2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Prima întâlnire
Maya Belciu
 

Luasem trenul de amiază si mi s-a părut ciudat să cer bilet doar până la Craiova. De obicei merg mai departe, de abia de la Craiova încolo începe starea de bine, de bucurie când simt că mă apropii de contururile dealurilor Banatului. Cu o săptămână în urmă, la o întrunire colegială (un număr de ani de la un legământ făcut la un "pension de domnisoare" din Craiova), o fostă colegă mi-a spus: "Stii că s-au întors câtiva..." Cine s-a întors si de unde?
Si dintr-o dată mă cuprinse o ciudată febrilitate; presimteam doar, încă nu eram constientă, că ceva important, decisiv urma să se petreacă în clipele următoare.
- Cei care n-au apucat să moară pe acolo, la Aiud, la Pitesti, la Canal. A venit si fratele Elenei C., o mai tii minte, ne era pedagogă - si pentru că eu încremenisem, ea continuă - ce Dumnezeu, doar n-ai uitat-o, aia drăgută si desteaptă... Si zicea si zicea si nu se mai oprea - da' ce-i cu tine, dragă, nu te simti bine, uite, te făcusi cu pete, ti-o fi cald, si eu mă fac cu pete când mi-e cald, sau când...
- L-ai văzut?
- Pe cine să văd?
- Pe... fratele Elenei.
- Glumesti, nu mai văd pe nimeni de când cu...
Era îndrăgostită de un coleg de birou.
- S-au schimbat, zice lumea, toti. Au si trecut... tuuu, treizeci de ani, ca la noi, acum...
- Numai că, pentru noi, anii acestia au fost viată, în sfârsit, un fel de viată, iar pentru ei...

Vorbisem în ajun cu Elena la telefon, era emotionată, nu se astepta.
- Tu ai fost sora noastră, oricâti ani ar fi trecut...
Trecuseră. Oare de unde începe numărătoarea?
El îsi spunea Călin, asa iscălea prin revistele de tineret, poezii minunate, epigrame, mici eseuri.
- Nu-i acasă? Dar unde-i?
- Ei, unde-i, las' că-ti explicăm noi.
- De ce nu-mi spuneti voi? Uite, vin mâine, cu trenul de cinci fără un sfert. Nu prea întelegeam. Dacă n-ar fi fost întâlnirea "domnisoarelor" de la Capsa, nu as fi aflat? Păstrasem poeziile lui, mi le dăduse Relu, atunci, într-o sfântă zi de Arhangheli, la Timisoara, în fata librăriei Niculescu, la ora trei si zece.
Ce grea mostenire, poeziile unui băiat de saisprezece ani!

Merg spre destinul meu? Destinul meu amânat? Amânat cu treizeci si de ani... Întrebarea mea timidă "L-ai văzut?" ascundea o altă întrebare. Nu voiam să stiu cum mai arată. Voiam să stiu cum arată. Pentru că eu nu-l văzusem niciodată. Adică, poate că-l văzusem, asa cum se poate vedea la cinema Apollo pe-ntuneric. Intrasem "cu rândul" la mijlocul filmului, asa cum se intra (se mai intră?) la Craiova. Nu mai stiu ce film era, poate Suez, sau Elisabeth Essex, sau Vulpea albastră. Trăiam, încă de dimineată, o ciudată stare de exaltare. De multe ori, întâmplări absolut imprevizibile se vor anunta la fel. De parcă premizele zăceau cuibărite undeva si asteptau, nerăbdătoare, să bată la portile înfăptuirii. De unele am învătat să mă tem. Deodată, din senin se abate peste mine ceva parcă palpabil, greu, aproape că-i simt textura, apăsarea: undă neagră, spaimă, neliniste, întuneric, un fel de nimic înspăimântător...
Vă fac un dar, vouă celor bântuiti uneori de ea, fără să realizati bine ce e: sub stern, în punctul numit plexul solar, îi poate veni de hac o apăsare sustinută cu fortă si fără menajamente; după o vreme, un minut, două, oricât de îndărătnică, se dă bătută. Da, se dă bătută, dar... dar, dar, din păcate, nu si ceea ce, mârsavă, prevesteste. Intrasem în sală pe întuneric si rămăsesem în spate, îngrozită, întotdeauna am avut probleme cu acomodarea de la lumină la întuneric, când deodată m-am simtit luată de mână: "uite, dragă, acesta este fratele meu. "Si Elena, pedagoga noastră "aia drăgută si desteaptă" puse mâna mea, ca la o logodnă, într-o mână mare si aspră. L-am întrezărit doar, ceva întunecat pe un fond întunecat. De emotie si din timiditate de abia mă uitam la el, o clipă doar, când s-a luminat ecranul, i-am zărit ochii lucind: avea albul ochilor aproape fosforescent, asa mi s-a părut, si două sprâncene groase, ca niste stresini. Schitase o miscare, încercând să se ridice, dar cineva din spate s-a revoltat: "stati jos, stai jos, măi ăla lungu!" (asa-i scriam, mai târziu). M-a tras cineva la locurile noastre mai în fată. Si?... Si gata. Război, eu, mică si de departe, am fost mutată la Timisoara, mai aproape de casă, la un alt "pension", liceul Notre Dame.

Locuiam în gazdă la o nemtoaică, Frau Glasz. Ferestrele mele dădeau spre curtea imensă a liceului, castanii erau prietenii anotimpurilor mele. Împărteam camera cu Grette, fata gazdei, studentă la Conservator si la Stiinte Naturale. Nu stiu cât talent avea ca pianistă, dar stiu cât era de tenace. Începea orice Nocturnă, orice Sonată, de treizeci de ori, simteam că mor, murea si ea, dar nu se lăsa până nu-i iesea totul impecabil. Bine că pianul era în sufragerie. Îi sunt, oricum, recunoscătoare, ea m-a trimis pentru prima oară la Operă. Îi explicam ce simtisem, am râs, am plâns - eu însămi studiam pianul - dar ea mi-a spus că altfel se primeste muzica, spectacolul, nu doar în plan emotional. Mă trimitea si la Wunsch Konzert, duminica dimineata. Eram foarte mândră că aveam o prietenă studentă. Săraca Grette, a fost luată într-o noapte si dusă în Rusia si n-a mai apucat să predea nici muzica (era înscrisă si la sectia pedagogică), nici Stiintele Naturii. Târziu, când s-a întors, Frau Glasz murise, casa le fusese luată, ea a plecat, nu se stie unde. A dispărut din viata mea ca si când n-ar fi existat, cum vor dispărea prea curând atâtia oameni apropiati. Dar atunci nu stiam, nici că eram încă un copil fericit nu stiam. Într-o zi, venind acasă mai devreme, că eram în ajunul unei sărbători catolice (de care profitam si noi, cele opt ortodoxe din clasă), am găsit în cutia postală a doamnei Glasz două scrisori pentru mine. De obicei mă cenzura, nu stiam cum să mă descurc să nu mă prindă, îmi scriau, desigur, fetele de la Craiova si n-aveam chef să-si bage dânsa nasul în secretele mele. Dar vai, tocmai când încercam să le vâr în coperta caietului de latină a apărut si Grette si ... a trebuit să le deschid în prezenta ei. Una era de la Elena. Cealaltă avea un scris total necunoscut si nu mă interesa. Scrisorile Elenei erau nemaipomenite. Îmi recomanda ultima carte pe care o citise, îmi povestea ce se mai întâmplase de când am plecat. Dar asta de acum le-a pus capac la toate, Grette făcuse ochii mari, "aha, domnisoară, cam devreme", ei, ce? Aveam paisprezeci ani si jumătate. "Vezi, surioară (asa-mi zicea Elena) că frate-miu făcu nu-s' ce si fu mutat disciplinar la Timisoara la liceul militar Mihai Viteazul. Îi scrisei să-ti scrie si cred că-ti scrise si el...", biata studentă, nu prea era la curent cu perfectul simplu, asa că făcu ochii mari si, ca o ulioaică se repezi la a doua scrisoare: pricepuse mai repede decât mine de la cine putea fi. Abia atunci am descoperit "expeditorul" si, pe plic, mentiunea Loco. Iar starea de bucurie, de exaltare, cu nimic mai prejos decât cea de la cinema Apollo, absolut neasteptată, prin nimic semnalată, ne... predestinată, nepresimtită. Oare numai răul are dreptul la premonitie? Scrisoarea, nu tocmai caligrafică, era plină de haz. Băiatul scăpăra. Până si Grette îsi învinse scortosenia pedagogică, râse zdravăn, întineri brusc, era chiar drăgută, cu ochi frumosi si o grămadă de pistrui. Se dădu bătută si nu-i suflă o vorbă maică-si.
I-am răspuns, nici nu era greu, fundal de toamnă timisoreană, ziduri vechi, fantome chezaro-crăiesti pândind de prin firide, amurgul în parcul Scudery, ultimele raze de soare răsfrânte de ferestrele liceului Piaristilor (tot astfel se vor răsfrânge mai târziu, prin anii '56 când, într-un turneu cu Teatrul din Brăila, ne-am lăsat cuprinsi în entuziasmul studentesc, prea scurt si prea brutal curmat), aur si aramă împletite în acordurile "Anotimpurilor" de Vivaldi ("Toamna", desigur) de curând ascultat în concertele de duminică dimineata. De unde să fi stiut că bietul de el era... tun, "afon ca un afet de tun", va scrie el. Oricum, orb nu era si nici insensibil la atâta risipă de frumusete; în scrisoarea următoare pomeni si el de un tablou de Szatmary pe care-l văzuse la Palatul Cultural. Scrisorile zburau rapid, se primeau a doua zi (ce vremuri!!), cu toate că pe fiecare apăruse stampila rău prevestitoare: "Cenzurat".
Urmară si poezii publicate în draga noastră revistă "Taina visurilor noastre" (în care toti credeam). Director, redactor sef, animator si finantator era inimosul profesor Augustin Cosma, refugiat cu toată familia - avea sapte copii - din Oradea, neobosit ne îndemna să scriem, ne încuraja, intervenea, de fapt, în destinul nostru. Atunci mi-am ales un pseudonim - îmi pare nespus de rău că nu l-am păstrat - prenumele meu, împrumutat dintr-o carte de Mircea Eliade, pe care tocmai o citisem cu sufletul la gură, alăturat numelui unei ape dragi, care-mi scăldase, limpede (pe atunci) si "repede" copilăria: Maya Bistra. Revista deschisese câteva pagini în care "ne duelam", Călin si cu mine, pentru partea lirico-lesinată, colegii lui, cu noi amândoi, dedicându-ne epigrame tăioase. Mai ales unul, R.C., era afurisit si ne încoltise rău.
"Prietenul meu cel mai bun moare de invidie. Da-l iert, că-i tot oltean de-al meu (si tot mazilit de la Craiova) dar nu de Jiulet, că-l făcu maică-sa istet pe Gilort, cărbunestean cu ceru'gurii negru, gorjan păcătos".
Următoarea scrisoare a Elenei ne lăsă cu gura căscată, că ne scrise la amândoi (scuzati, "se ia") "...da' voi, desteptilor, ati mâncat limbarită, vă scrieti si stati în acelasi oras? Băurăti gaz din Bega? Ia să faceti bine să vă si vedeti, ori vreti să vă iau eu de mână, ca la cinema Apollo?"
Nu ne dăduse prin cap.
"Vin si sfintii nostri, pe 8 noiembrie - pe-ăi nemtesti nu-i stiu - Sf. Mihail e si patronul liceului nostru (pe Gavrilă îl tinem în rezervă, prinde bine la teze), asa că, fă bine si iesi de la mânăstire, Ofelio si, fiindcă avem Ausgang, Freitag - pica într-o vineri - vino la ora trei în fata librăriei Niculescu.
...Cu, sau fără codite? Cu, sau fără ochelari? O zăpăcisem pe buna mea prietenă, Vila, ca întotdeauna în rolul ingrat al Elvirei, devotată pentru de-a pururi nefericitei Chimene, sortită a se zbate (si încă nu stiam cât) "entre le devoir et la passion."
N-aveam nici o îndoială că va veni cu bunul său prieten, gorjanul cel afurisit, pe care cu mărinimie i-l repartizai prietenei mele.
Luasem patru bilete la Tosca, mai în spate, să nu ne dibuiască vreo călugărită (ce să caute la Tosca?).
- Si dacă nu vin? se sperie Elvira. Veniră. Erau, într-adevăr, doi. La ora trei si zece, în fata librăriei Niculescu, pe... Surogat, adică. Dincolo era adevăratul Corso, la care nici nu visam.
Băietii apăruseră ca de nicăieri, încadrându-ne ca într-o joacă. Duseră amândoi mâinile la beretele bleumarin cu insigne regale si ne salutară reglementar si ceremonios.
Unul dintre ei, cu o mustată a la Don Ameche, foarte înalt si foarte brunet, cu sprâncene groase, îmbinate, mă privi cu ochi negri, calzi, dar, în locul zâmbetului pe care-l asteptam, pe fata lui se vedea o mare tristete. El este, mi-am zis. Si inima făcu un salt nefiresc si, ca un cesulet zăpăcit se azvârli într-un tur-retur complet, credeam că se auzea până la Catedrală cum se pornise să bată, să bată, să bată, ca în filmul cu Jules Berry, Les Visiteurs du soir.
De fapt, era El.
Celălalt, mai scund si îndesat, colegii îi ziceau "So solid", se cam bâlbâia; o luase pe Vila de brat si, cu multă seriozitate, cu risipă de gesturi îi povestea ceva.
Băiatul cel înalt mă întoarse cu fata spre el, tinându-mă de mână:
- Am venit să vă spun, domnisoară, si numai Dumnezeu stie cât de greu îmi e, că prietenul nostru, Nic Călin a fost arestat, împreună cu alti saisprezece elevi, acum câteva zile. Au fost judecati în regim de urgentă la Curtea Martială. Azi dimineată s-a pronuntat sentinta: Călin a fost condamnat la douăzeci si cinci de ani. Eu sunt Relu.

Douăzeci si cinci de ani! Si-i făcuse pe toti. Si colo si colo. "Si la ăia si la ăstia", îmi va spune Elena. Fuseseră scosi din închisoare si trimisi pe front, "să se reabiliteze", până la Stalingrad. Si iar în puscărie, apoi au fost pusi să jure si să abjure si i-au trimis în Tatra, tot ca să se reabiliteze, "de ce-ati luptat, mă, contra rusilor?" În rarele iesiri - îsi completa scoala între două arestări - îmi scria. Scrisori scurte, dense, dramatice. Era ... altcineva.

Trenul se oprise în câmp, între gări, departe se vedea, pe un deal, o culă oltenească. - Cât stă trenul aici? - Ce-i, frumoaso, arzi de nerăbdare să-ti vezi iubitul? - Cam asa ceva. Dar, când să mă bucur de toate, de după-amiaza molcomă, de câmpul cu maci, de ceea ce va fi - oare, va fi? - am simtit însinuându-se din nou, pe după stratul de bucurie, valul acela insidios, unda neagră străbătându-mă din vertex până-n plexul solar. Mă cuprinse furia, "că n-o fi numai după tine, otrăvito!" si-mi apăsai cu sârg pumnul sub stern, în directia contrară acelor unui ceasornic.
Se vedea gara. Deci, o luăm de unde am lăsat-o? (oare nu-i asta cea mai bună definitie a lui "deci", "a o lua de unde ai lăsat-o?"). Săraca de mine! Săracii de noi! Nu stiam absolut nimic. Nu stiam că ar fi fost ceva de stiut. Muti si surzi si orbi. Am trăit ani de zile, zeci de ani ca niste cârtite care-si sapă linistite si bine programate galeriile. În gară nu mă astepta nimeni. Geamantanul - de piele, de, că asa îi stă bine unei doamne, nu? - mă îndoia. Nici picior de hamal.
Semnalul hârâi din nou, "că-l făcuse mă-sa istet, mititel si iubăret", se poticni si se sparse în ceva răgusit. Si eu în toată povestea asta? Ce voiam de fapt? Ce stiam de el? Ar putea iesi bine, nu? Ce mai stiam despre el? Cine era el acum, după treizeci de ani de suferintă, de chin, de neînduplecare?
Cum să-i spun, cum să-i pot explica să înteleagă si să nu-l doară, atunci, în fata librăriei Niculescu nu-l asteptam pe el, Nic. Călin, îl asteptam pe necunoscutul, pe Zburătorul, asteptam iubirea. Pentru iubire era pregătită fiecare fibră din fiinta mea, pentru, de fapt, prima iubire, cu tinut de mână seara pe lună, pe sub castanii din parcuri, si iubirea a venit, el, iubitul, poetul, Zburătorul, exact la trei si zece minute în fata librăriei Niculescu si se numea Relu. O iubire ciudată, chinuită, cu multe ezitări, cu multe remuscări, o iubire care a durat, în felul ei, câtiva ani si multe, multe vieti, cu despărtiri si reveniri, dar nu altfel decât cu săruturi stângace, pe lângă orele catedralelor vechi, rostogolite pe caldarâm si făcute tăndări de cum cădeau, tinându-ne de mână si despărtindu-ne iar "definitiv" si, rareori - cine ar crede si de ce ar crede si cui i-ar păsa - apropiindu-ne, nu altfel decât ca o timidă elevă de la Notre Dame de un foarte timid, dar foarte stăpânit si stăpân pe el elev eminent de liceu militar, cu un destin aparent strălucit, bine trasat...
Esuat dramatic într-un exil mai dur ca al lui Ovidiu, dar nu la Tomis, ci la Callatis si de acolo, pe drumul fără întoarcere al încercării nebune de a scăpa cu orice pret, chiar cu pretul vietii, aruncându-se în mare, până-n drumul vapoarelor... chiar cu pretul unui final previzibil, o vagă identificare pe tărmul bulgăresc.
Poate eu am fost singura care nu a crezut niciodată că Relu a murit. Că nu putea să sfârsească sfâsietoarea lui dorintă de libertate pe o plajă, fie ea cu nisipuri de aur, pe tărmul Mării Negre.

Oare de ce nu m-o fi asteptat cineva? Trenul abia se mai zărea, pe peron nu mai era nimeni. Aproape nimeni. Mai era doar, lipit de stâlp, omul acela necăjit si îndesat, îmbrăcat cu o cămasă prea strâmtă, dar foarte curată.
Stătea acolo ciucit, lipit de stâlp si bătut de soartă, cu ochii în pământ de parcă ar fi vrut să se scurgă prin pavajul spart si murdar. Mă apropiai să-l rog să-mi tină si mie geamantanul până dau un telefon. Mă privi lung, cu un singur ochi, celălalt era negru, fix si inexpresiv, pe sub sprâncenele albe, groase, tepoase. Se ridică încet, greoi si, punând mâna, săltă geamantanul si spuse încet, aproape în soaptă: "M-am gândit că sunteti dumneavoastră, dar nu-mi venea să cred. Am angajat un taxi să ne astepte."
Si dintr-odată ti se despică cerul deasupra capului, esti mioapă si nu vezi că ai fi în stare să treci prin cerul despicat cum ai trecut prin treizeci de ani cu pământul sub picioare si cerul, tot al tău, deasupra, ca-n minunatul, înselătorul Sparkenbroke; si totul era clar în dezordinea si disperarea fără iesire, fără iesire dar clară, binele era în dreapta, acum e în stânga, răul era de-a stânga, cu caprele cele rele, acum, la dreapta sunt oile, care, în voia Domnului erau cele bune. Dacă oile sunt în dreapta si sunt rele... Si a iesit o învălmăseală din care nimic nu te mai poate scoate. Nu-mi venea să cred, vedeam, auzeam, întelegeam încet, încet si groaza pusese stăpânire pe mine si pe sufletul meu.
Ochiul negru si fix al lui Călin?
Ochiul lui drept îi fusese crăpat, asa cum cititi, crăpat în bătaie, la Pitesti. "Dar dacă îndrăznesti să spui cuiva, bagă de seamă că mai ai un ochi! Si să nu te mai pună sfântul să scrii o vorbă, sau să pomenesti că ai scrie sau că ai scris poezie".
Primul semnal l-am primit în cinci minute, la iesirea din gară. În fata portitei stătea un subofiter si rânjea: "Masina asta o iau eu, tu esti învătat să mergi pe jos, nu-i asa?"
- Mâine voiam să vin la tovarăsul comandant, dar dacă vreti, putem merge acum acolo să-l întrebăm dacă asa se primeste o tovarăsă ziaristă de la...Călin încremenise cu geamantanul în mână, cât mai drept cu putintă.
Eram nebună, putea să zică "Haideti să mergem" si as fi sfeclit-o, aveam delegatie de la o revistă literară si de la... Cinema. "Bine, bine, nici să mai glumească omu' nu mai poate? Te astept mâine, mă Nicusoare, la vorbitor, hă, hă..."
- Ce si-a închipuit, continuai eu în masină, orice gradat îsi permite...
- N-ar fi trebuit, ce-o să-mi facă... Încet, încet am aflat.
Stăteam noaptea în grădină, prin lanul fosnitor de porumb, printre pomi si-mi povesteau. Cum, n-ai stiut nimic de Gherla, de Pitesti, de Aiud? Ba da, stiam de Canal, credeam că sunt exagerări, cine să-mi fi spus?
Părintii lor au murit de inimă rea. Nu le mai călca nimeni pragul, de frică, până si popa...
- De fapt, spune-mi, pentru Dumnezeu, atunci, la început, de ce ati fost arestati? Saisprezece copii între cinsprezece si optsprezece ani?
- Stii ce înseamnă, într-un liceu militar, respectul pentru domnii elevi mai mari? Chiar cu un an, cu o clasă? Dar atunci când vin trei dintre cei mai buni elevi, plutonieri, unul dintre ei, exceptional, sef pe liceu si te întreabă, "domn elev, avem aici o colectă, o chestiune de onoare, vrem să adunăm niste bani pentru sotiile camarazilor împuscati. Cu cât vă trecem?"
- În fiecare zi, dimineata si seara trebuie să mă prezint, cum a zis subofiterul acela, "la vorbitor". Eu nu am nici un drept. Sunt sub interdictie, "pe viată", cum mă amenintă.
- Stii cum era când a venit? Elena povestea si lacrimile îi siroiau pe fata brăzdată mult înainte de vreme. Îi crescuseră unghiile de la picioare peste degete si i se îndoiseră dedesubt, tari si groase ca niste copite. A venit un vecin cu un fel de custură de scos brozbe si n-a putut face nimic. Noroc de un fin de-al nostru, felcer veterinar, a fost aproape ca o operatie.
Am stat aproape o săptămână, cât o viată. A rămas un vis neîmplinit, de adolescentă, vis pe care, din păcate, l-a visat numai el.
Ei, aceia, nu l-au slăbit nici o clipă din ochi. A avut norocul să întâlnească o fată curajoasă, Dumnezeu s-a îndurat de el, i-a dat dreptul - foarte limitat - la o viată caldă, dreptul de a-si creste copiii si de a li se putea uita în ochi.
Ei, aceia care-l urmăreau, nu i-au îngăduit să scrie: "nici o vorbă, nici o poezie, dacă nu vrei ca într-o zi..." Avea prea multe lucruri de pret, avea pentru viata cui tremura.
Numai pentru viata lui n-a stiut să tremure.
Să nu-mi spună mie nimeni că a fost doar o simplă întâmplare! Acum, în zilele noastre, îndată după ce a fost invitat să apară într-o binecunoscută emisiune la TV - o singură dată - în care a spus multe, dar poate nu tot, a făcut un pas gresit, o dată, la munte, pe un povârnis... Si? Si gata. Oare de ce se temeau atâta?
Pe lângă atâtea grozăvii dezvăluite si acum stiute - si ei stiu că sunt stiute - ce ar mai fi fost de aflat?
Oare, nu cumva, bratul acela lung...?

- Maya Belciu s-a născut la Lugoj, iar studiile medii si le-a făcut la Caransebes, Craiova si Timisoara;
- timp de doi ani urmează Facultatea de Medicină, după care absolvă Facultatea de Drept si Institutul de Teatru din Cluj;
- este angajată, pe rând, la teatrele din Cluj, Brăila, Timisoara si Bucuresti;
- renuntând la cariera teatrală, lucrează ca redactor la Editura Meridiane, în cadrul redactiei "Teatru, cinema";
- debutează editorial în 1966 cu romanul "Blana de focă", la Editura pentru literatură; la aceeasi editură văd lumina tiparului următoarele două volume, romanul "A unsprezecea poruncă" (1968) si volumul de nuvele si proze scurte "Moartea centaurului" (1970);
- următoarele două romane, "La cules de vipere" (1974) si "Dyonis sărmanul" (1980) sunt publicate la editura "Cartea Românească";
- de-a lungul timpului a colaborat la reviste literare de prestigiu, ca "Gazeta literară", "Luceafărul", "România literară", "Orizont";
- a scris scenarii de film ("Scurt circuit"), scenarii radiofonice si a realizat 12 filme de televiziune;
- Maya Belciu este de peste 30 de ani membră a Uniunii Scriitorilor.

 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.