomă a exploatărilor agricole, zootehnice, a industriilor agricole si masinilor, pe scurt REAZIM. Prin lege este trecută în proprietatea regiei, deci a statului, o avere impresionantă: 266 ferme, adică cca 60 000 ha, 127 centre agricole, adică 4332 ha, 127 297 ha pământ arabil, păsuni, 30 de pepiniere (1000 ha), 343 loturi zootehnice (2224 ha), 17 000 capete de animale de rasă, 211 centre de masini agricole (3135 tractoare, 2000 batoze, 5000 semănători), bunuri agricole aflate în proprietatea sau folosinta altor ministere.

Or acest mod bizar de a trata proprietatea "pentru unul mumă si pentru altul ciumă" nu a scăpat ochiului lui Ion Mihalache, care a sesizat imediat că scăderea suprafetei medii exploatate de la 6,1 ha în anul 1930 la 2,65 ha în 1945 precum si lipsa uneltelor nu pot duce la bunăstarea tăranului. Problema fiind de o importantă natională este tratată cu mare seriozitate si as dori să vă amintesc că, în ziua de 23 ianuarie 1947, Centrul de Studii si Documentare al PNt a discutat pe larg problema proprietătii agrare într-o sedintă prezidată de Ion Mihalache si la care au participat nume ilustre ale vremii, dintre care îi citez pe: Nicolae Penescu, G. Tască, prof. Gheorghe Zane, Ghită Popp, Pan Halipa, Aurel Dobrescu, avocat N. Pascu, prof. Dimitrie Gerota, avocat V. Melinte, prof. Ion Jovin, prof. Marin Enăchescu, prof. Serban Cioculescu, dr. Lazăr Iliescu, dr. Lucian Stănculescu, Augustin Visa si altii.

Într-adevăr, Ion Mihalache apreciase just manevra comunistilor si viitorul i-a dat din păcate dreptate.

Împroprietărirea temporară, pentru numai 4-5 ani, a unor familii avusese ca principal scop nu transformarea acestora din proletari în proprietari, ci câstigarea voturilor lor.

Acesti noi împroprietăriti la care nu se formase în suficientă măsură legătura cu pământul, printre altele si din absenta mijloacelor materiale necesare lucrării lui, vor fi primii care se vor înscrie după 1949 în gospodăriile colective, fortati si de activisti: "noi v-am dat pământul, noi vă cerem să veniti cu el la colectiv."

Ce a urmat după reforma agrară din 1945 a fost un lung cortegiu de hotărâri ale CC al PMR, decrete, HCM prin care practic s-a desfiintat proprietatea privată, s-a decimat clasa tărănească, mai cu seamă gospodarii de frunte ai satelor românesti, a fost înfrântă cu sălbăticie puternica rezistentă anticomunistă a tăranilor români din Arad, Arges, Bacău, Bihor, Brasov, Dolj, Galati, Ialomita, Muscel, Teleorman, Vlasca, Vrancea si din Muntii Banatului. Forta represiunii si lipsa sperantei vor produce o dramă fără precedent: degradarea materială si umană a tărănimii române.

A stiut partidul comunist că aceasta va fi evolutia? Putem astăzi afirma cu certitudine că a stiut si că a si dorit-o.

Petru Groza, tipul oportunistului de care s-au slujit si care i-a slujit pe comunisti, spunea într-o întâlnire electorală cu tăranii: "Noi n-am căutat la ceea ce ne-au spus unii, îndeosebi Maniu: ?Rău faci, domnule Groza, că mergi cu comunistii, pentru că în clipa când partidul comunist va avea cuvânt în această tară, va lua tăranilor chiar si păpusoiul?". Dar dacă Petru Groza a ignorat sfatul unui patriot plin de întelepciune si de respect pentru poporul lui, el nu a tinut seama nici de sfaturile lui Stalin - evident din alte ratiuni - cu privire la colectivizarea tăranilor români.

Iată ce povesteste însusi Petru Groza despre întâlnirea avută la Moscova cu Stalin, la sfârsitul anului 1944: "Am avut o întrevedere cu Generalissimul Stalin între patru ochi, fără tălmaci. Conversatia s-a purtat în limba germană. Am vorbit despre experienta sovietică în agricultură. Cunostea si întelegea perfect evolutia muncii în agricultură. Dar să întărim această proprietate tărănească individuală si să înlocuim munca brută a plugarului prin masinism. Mi-a recomandat să înfiintăm ferme model, economii model, de la care tăranii să se inspire în organizarea muncii, selectionarea semintei si întreaga evolutie a unei agriculturi sistematice. Paralel să înfiintăm centre de masini agricole, cât mai numeroase si cât mai bine utilate."

Elementul fundamental care l-a făcut pe Stalin să-i dea aceste sfaturi lui Groza este interesul economic pe care îl aveau Sovietele fată de performantele agriculturii tărănesti din România. La data discutiei dintre Stalin si Petru Groza, România avea o imensă datorie de război fată de Rusia sovietică. Stalin, cunoscând slabul randament al agriculturii colhoznice sovietice, evident că i-a cerut lui Groza o agricultură performantă si aceasta nu putea fi obtinută decât prin întărirea proprietătii tărănesti individuale.

Dar comunistii români, multi de altă natie decât cea românească, si cozile lor de topor au sărit peste cal si au început din 1949 cea mai ticăloasă operă făcută vreodată în România: "exterminarea tăranului gospodar".

Aceste personaje incompetente, avide de putere si răzbunare, inculte, propulsate în posturi de maximă decizie, au hotărât exproprierea, colectivizarea fortată, depersonalizarea tăranilor români, transformarea lor într-o masă amorfă, săracă, imorală, usor de manevrat.

Agricultura sovietică asezată pe cele mai înalte culmi, prosternarea în fata ineptiilor lui Miciurin si Lâsenko nu este mai bine conturată decât prin următoarea confesiune care apartine tot lui Petru Groza: "am fost acasă la profesorul tâtân, pe care atâtia din savantii nostri superficiali îl consideră un tăran, dar la acest tăran am văzut grâu altoit pe pir, mazăre în copac si pătlăgele rosii crescute în copaci."

Deci contrar până si sfaturilor lui Stalin, plenara CC al PMR din 3-5.III.1949 hotărăste, iar decretul 133 din IV 1949 fixează cadrul juridic pentru colectivizarea agriculturii.

Prin anii ^50 era expusă peste tot, la sate, o lozincă: "Nu stii? Te învătăm! Nu poti? Te ajutăm! Nu vrei? Te obligăm!" Cum prin ultimul ei termen, lozinca dezvăluie natura politicii fată de tărănime, ea a fost repede retrasă si înlocuită cu traditionala lozincă a lui Stalin: "Ne sprijinim pe tărănimea săracă, în aliantă cu tărănimea mijlocasă, împotriva chiaburimii".

Procesul de colectivizare a însemnat un lung sir de represiuni materiale, de molestări fizice si psihice asupra tăranilor, care nu s-au putut ajuta decât la nivel comunitar, fără nici o putintă de coagulare regională a rezistentei la desproprietărire.

Prima actiune comunistă îndreptată asupra tăranului l-a avut ca tintă pe tăranul înstărit, denumit de comunisti chiabur, pentru care s-a creat sistemul cotelor obligatorii.

Sistemul era diabolic, fiindcă el cerea aproape întotdeauna cote mai mari decât cele posibile. Muzeul tăranului Român a editat în 1997 o brosură intitulată "Boul rosu" în care 19 tărani din diverse locuri ale tării îsi povestesc chinurile.

Citez: "După foametea din 1947, spune un tăran, a venit Boul rosu, care ti-a cerut să-ti dai pământul si să te bagi slugă".

"Asa era politica comunistă, ca să nu mai deie voie oamenilor să fie proprietari."

"tăranul primea o carte ?obligatiune de predare? cu antetul scris ?Partidul Muncitoresc Român?". În această carte completată la sfatul popular erau trecute cotele, cantitătile pe care erai împins să le predai. Că nu aveai nici o oaie si erai trecut cu 30 de oi. Că aveai un hectar de pământ si erai trecut cu două. Că nu aveai picior de vită si erai împins să dai cotă de carne de vită, cotă de carne de porc. Si de nu aveai, dai banii".

"Ne-au luat tot, si vaca. O pus la noi paznic să vadă dacă oalele au urme de lapte, dacă în ziua aceea am mâncat lapte."

"Mi-a fixat cota de lapte 2000 litri pe 1952. Si o anuntă pe mama în februarie: mâine seară să predai laptele. Eram imediat după reforma monetară si nu aveam nici un ban. Mama si cu surorile ei si cu niste fini au umblat prin toate cătunele si au adunat lapte si telemea si cas, cascaval si unt, si până a doua zi seara a predat cota de lapte. Ei, gândindu-se că în 24 de ore nu va putea strânge laptele, i-au si făcut proces de sabotaj, pentru care a trebuit să se judece la Câmpulung."

Reactia tăranilor a fost în unele locuri extrem de violentă, răsculându-se zone întregi. Astfel, în 29.VII.1949 izbucneste răscoala din judetul Bihor, care cuprinde repede 16 sate. Înarmati cu furci, topoare, sape, tăranii devastează primăriile, incendiază procesele verbale de impunere a cotelor si steagurile rosii ale PMR scandând "afară cu comunistii", "nici un bob de grâu nu va iesi din comună". La 1.VIII.1949 satele răsculate sunt ocupate de trupele de Militie si Securitate, sunt executati imediat 16 tărani si sunt deportate 246 persoane având vârsta între o lună si 72 de ani.

O altă răscoală de amploare a avut loc între 5 si12.VII.1950 în nordul judetului Vlasca, în 14 comune, când bărbati, femei si copii înarmati cu furci, topoare si ciomege au devastat sediile comitetelor provizorii, au distrus tablourile secretariatului PMR si au ars procesele verbale de impunere a cotelor. Au fost executati 10 tărani si retinute 285 de persoane, 64 au fost trimisi la Canal si 211 deportati în Bărăgan.

Deci, a doua cruntă lovitură dată tăranilor a fost deportarea si înscenarea de procese urmate de închisoare. În casele si gospodăriile celor deportati sau închisi s-au instalat noii potentati ai regimului alcătuiti din venetici, slugi, sărăntoci, oameni fără căpătâi, tigani care se puseseră în slujba comunistilor.

Închisorile s-au umplut cu tărani pedepsiti între 5 si12 de ani, utilizând prevederile Codului Penal art. 209, pct. 2, lit."a", fiind acuzati de actiuni dusmănoase privind transformarea socialistă a agriculturii.

În sate, bătaia era la ordinea zilei, iar santajul era arma principală: "dacă nu faci ca noi, îti dăm copilul afară de la scoală sau de la facultate".

Ca o culme a ipocriziei, Plenara CC al PMR din 30.I.1951 emite o circulară prin care avertizează că "orice presiune economică sau administrativă fată de tăranii muncitori pentru a-i determina să intre în GAC va fi sanctionată cu severitate", iar în 12.III.1951 apar directivele CC al PMR care dezvăluiau excesele comise în timpul colectivizării. Cum au fost respectate aceste directive ne spune tot Gheorghiu-Dej care, la Plenara CC al PMR din 30.XI.1961, admite că "în numele luptei împotriva chiaburilor, peste 80 000 tărani - în majoritatea lor tărani muncitori, au fost trimisi în judecată si peste 30 000 judecati în procese publice" - abuzuri pe care le atribuie lui Ana Pauker si Teohari Georgescu.

Dej trece însă total sub tăcere că în anii premergători terminării colectivizării avuseseră loc noi acte bestiale împotriva tăranilor, dintre care as aminti doar represiunea din decembrie 1960 din satul Vadul Rosu, comuna Vulturu, judetul Vrancea, condusă direct de Nicolae Ceausescu si soldată cu 8 morti si numerosi răniti.

Si în acest fel, cu concursul fortelor de represiune si în cele mai multe cazuri prin constrângere timp de 13 ani, din 1949 până în 1962 s-a colectivizat aproape întreaga agricultură românească, iar obiectivul politicii agricole de distrugere a independentei tăranului a fost atins.

Nu vreau să intru în detaliile modului în care s-a făcut etatizarea agriculturii în România, fiindcă dacă am analiza numai cadrul juridic am vedea că toate hotărârile aveau ca tintă clară abolirea dreptului de proprietate al tăranului.

Rezultatele dezrădăcinării tăranului de pământul lui si de vitele lui a fost dezastruos, chiar dacă cifrele recoltelor prezentate de propaganda comunistă erau roze.

Astfel teza comunistă după care România este o tară cerealieră importantă si o mare exportatoare de cereale este falsă. În toată perioada comunistă, România numai într-un singur an a exportat peste un milion de tone de cereale - în anul 1980 - în timp ce în perioada interbelică, România era cel de-al doilea exportator de cereale din Europa. Nu a existat nici un an în perioada 1910-1940 când România să fi avut export de cereale sub 1 milion de tone, dar au fost si ani cu 3 milioane tone cereale exportate.

Nemotivat, mintit, umilit, martor al răsturnării valorilor, tăranul s-a depreciat încet-încet. Toată lumea stie că a fi tăran înseamnă de fapt a reprezenta un complex de meserii reunite în una si aceeasi persoană: agricultorul. El stia atât meserii de executie: arat, semănat, tratarea pământului, îngrijirea animalelor, cât si abilităti de negustorie.

Dar această policalificare nu se poate realiza decât motivat, înăuntrul gospodăriei, în ferma personală.

Acelasi lucru s-a întâmplat si cu meseriasii satelor. Meseriile se transmiteau din tată în fiu, pe baza cerintei comunitare. Restrângerea activitătii economice de tip agricol privat a dus treptat la disparitia meseriasilor, deci, la curmarea traditiei. Acesta este un handicap care se va reface greu.

Din păcate puterea de după '89 nu a exprimat niciodată clar că principalul obiectiv în agricultură este revenirea la proprietatea funciară privată, la ferma si exploatatia privat-familială.

În continuare s-a făcut apologia fostelor IAS-uri devenite S.C., dar controlate tot de fostii incapabili, deveniti mari profitori, pe motivul că statul trebuie să asigure "securitatea si siguranta alimentară" a populatiei de la orase.

Vreau să vă informez că statul detinea în proprietate, la finele anului 1993, suprafata agricolă de 1 842 000 ha (12% din suprafata agricolă totală), din care 1 466 000 ha teren arabil (16% din suprafata arabilă a tării), fiind pământul de cea mai bună calitate pe care îl are România. Este interesant de stiut că suprafata agricolă a societătilor comerciale cu capital majoritar de stat din România este aproximativ egală cu suprafata agricolă a Olandei. Dar, la aceeasi suprafată agricolă utilă, Olanda creste de 16 ori mai multe bovine, de 3,6 ori mai multi porci, de 18,5 ori mai multi pui de carne, de 5,3 ori mai multe găini ouătoare.

Întreaga mea pledoarie nu s-a dorit decât a fi o contributie la istoria ultimilor 50 de ani care ne obligă la reasezarea tăranului-fermier printre prioritătile politice ale statului. Nutresc speranta că noile reglementări legislative la legea fondului funciar, precum si aportul tuturor celor care se consideră responsabili de soarta tării, vor reface exploatatia agricolă privat-familială ca pe o cheie de boltă a renasterii României.