2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Exilul intelectual la Paris
Sanda Stolojan
 
S-ar putea să fim încă prea aproape pentru a avea o vedere de ansamblu si pentru a face un bilant complet al contributiei, la cultura franceză în spetă, a atâtor prozatori, poeti, critici, jurnalisti de origine română, care au scris în limba franceză sau au fost tradusi în franceză, în ultimii 50 de ani. Valorile se vor limpezi de la sine. În schimb, putem mărturisi (trăim, oricum, în vremea mărturiilor) despre o epocă trăită de unii dintre noi, a cărei scenă a fost Parisul si ai cărei actori au fost intelectuali români din Exil, prezenti la un moment dat la Paris, al cărei timp a fost ceea ce numim Anii Exilului.
Moartea lui Eugen Ionesco ne-a îndepărtat ceva mai mult de timpul acelui Exil. Golul lăsat de absenta celor mari lărgeste distanta si lasă impresia unui trecut încheiat. Ne simtim departe astăzi de (si sunt numai câtiva ani de atunci!) timpul când îi aveam în mijlocul nostru, ca pe niste figuri tutelare si totodată atât de apropiati de noi, în plină activitate, pe Ionesco, pe Cioran, pe Eliade, dar nu numai pe ei, ci si pe atâtia alti prieteni, scriitori din Exil, pentru care Parisul a fost de-a lungul anilor un loc de întoarcere, de regăsire, de trăire împreună. Din această perspectivă, Exilul intelectual la Paris poate să apară astăzi ca un mit, în orice caz o vreme istorică, ceea ce îndrăznim să credem că a si fost, istorică prin prezentele ultimilor mari contemporani, o parte dintre ei acum dispăruti, dar si prin actiuni în care s-au implicat, în niste momente critice, intelectuali români trăind la Paris. Gânditi-vă ce lucru extraordinar să-l întâlnesti ani în sir pe Cioran, să-l vizitezi în mansarda din rue de l'Odeon, să te plimbi cu el prin Grădina Luxemburg, să te lasi provocat, stimulat, fascinat de jocurile inteligentei, de confidentele ironice, comentariile umoristice, judecătile fără apel, să pătrunzi alături de el, pe măsură ce-i apar eseurile, până în pragul laboratorului său secret, unde se consumă fuziunea între contrarii, fortele formative ale culturii occidentale si duhul scepticismului, ancestral nimicitor, să-i asculti blestemele la adresa românilor, iscate dintr-o deceptie si dintr-o iubire - amândouă permanente, obsesive... să urmăresti steaua miraculoasă a lui Eugen Ionesco, să stii că Berenger si Monsieur Jean există în carne si oase, să fii sigur că-ti vor telefona câteodată în clipe de tristete veselă, că ne vom întâlni în zile de sărbătoare la prietena din rue Vanneau sau din Boulevard Montparnasse ori la Moara de lângă Paris; că va fi simplu si inimitabil, povestind ultimile peripetii cu regizorii din America sau Japonia, cu criticii teatrali francezi cu care se războieste, să realizezi că el, occidentalul din antagonism cu levantinismul românesc, nu uita că s-a născut la Slatina si că la nasterea sa o ursitoare a pronuntat un nume care seamănă cu Ion Luca cel Mare; să te convingi de fiecare dată că în prezenta omului viu, atât de autentic, esti pus fată în fată cu misterul creatorului de geniu... să stii că Mircea Eliade vine în curând la Paris, orasul său de predilectie, adevăratul său axis mundi. În fiecare vară sosirea Eliazilor este o sărbătoare. Mircea si Cristinel Eliade îsi convoacă prietenii la ei în Place Charles Dullin, se vorbeste numai româneste. Eliade se lasă înconjurat, adulat, vrea să afle despre succesul cărtilor care îi apar la Payot sau la Gallimard, să discute vestile din tară si să stea de vorbă cu tânărul scriitor sau intelectual român în trecere prin Paris. Ales Doctor Honoris Causa de Sorbona, Mircea Eliade e sărbătorit într-un restaurant din Montmartre, unde Paul Ricoeur si Eugen Ionesco, între alte celebrităti, tin discursuri amicale. De câte ori vine la Paris, Mircea Eliade citeste la cenaclul din Neuilly, unde Leonid Arcade, gazdă neobosită, invită scriitorimea din Exil si uneori câte un scriitor venit din tară. Multe dintre nuvelele lui Eliade au fost citite prima oară la cenaclul din Neuilly.
La plecarea Eliazilor în America, Paul Barbăneagră dă o serată la care participă, pe lângă savanti francezi, prietenii lui Eliade si Eugen Ionesco, Rodica si Marie-France, Cioran si Simone, Stefan Lupasco, Theodor Cazaban, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu si altii, ca prietenul Ion Cusa, poetul, editorul si amicul devotat, dispărut prea devreme... să stii că în vacantă vine Mira Baciu din Honolulu, unde predă literatura franceză la Universitatea din Hawaii, împreună cu Stefan Baciu, rămas vesnicul poet român pribeag, ajuns globetrotter si mare hispanizant. Mira scrie poeme cu farmece din insulele Pacifice si dor de Oltenia ei natală, e plină de haz, îndrăgostită de viată si de Nego. Ne vom strânge din nou cu totii în podul din rue Babillon, unde Mira si-a instalat resedinta pariziană. Vor fi de fată si Ionel si Marga Jianu, Ionel, prietenul de generatie al lui Mircea Eliade si al lui Constantin Noica, criticul si editorul de artă... să stii că poimâine vine la Paris Horia Stamatu, vechi exilat, mare poet si român pătimas, stabilit la Freiburg, dar cu inima lângă prietenii de la Paris, care se adună să-l asculte la cenaclul din Neuilly... la primăvară soseste Vintilă Horia, altădată parizian, stabilit în Spania, dar care, de la "Dieu est ne en exil" (titlu profetic pentru Exilul românesc), îsi scrie romanele pe frantuzeste si le publică la Fayard, sau la Plon, iar amintirile pe româneste si eseurile în limba spaniolă. Sosirea lui e întotdeauna o sărbătoare si ocazia unor lungi conversatii - uneori Vintilă tine si conferinte pentru românii de la Paris despre ravagiile pozitivismului si rationalismului francez, mostenit din secolul trecut, si despre ethosul românesc si crestin. Să stii că azi după masă, după emisiunea la radio Europa Liberă, vom merge la cafeneaua din Avenue Rapp, unde Monica Lovinescu îsi ia masa. O dată pe săptămână se merge asa, la cafenea, cu cei aflati de fată în ziua aceea la emisiune, de multe ori români în trecere prin Paris, critici, poeti, asa-numitii "clandestini" care vin să participe sau să asiste la emisiunea Teze si Antiteze la Paris.
Cafeneaua din Avenue Rapp este un mic Bucuresti intelectual, căci Monica si Virgil trăiesc în realitate la Bucuresti, desi cu trupul sunt aici, la Paris, în fata microfonului. Îi poti vedea si asculta în această originală postură, în fiecare miercuri, în studioul altădată pe Champs-Elysees, acum pe Avenue Rapp, dialogând sau, mai bine-zis, monologând cu ascultătorii din România. Ironia sortii, vreau să spun a Istoriei acestor ani, de când ne luptăm cu regimul Ceausescu, cafeneaua se află la coltul străzii St. Dominique, la doi pasi de citadela ambasadei românesti, unde manifestăm sub ochii invizibili ai Securitătii.
Fiindcă suntem în anii '70 si Exilul cultural la Paris a intrat într-o fază nouă, Exilul întâlnirilor noastre, al regăsirilor între români, Exilul discutiilor nesfârsite, uneori patetice, în jurul unei obsesii: soarta României sub dictatura comunistă. Controversele, sperantele si îndoielile, supravietuirea României va fi posibilă? Prin cultură sau prin credintă? Ce facem noi aici? Continuăm o traditie? Nu cumva ne autoiluzionăm crezând că traditia, valorile trecutului national mai pot fi salvate? Câti mai păstrează idealul sau memoria României libere? S-ar putea ca Exilul să fie o fantasmă, o plăsmuire, o proiectie a inconstientului... ce-i de făcut? Acest Exil, al frământărilor noastre, noi între noi, a căpătat în anii '70 o altă dimensiune, legată de o serie de evenimente, de întorsătura războiului rece între Est si Vest, de schimbarea climatului politic la Paris.
Multă vreme comunismul international si antenele lui din Occident au intoxicat opinia publică si mai ales intelectualitatea pariziană, asa cum se stie. Lucru paradoxal, în aceeasi Frantă în care refugiatii români erau primiti fără prea multă dificultate, situatia intelectualului, mai ales a scriitorului exilat, era ingrată. Din principiu, cel care fugise de comunism era suspect în ochii intelighentiei, care dădea tonul. Se trăia la Paris sub dictatura stângii marxiste pro-comuniste si pro-sovietice. Cel care încerca să demaste adevărul despre sistemul comunist la putere era taxat drept anti-comunist "visceral" sau "primar", drept consevator retrograd. Drept retrograd. Cu ocazia unei întâlniri între intelectualii din Europa de Est, poetul francez Pierre Emmanuel răspunsese poetului din exil Ion Cusa: "on ne peut pas vous croire car vous etes concerne". Mărturiile se loveau de propaganda comunistă si erau înmormântate de conspiratia tăcerii. În mai 1968, sub ochii ideologilor mai vechi (un Jean-Paul Sartre) si mai noi (un Cohn-Bendit), maoistii si anarhistii au dat foc Cartierului Latin. Franta s-a clătinat un moment, pe marginea prăpastiei. Aparitia lui Soljenitân a schimbat într-un fel mersul Istoriei. Publicarea Arhipelagului Gulag în Occident, în 1974, a creat un soc profund, dezvăluind adevărul despre universul concentrationar, măturând minciuna întretinută până atunci, relevând adevărata fată a sistemului comunist. În 1975 s-au semnat acordurile de la Helsinki care contineau, pe lângă prevederile militare (intangibilitatea frontierelor) si economice cerute de rusi, respectarea Drepturilor Omului, faimosul "al treilea cos" cerut de occidentali. Urmările nu s-au lăsat asteptate. Tot de la Moscova a venit semnalul următor, crearea primului Comitet Helsinki care cerea autoritătilor sovietice să respecte Drepturile Omului. Initiatorii Comitetului, în frunte cu fizicianul Andrei Saharov au fost arestati si deportati. Decernarea premiului Nobel, în anul acela, lui Andrei Saharov, a fost un semn că vremurile din Occident se schimbaseră. Începea era "dizidentilor", era "opozantilor", era "contestatarilor" si era Drepturilor Omului care au servit drept armă în lupta care avea să contribuie la prăbusirea comunismului.
Sosirea la Paris a scriitorilor dizidenti Maximov si Siniavski, aparitia fenomenului literaturii clandestine, "samizdat", în Rusia sovietică si în tările de Est (cu exceptia României), iesirea acestor texte clandestine în Occident au avut drept efect, la Paris, aparitia unei noi generatii de intelectuali francezi, majoritatea iesiti din rândurile lui mai '68, asa-numitii "noi filosofi", mai toti fosti marxisti, deveniti acum anti-marxisti, anti-comunisti si anti-sovietici - generatia lui Bernard-Henri Levy si a lui Andre Gluksmann - sau, la dreapta, a lui Jean-Marie Benoît. Noi, Exilul, iesisem din tunel sau din ghetou. Acum, alături de noi, la manifestatii, defilau si intelectuali francezi. tin minte manifestatia pentru Polonia din 1981 de la Invalides la Montparnasse, unde alături de noi a manifestat si Michel Foucault, căruia i-am luat atunci un interviu pentru Europa Liberă. Sau manifestatia din fata ambasadei, când Claude Mauriac a fost lovit de un politist.
În ianuarie '77 apare la Praga Apelul "Cartei 77", lansat de scriitorul Pavel Kohout. Imediat, în România, un scriitor care cunoscuse deja închisoarea, Paul Goma, a luat initiativa unei miscări de adeziune la Apelul de la Praga. O voce, un protest public contra sistemului represiv iesea pentru prima oară din România. Paul Goma a fost arestat si expulzat în Franta în noiembrie 1977. Niciodată nu se va sublinia îndeajuns impactul avut în epocă de actiunea de opozant a scriitorului Paul Goma, ecoul în presa străină al declaratiilor, interviurilor, interventiilor celui care apărea ca primul scriitor din România în opozitie deschisă fată de regimul lui Ceausescu. Pe parcursul acelor ani, actiunea Goma a marcat un moment important din istoria Exilului românesc.
De asemenea, nu se va insista niciodată îndeajuns asupra efectului pe care l-a avut angajamentul activ, pasionat al lui Eugen Ionesco pentru apărarea opozantilor persecutati în tările din Est, si asupra răsunetului articolelor sale în presa franceză. Amintesc articolul apărut cu ocazia vizitei lui Ceausescu în Franta, în 1980, în care Eugen Ionesco denunta regimul tiranului de la Bucuresti, primit atunci de presedintele Frantei Giscard d'Estaing... Articolul lui Eugen Ionesco si conferinta de presă a Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (LDHR) au avut drept rezultat boicotarea vizitei de către presa franceză, în asa fel încât nici un ziar nu a putut fi arătat lui Ceausescu, în afară de foaia economică Les Echos. Eugen Ionesco s-a implicat personal în campania pentru Drepturile Omului. A fost presedintele CIEL (Comite des Intellectuels pour une Europe des Libertes), a participat la Tribunalul Saharov la Copenhaga, care judeca regimul comunist. A semnat nenumărate manifeste, antrenând numeroase personalităti din lumea literară si artistică. A sustinut apelurile Ligii (LDHR) din Paris pentru eliberarea persoanelor persecutate, pentru Doina Cornea, pentru părintele Calciu, pentru minerii din Valea Jiului, pentru sindicatul liber SLOMR, dar si pentru opozantii din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. Eugen Ionesco a contribuit cu toată greutatea sa la punerea sub acuzatie a regimului lui Ceausescu, într-o vreme în care în România domnea frica si tăcerea. A fost de asemenea membru în Comitetul de onoare al revistei Cahiers de l'Est, alături de scriitorul Jan Kott, Denis de Rougemont, Francois Fejto si romancierul ceh Jan Skvorecki. Revista Cahiers de l'Est a fost lansată de subsemnata si subventionată din America de un vechi exilat, Alexandru Cretzianu, a avut drept redactor-sef pe Dumitru tepeneag, si a fost prima revistă litarară deschisă tuturor scriitorilor din toate tările de Est, cenzurati în propria lor tară.
În anii '80, Parisul, până ieri capitala stângismului intelectual marxist, a sustinut si încurajat opozitia si actiunile pornite din cercurile Exilului românesc pentru demascarea lui Ceausescu si pentru denuntarea crimei majore comise de comunism în România: prăbusirea valorilor morale, fără de care omul este un sclav. Fără autoproslăvire (căci stim care sunt limitele actiunilor noastre raportate la dimensiunile Istoriei), Parisul a fost, conform spiritului francez, acel "duh al răzvrătirii frantuzesti" - cum se spunea altădată - o platformă a contestatiei intelectuale a Exilului românesc.
 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.