2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
De ce?
Stephane Courtois
 
(continuare din nr. 24) Martin Malia scria: "Ceea ce demonstrează Orestia lui Eschil este că o crimă naste altă crimă, violenta violentă, până când prima crimă din lant, păcatul originar al speciei umane, va fi expiată printr-o acumulare de suferintă. În acelasi fel, sângele anului 1914, un fel de blestem al Atrizilor în casa Europei, a născut această înlăntuire de violente internationale si sociale care a dominat tot secolul: violenta si măcelul acestui prim război mondial au depăsit mult ceea ce ar fi putut câstiga una sau alta dintre tabere. Este războiul care a produs Revolutia rusă si accesul la putere al bolsevicilor. Lenin nu ar fi dezmintit această analiză, el care în 1914 chema la transformarea "războiului imperialist în război civil" si profetiza că din războiul capitalist se va naste revolutia socialistă.
Violenta a fost intensă, permanentă timp de patru ani, sub formă de masacre neîntrerupte, fără iesire, atingând cifra de opt milioane si jumătate de combatanti morti. Această violentă corespundea unui nou tip de război, definit de generalul german Ludendorff ca un "război total", implicând în moarte atât civilii, cât si soldatii. Si totusi, această violentă, care a atins un nivel nemaiîntâlnit în istoria mondială, a rămas limitată printr-un întreg ansamblu de legi si cutume internationale. Totusi, practica hecatombelor zilnice, adesea în conditii oribile - gaze, oameni îngropati de vii sub suflul obuzelor, lunga agonie între liniile frontului - a apăsat considerabil asupra constiintelor, a slăbit apărarea psihologică a oamenilor în fata mortii - a lor si a semenilor lor. Karl Kautsky, principalul lider si teoretician al socialismului german, revenea asupra acestei chestiuni în 1920: "Războiului trebuie să-i atribuim cauza principală a acestei transformări a tendintelor umanitare într-o tendintă spre brutalitate. (...) Timp de patru ani, războiul mondial a absorbit aproape toată populatia masculină, tendintele brutale ale militarismului au atins culmi de insensibilitate si de bestialitate, iar proletariatul însusi n-a mai putut scăpa de influenta lor. El a fost contaminat în cel mai înalt grad si a iesit din război abrutizat din toate punctele de vedere. Cei care se întorceau erau mult mai dispusi, prin moravurile de război, să-si apere în timp de pace revendicările si interesele prin acte sângeroase si violente fată de concetătenii lor. Acestea au furnizat unul din elementele războiului civil." Paradoxal, nici unul dintre sefii bolsevici n-a participat la război, fie pentru că erau în exil - Lenin, Trotki, Zinoviev -, fie pentru că fuseseră deportati în Siberia - Stalin, Kamenev. În marea lor majoritate oameni de cabinet sau oratori de mitinguri, fără experientă militară, ei n-au participat niciodată la o bătălie reală, cu morti reali.
Până la venirea lor la putere, războaiele lor fuseseră mai ales verbale, ideologice, politice. Cultivau o viziune abstractă despre moarte, masacru sau catastrofe umane. Această nestiintă personală privind ororile războiului a putut juca un rol în favoarea brutalitătii. Bolsevicii dezvoltau o analiză de clasă generos teoretică, ignorând dimensiunea profund natională, chiar nationalistă, a conflictului. Ei puneau pe seama capitalismului responsabilitatea masacrului, justificând a priori violenta revolutionară: punând capăt regimului capitalist, revolutia ar fi putut să pună capăt acestor masacre, chiar cu pretul, spuneau ei, aneantizării unui "pumn" de capitalisti vinovati. Macabră speculatie, întemeiată pe ipoteza perfect eronată că răul trebuia combătut prin rău. Dar, în anii '20, un anume pacifism hrănit din revolta împotriva războiului a fost adesea un vector activ al adeziunii la comunism.
Nu este mai putin adevărat că, asa cum sublinia Francois Furet în Trecutul unei iluzii, "războiul e purtat de mase de civili înrolati, trecuti de la autonomia de cetătean la disciplina militară pentru o durată pe care nu o cunosteau, si azvârliti într-un infern de foc unde trebuie mai curând (să reziste) decât să prevadă, să cuteze ori să învingă. Nicicând servitutea militară n-a fost aureolată de mai putină noblete decât în ochii acestor milioane de oameni transplantati, abia iesiti din lumea morală a conditiei de cetătean. (...) Războiul însă e starea cea mai străină cetăteanului. (...) Necesitatea lui e de ordinul pasiunilor, fără nici un raport cu acela al intereselor, care e concesiv, si încă si mai putin cu ratiunea care apropie. (...) Armata în război constituie o ordine socială în care individul nu mai există; până si bestialitatea sa îi ilustrează forta de inertie aproape imposibil de stăvilit." Războiul a dat o nouă legitimitate violentei si dispretului fată de individ, slăbind o cultură democratică aflată încă în faza ei de adolescentă, revitalizând o cultură a servitutii.
În zorii secolului XX, economia rusă intrase într-o fază de crestere viguroasă si societatea îsi dezvolta, cu fiecare zi, autonomia. Brusc, constrângerile exceptionale ale războiului, atât asupra oamenilor, cât si asupra productiei si structurilor, au pus în evidentă limitele unui regim politic al cărui sef era lipsit de energia si de clarviziunea care ar fi putut salva situatia. Revolutia din februarie 1917 a fost un răspuns la o stare catastrofală si s-a orientat spre un curs "clasic": o revolutie "burgheză" si democratică, cu alegerea unei Adunări Constituante, dublată de o revolutie socială, muncitorească si tărănească. Cu lovitura de stat bolsevică din 7 noiembrie 1917, totul a basculat si revolutia a intrat într-o eră a violentelor generalizate. Rămâne încă o întrebare: de ce numai Rusia, singura tară din Europa, a cunoscut un asemenea cataclism? Războiul mondial si violenta rusă traditională permit, fireste, să întelegem mai bine contextul în care bolsevicii au venit la putere; acestea nu explică totusi calea extrem de brutală pe care au adoptat-o chiar din capul locului si care contrastează ciudat cu revolutia, inaugurată în februarie 1917, care avea la începuturile ei un caracter larg pacifist si democratic. Omul care a impus această violentă, tot asa cum o impusese si partidului său venit la putere, a fost Lenin.
Lenin a instaurat o dictatură care s-a dovedit foarte repede teroristă si sângeroasă. Violenta revolutionară nu a mai apărut ca o violentă reactivă, reflex al apărării în fata fortelor tariste dispărute deja de câteva luni, ci ca o violentă activă, care a trezit vechea cultură rusă a brutalitătii si a cruzimii si a atâtat violenta latentă a revolutiei sociale. În timp ce Teroarea Rosie n-a fost inaugurată "oficial" decât pe 2 septembrie 1918, a existat "o teroare înaintea terorii"; din noiembrie 1917, Lenin a organizat deliberat teroarea, si asta în absenta oricărei manifestări de opozitie deschisă a altor partide si a diferitelor componente ale societătii. La 4 ianuarie 1918, el a pus să fie dispersată Constituanta aleasă prin sufragiu universal - pentru prima oară în istoria Rusiei - si să se tragă în partizanii ei care protestau în stradă.
Această primă fază teroristă a fost imediat denuntată foarte vehement de un socialist rus, seful mensevicilor, Iuri Martov, care scria în august 1918: "Din primele zile, după ce au venit la putere, si cu toate că de-abia aboliseră pedeapsa cu moartea, bolsevicii au început să ucidă. Să ucidă prizonierii războiului civil, asa cum fac toti sălbaticii. Să ucidă pe dusmanii care, după bătălie, se bazaseră pe promisiunea că viata lor va fi crutată. (...) În urma unor asemenea masacre, organizate sau cel putin tolerate de bolsevici, puterea a început să se ocupe ea însăsi de lichidarea dusmanilor săi. (...) După ce au exterminat zeci de mii de indivizi fără judecată, bolsevicii au trecut la executiile... legale. Astfel, au instituit un tribunal revolutionar suprem pentru a-i judeca pe dusmanii puterii sovietice."
Martov avea sumbre presimtiri: "Bestia lingea sângele cald de om. Masina de ucis oameni se pusese în miscare. Medvedev, Bruno, Peterson, Karelin - judecătorii tribunalului revolutionar - si-au suflecat mânecile si s-au transformat în măcelari. (...) Dar sângele cheamă sânge. Teroarea politică instaurată din octombrie de bolsevici si-a răspândit asupra întregii Rusii aburii însângerati. Războiul civil îsi sporeste atrocitătile, reducând individul la sălbăticie si ferocitate; sunt uitate din ce în ce mai mult marile principii ale unei veritabile umanităti propovăduite de socialism." Apoi Martov îi apostrofează pe Radek si Rakovski, doi socialisti raliati bolsevicilor, unul, un evreu polonez, celălalt, un bulgar din România: "Ati venit la noi pentru a cultiva antica barbarie, întretinută de tari, pentru a stropi vechiul altar rus cu sânge, pentru a împinge la o limită nemaivăzută, chiar în sălbatica noastră tară, dispretul pentru viata celuilalt, pentru a organiza în sfârsit opera panrusă a birocratiei. (...)
Călăul a devenit din nou figura centrală a Rusiei!"
Spre deosebire de Teroarea Revolutiei franceze care, în afară de Vandeea, n-a atins decât o mică parte a populatiei, teroarea sub Lenin vizează toate formatiunile politice si toate păturile populatiei: nobili, mari burghezi, militari, politisti, dar si constitutional-democrati, mensevici, socialist-revolutionari, ca si poporul în masă, tărani si muncitori. Intelectualii au fost în mod deosebit maltratati si, la 6 septembrie 1919, după arestarea mai multor zeci de savanti, Gorki i-a adresat o scrisoare furioasă lui Lenin: "Pentru mine, bogătia unei tări, puterea unui popor se măsoară după cantitatea si calitatea potentialului său intelectual. Revolutia nu are sens decât dacă favorizează cresterea si dezvoltarea acestui potential. Oamenii de stiintă trebuie tratati cu maximum de respect si de grijă. Dar noi, salvându-ne pielea, tăiem capul poporului, ne distrugem propriul creier."
Brutalitatea răspunsului lui Lenin a fost la înăltimea luciditătii scrisorii lui Gorki: "Nu avem dreptul să asimilăm ale poporului cu intelighentiei burgheze. (...) Fortele intelectuale ale muncitorilor si tăranilor cresc si se amplifică în lupta pentru răsturnarea burgheziei si a acolitilor ei, a micilor intelectuali debili, lachei ai capitalului, care se vor creierul natiunii. În realitate, nu e un creier, e un rahat." Această anecdotă despre intelectuali este un prim indiciu al profundului dispret cu care Lenin îsi trata contemporanii, inclusiv spiritele eminente. Curând, de la epoca dispretului el a trecut la cea a crimei. Obiectivul prioritar al lui Lenin era să se mentină cât mai mult timp la putere. După sase săptămâni, depăsind durata Comunei din Paris, el a început să viseze, si dorinta lui de putere s-a înzecit. Cursul istoriei a început să se bifurce si revolutia rusă, confiscată de bolsevici, s-a angajat pe căi până atunci necunoscute.
De ce conservarea puterii era atât de importantă încât justifica toate mijloacele si abandonarea principiilor morale celor mai elementare? Pentru că numai ea îi permitea lui Lenin să-si pună în practică ideile, "să construiască socialismul".
Răspunsul face să apară adevăratul motor al terorii: ideologia leninistă si vointa, perfect utopică, de a aplica o doctrină într-un total decalaj cu realitatea. În această privintă, ne putem întreba în mod legitim cât marxism mai este în leninismul de dinainte de 1914 si, mai ales, după 1917. Fireste, Lenin îsi sprijinea demersul pe câteva notiuni marxiste elementare: lupta de clasă, violenta care face Istoria, proletariatul ca clasă purtătoare a sensului Istoriei. Dar, începând din 1902, în faimosul său text Ce-i de făcut?, el propunea o nouă conceptie a partidului revolutionar, format din profesionisti reuniti într-o structură clandestină, cu disciplină cvasimilitară. El relua si dezvolta modelul lui Neceaev, foarte departe de conceptia marilor organizatii socialiste germane, engleze sau chiar franceze.
În 1914, s-a produs ruptura definitivă cu Internationala a II-a. În timp ce majoritatea partidelor socialiste, confruntate brutal cu puterea sentimentului national, se alăturau guvernelor lor, Lenin s-a lansat într-o cursă teoretică spre viitor: el profetiza "transformarea războiului imperialist în război civil". În timp ce o gândire lucidă ducea la concluzia că miscarea socialistă nu era atât de puternică pentru a se împotrivi nationalismului si că după un război inevitabil - pentru că nu putuse fi evitat - ea era chemată să-si strângă rândurile pentru a împiedica orice recidivă belicoasă, pasiunea revolutionară l-a coplesit cu totul pe Lenin: el a propus un act de credintă, un pariu, un acum sau niciodată. Timp de doi ani, profetia lui Lenin a părut sterilă. Apoi, brusc, suprema surpriză: Rusia intra în revolutie. Lenin a fost convins că trebuia să vadă aici o strălucită confirmare a profetiei sale. Voluntarismul lui Neceaev învingea determinismul marxist.
Dacă diagnosticul asupra posibilitătii de a pune mâna pe putere era formidabil de exact, ipoteza că Rusia era pregătită să se angajeze pe calea socialismului, din care ea ar extrage un progres fulminant, s-a dovedit radical falsă. În această eroare de apreciere rezidă una din cauzele profunde ale terorii, în acest decalaj între realitate - o Rusie care aspiră să acceadă la libertate - si vointa leninistă de a-si asigura puterea absolută pentru a aplica o doctrină experimentală. Începând din 1920, Trotki defineste bine această înlăntuire implacabilă:
"Este foarte clar că, dacă îti asumi sarcina de a aboli proprietatea individuală asupra mijloacelor de productie, nu există altă cale pentru a reusi decât concentrarea tuturor puterilor statului în mâinile proletariatului, crearea unui regim de exceptie într-o perioadă de tranzitie. (...) Dictatura este indispensabilă pentru că e vorba nu de schimbări partiale, ci de însăsi existenta burgheziei. Pe această bază, nici un acord nu este posibil, numai forta poate decide. (...) Cine vrea să-si atingă scopul nu poate respinge mijloacele."
Prins între vointa sa de a aplica doctrina si necesitatea de a conserva puterea, Lenin a imaginat mitul revolutiei bolsevice mondiale. Începând din noiembrie 1917, el a vrut să se convingă că incendiul revolutionar avea să pustiească toate tările implicate în război, în primul rând Germania. Or, nu a izbucnit nici o revolutie mondială si, după înfrângerea Germaniei din noiembrie 1918, noua Europă se construieste fără să se preocupe de scânteile revolutionare rapid stinse în Ungaria, Bavaria si chiar la Berlin. Evident în timpul înfrângerii Armatei Rosii în Varsovia anului 1920, înfrângere admisă abia în 1923, după esecul revolutiei germane, falimentul teoriei leniniste a revolutiei europene si mondiale i-a lăsat pe bolsevici singuri în fata unei Rusii în plină anarhie. Mai mult ca oricând, teroarea era la ordinea zilei, permitând conservarea puterii si începerea modelării societătii după imaginea teoriei, precum si impunerea tăcerii tuturor celor care, prin discursul, practica sau doar prin simpla lor existentă - socială, economică, intelectuală -, denuntau în fiecare zi vacuitatea teoriei. Utopia instalată la putere a devenit o utopie ucigasă.
Acest dublu decalaj între teoria marxistă si cea leninistă, apoi între teoria leninistă si realitate, a dat nastere primei dezbateri fundamentale despre semnificatia revolutiei ruse si bolsevice. Din august 1918, Kautsky a judecat-o fără drept de apel: "În nici un caz, nu este de presupus că în Europa Occidentală se vor repeta evenimentele marii Revolutii franceze. Dacă Rusia actuală dovedeste atâtea similitudini cu Franta anului 1793 e o dovadă că ea este foarte aproape de Revolutia franceză. (...) Ceea ce se întâmplă acolo nu e prima revolutie socialistă, ci prima revolutie burgheză." S-a întâmplat atunci un eveniment major: schimbarea completă a statutului ideologiei miscării socialiste. Încă înainte de anul 1917, Lenin îsi arătase convingerea profundă că el era singurul care detinea adevărul doctrinei socialiste, singurul care decriptase adevăratul "sens al Istoriei". Izbucnirea revolutiei ruse si, mai ales, venirea la putere i-au apărut lui Lenin ca niste "semne ale Cerului", ca o confirmare zdrobitoare, incontestabilă, că ideologia si analiza sa erau infailibile. După 1917, politica sa si elaborarea teoretică adiacentă devin cuvânt de evanghelie. Ideologia se transformă în dogmă, într-un Adevăr absolut si universal.
Această sacralizare are consecinte imediate, bine reperate de Cornelius Castoriadis: "Dacă există o teorie adevărată a istoriei, dacă este o rationalitate care actionează în lucruri, este clar că directia dezvoltării trebuie încredintată specialistilor acestei teorii, tehnicienilor acestei rationalităti. Puterea absolută a partidului (...) are un statut filozofic; ea se întemeiază pe conceptia materialistă a istoriei. (...)
Dacă această conceptie este adevărată, puterea trebuie să fie absolută, orice democratie nu e decât o concesie făcută slăbiciunii umane a diriguitorilor sau un procedeu pedagogic din care numai ei pot administra dozele corecte." Accederea ideologiei si politicii la rangul de Adevăr absolut pentru că e "stiintific" fundamentează dimensiunea "totalitară" a comunismului. Ea comandă partidul unic. Ea este cea care justifică Teroarea. Si tot ea obligă puterea să se implice în toate aspectele vietii individuale si sociale.
Lenin afirmă justetea ideologiei sale, proclamându-se reprezentantul unui proletariat rus numeric foarte slab si pe care nu va ezita să-l zdrobească atunci când acesta se va revolta. Această captare a unui simbol proletar a fost una din marile imposturi leniniste si a proovocat în 1922 replica crudă a lui Aleksandr Sliapnikov, unul din putinii conducători bolsevici de origine muncitorească; la Congresul al XI-lea al partidului, acesta îl apostrofa astfel pe Lenin: "Vladimir Ilici a afirmat ieri că proletariatul în sens marxist, de clasă, nu există sîn Rusiat. Permiteti-mi să vă felicit că exercitati puterea în numele unei clase care nu există!" Această manipulare a simbolului proletar se va regăsi în toate regimurile comuniste ale Europei, ca si în Lumea a Treia, din China până în Cuba. Aici rezidă una din caracteristicile majore ale leninismului, în manipularea limbajului, în detasarea cuvintelor de realitatea pe care acestea sunt însărcinate să o reprezinte, într-o viziune abstractă în care societatea, oamenii si-au pierdut consistenta si nu mai sunt decât piesele unui Meccano istoric si social. Această abstractie, strâns legată de demersul ideologic, este un dat născător de teroare; nu se distrug oameni, ci "burghezi", "capitalisti", "dusmani ai poporului", nu sunt masacrati Nicolae al II-lea si familia sa, ci "stâlpii feudalismului", "vampirii", parazitii, păduchii...
Acest demers ideologic a dobândit repede un impact considerabil, gratie detinerii puterii în stat, care procură legitimitate si mijloace. În numele adevărului mesajului, bolsevicii au trecut de la violenta simbolică la violenta reală, instalând o putere absolută si arbitrară pe care au numit-o "dictatura proletariatului", preluând o expresie pe care Marx o folosise întâmplător într-o corespondentă. Pe deasupra, bolsevicii se angajează într-un formidabil prozelitism: deschid o nouă sperantă, dând impresia că ar înapoia mesajului revolutionar puritatea sa. Această sperantă înregistrează imediat ecouri la cei pe care îi animă o dorintă de răzbunare la încheierea războiului si la cei care - adesea aceiasi - visează la reactivarea unui mit revolutionar. Brusc, bolsevismul dobândeste o dimensiune universală si-si face discipoli pe cele cinci continente. Socialismul se află la o răscruce: democratie sau dictatură.
Prin cartea sa Dictatura proletariatului, redactată în vara anului 1918, Kautsky înfinge cutitul în rană. Desi bolsevicii nu sunt la putere decât de sase luni si numai câteva indicii lasă să se prevadă viitoarele hecatombe pe care sistemul lor politic le va provoca, Kautsky situează miza fundamentală: "Opozitia între cele două curente socialiste (...) se întemeiază pe opozitia a două metode funciar diferite: metoda democratică si metoda dictatorială. Cele două curente doresc acelasi lucru: emanciparea proletariatului si odată cu el a umanitătii prin socialism. Dar calea aleasă de unii e calificată de ceilalti drept falsă si neputând duce nicăieri decât la ruină. (...) Aspiratia la libera discutie ne plasează de la început pe terenul democratiei. Scopul dictaturii nu este să respingă opinia care i se opune, ci să-i elimine violent expresia. Astfel, cele două metode ale democratiei si ale dictaturii se opun deja ireductibil, chiar înainte de a se începe orice discutie. Una cere discutia, cealaltă o refuză." Plasând democratia în centrul rationamentului, Kautsky se întreabă: "Dictatura unei minorităti îsi află întotdeauna sprijinul cel mai solid într-o armată devotată. Dar cu cât pune în locul majoritătii forta armată, cu atât constrânge mai mult opozitia să-si caute salvarea prin recurgerea la baionete si la pumni, în loc să recurgă la votul care îi este refuzat; atunci războiul civil devine mijlocul prin care sunt rezolvate opozitiile sociale si politice. Atâta vreme cât nu domneste cea mai perfectă apatie politică si socială sau cea mai desăvârsită descurajare, dictatura unei minorităti este constant amenintată de lovituri de stat sau de gherile permanente. (...) Si astfel, ea nu mai poate iesi din războiul civil, confruntându-se în fiecare moment cu pericolul de a se vedea zdrobită de războiul civil. Dar nu există un obstacol mai mare pentru construirea unei societăti socialiste decât un război intestin. (...) Într-un război civil, fiecare parte se bate pentru existenta ei, pentru că cel care esuează este amenintat cu disparitia totală. Constientizarea acestui lucru face să fie atât de crude războiaiele civile."
Această analiză premonitorie cerea imperativ un răspuns. Turbat de furie, în ciuda unor sarcini coplesitoare, Lenin a scris un text devenit celebru, Revolutia proletară si renegatul Kautsky. Însusi titlul poate indica turnura discutiei... sau, cum anuntase Kautsky, refuzul discutiei. Lenin defineste ceea ce se află în centrul gândirii si actiunii sale: "Statul este în mâna clasei dominante o masină destinată să zdrobească rezistenta adversarilor săi de clasă. Sub acest raport, dictatura proletară nu se deosebeste cu nimic, în fond, de dictatura oricărei clase, pentru că statul proletar este o masină servind la strivirea burgheziei." Această conceptie foarte sumară si reductionistă despre ceea ce este statul îl conduce să dezvăluie esenta acestei dictaturi: "Dictatura este o putere care se sprijină nemijlocit pe violentă si care nu este îngrădită de nici o lege. Dictatura revolutionară a proletariatului este o putere cucerită prin violenta exercitată de proletariat asupra burgheziei si sprijinită pe această violentă, putere neîngrădită de nici o lege."
Confruntat cu chestiunea centrală a democratiei, Lenin se descurcă printr-o piruetă: "Democratia proletară - una dintre formele căreia este puterea sovietică - a dat un exemplu - fără precedent în lume - de dezvoltare si de lărgire a democratiei tocmai pentru majoritatea uriasă a populatiei, pentru cei ce muncesc si sunt exploatati." Să retinem bine această expresie: "democratia proletară". De-a lungul multor decenii, ea va da roade si va servi la acoperirea celor mai oribile crime.
Cearta Kautsky/Lenin subliniază mizele majore apărute odată cu revolutia bolsevică, între un marxism care vrea să se mărginească la presupusele "legi ale Istoriei" si un subiectivism activist pentru care tot ceea ce hrăneste pasiunea revolutionară e bun. Tensiunea subiacentă a demersului lui Marx, între mesianismul Manifestului Partidului Comunist din 1848 si analiza la rece a miscărilor societătii din Capitalul, se transformă, sub efectul triplului eveniment al războiul mondial, al Revolutiei din Februarie si al Revolutiei din Octombrie, într-o profundă si iremediabilă sfâsiere care va face din socialisti si comunisti cei mai celebri frati dusmani din secolul XX. Miza acestei dispute nu este mai putin importantă: democratie sau dictatură, umanitate sau teroare. Animati de pasiunea revolutionară, confruntati cu vârtejul evenimentelor, cei doi actori principali ai acestei prime faze a revolutiei bolsevice, Lenin si Trotki, îsi vor teoretiza actiunea sau, mai exact, vor da o formă ideologică concluziilor inspirate de conjunctură. Inventează revolutia permanentă: în Rusia, situatia permite să se treacă direct de la revolutia burgheză (Februarie) la revolutia proletară (Octombrie). Ei oferă vesmântul ideologic transformării revolutiei permanente în război civil permanent.
Se măsoară aici forta impactului războiului asupra demersului revolutionarilor. Trotki scrie: "Kautsky vede în război, în îngrozitoarea lui influentă asupra moravurilor, una din cauzele caracterului sângeros al luptei revolutionare. Acest lucru este incontestabil." Dar cei doi nu trag aceeasi concluzie. Socialistul german, în fata ponderii militarismului, devine din ce în ce mai sensibil la chestiunea democratiei si la apărarea personalitătii umane. Pentru Trotki, "dezvoltarea societătii burgheze din care s-a născut democratia contemporană nu constituie absolut deloc procesul unei democratizări treptate la care visa, înainte de război, cel mai mare utopist al democratiei socialiste, Jean Jaures, si la care visează astăzi cel mai savant dintre toti pedantii, Karl Kautsky." Generalizându-si discursul, Trotki vorbeste despre "nemilosul război civil care se desfăsoară în lumea întreagă." El consideră că planeta a intrat într-o epocă "în care lupta politică se transformă rapid în război civil" si în care nu se vor ciocni curând decât "două forte: proletariatul revolutionar condus de comunisti si democratia contrarevolutionară în fruntea căreia se află generali si amirali." Eroarea de perspectivă e dublă: pe de o parte, istoria care a urmat a demonstrat că aspiratia la democratia reprezentativă si instituirea ei au devenit un fenomen mondial, chiar în URSS-ul anului 1991. Pe de altă parte, Trotki si Lenin au o puternică tendintă să generalizeze dimensiunea cazului rusesc, el însusi interpretat caricatural. Bolsevicii sunt convinsi că dacă un război civil s-a declansat în Rusia - în mare măsură, datorită lor - el trebuie să se întindă si se va întinde în Europa si apoi în lume. Pe această dublă eroare de interpretare se va construi justificarea terorii comuniste timp de decenii. Din aceste premise, Trotki trage concluzii definitive: "Se poate si trebuie să facem să se înteleagă că, în timpul unui război civil, noi exterminăm gărzile albe pentru ca ele să nu-i extermine pe muncitori. De aceea, scopul nostru nu este să exterminăm vieti umane, ci să le crutăm. (...) Dusmanul trebuie pus în imposibilitatea de a vătăma, ceea ce în timp de război nu se poate traduce decât prin suprimarea lui. În revolutie, ca si în război, se pune problema de a zdrobi vointa dusmanului, de a-l face să capituleze acceptând conditiile învingătorului. (...) Chestiunea de a sti cui va apartine puterea în tară, adică dacă burghezia trebuie să trăiască sau să piară, se va rezolva nu prin referiri la articolele Constitutiei, ci prin recursul la toate formele de violentă." Regăsim sub pana lui Trotki expresiile care întemeiază la Ludendorff conceptia războiului total. Bolsevicii care se credeau mari novatori erau de fapt dominati de epoca lor si de ultramilitarismul ambiant.
Observatiile lui Trotki asupra chestiunii libertătii presei dovedesc cât de pregnantă este această mentalitate de război: "În timp de război, toate institutiile, organe ale puterii guvernamentale si ale opiniei publice, devin, direct sau indirect, organe ale conducerii războiului. Si acest lucru priveste în primul rând presa. Nici un guvern, purtând un război serios, nu va permite difuzarea, pe teritoriul său, a unor publicatii care, deschis sau nu, sustin dusmanul. Cu atât mai mult într-o perioadă de război civil. Natura acestuia din urmă tine de faptul că ambele tabere aflate în luptă au în spatele trupelor lor segmente de populatie care fac cauză comună cu dusmanul. În război, unde moartea sanctionează succesele si insuccesele, agentii dusmani care s-au fofilat în spatele armatelor trebuie să suporte pedeapsa cu moartea. Lege inumană, fără îndoială, dar nimeni n-a considerat până acum războiul ca o scoală a umanitătii, cu atât mai mult războiul civil."
Bolsevicii nu sunt singurii implicati în războiul civil care izbucneste în Rusia în primăvara-vara lui 1918 si care va dura aproape patru ani într-o nebunie a cruzimii de ambele părti: se crucifică, se trage în teapă, se taie sau se arde de viu. Dar numai bolsevicii teoretizează războiul civil, numai ei îl revendică. Sub efectul dublu al doctrinei si al noilor moravuri stabilite de război, războiul civil devine pentru ei o formă permanentă a luptei politice. Războiul civil al Rosilor împotriva Albilor ascunde un alt război, mult mai important, mai semnificativ, războiul Rosilor împotriva unei părti importante din clasa muncitoare si a unei mari părti din tărănime care, începând din vara lui 1918, nu mai suportă autoritatea bolsevică. Acest război nu opune, ca în schema traditională, două grupări politice în conflict, ci doar puterea nou instalată împotriva celei mai mari părti a societătii. Sub Stalin, acest război va opune partidul-stat ansamblului societătii. Acesta este un fenomen nou, inedit, care nu va dura si nu se va extinde decât datorită instalării unui sistem totalitar, controlând ansamblul activitătilor societătii si sprijinindu-se pe o teroare de masă. Studiile întocmite recent pe baza unor arhive demonstrează că acest "război murdar" (Nicolas Werth) al anilor 1918-1921 a fost veritabila matrice a regimului sovietic, creuzetul în care s-au făurit oamenii ce aveau să poarte si să dezvolte această revolutie, cazanul infernal în care s-a pregătit acea mentalitate atât de specială a comunismului leninist-stalinist - amestec de exaltare idealistă, de cinism si de cruzime inumană. Acest război civil, extins de la teritoriul sovietic la lumea întreagă, este chemat să dureze atât cât socialismul nu va cuceri planeta, nu va fi instaurat cruzimea ca mod de relatie "normală" între oameni. El a provocat o ruptură a barajelor traditionale împotriva unei violente absolute, fundamentale.
Totusi, chiar din primele zile ale revolutiei bolsevice, problemele puse de Kautsky îi obsedau pe revolutionarii rusi. Isaac Steinberg, socialist-revolutionar de stânga aliat bolsevicilor, care a fost, din decembrie 1917 până în mai 1918, comisar al poporului la Justitie, vorbea, în 1923, cu privire la puterea bolsevică, de un "sistem metodic de teroare a statului" si punea problema centrală a limitei violentei în revolutie: "Răsturnarea vechii lumi, înlocuirea ei cu o viată nouă, dar conservând aceleasi rele, contaminată de aceleasi vechi principii, iată ce plasează socialismul în fata unei alegeri cruciale: vechea violentă staristă, burghezăt sau violenta revolutionară în clipa luptei decisive. (...) Vechea violentă nu este decât o protectie maladivă a sclaviei, violenta nouă este calea dureroasă spre emancipare. (...) Acest lucru determină alegerea noastră: noi punem mâna pe instrumentul violentei ca să terminăm pentru totdeauna cu violenta. Căci nu există nici un alt instrument de luptă împotriva ei.
Aici este rana morală adâncă a revolutiei. Aici îsi dezvăluie ea antinomia, durerea internă, contradictia." Si adaugă: "Asemenea terorii, violenta (considerată ca o formă a constrângerii si a minciunii) contaminează întotdeauna tesătura esentială a sufletului, al celui învins mai întâi, simultan pe cel al învingătorului si apoi pe cel al întregii societăti."
Steinberg era constient de riscurile enorme ale experientei lor, din simplul punct de vedere al "moralei universale" sau al "dreptului natural". Gorki simtea la fel când, la 21 aprilie 1923, îi scria lui Romain Rolland: "Nu simt nici cea mai mică nevoie să mă întorc în Rusia. N-as mai putea scrie dacă ar trebui să-mi risipesc timpul repetând acelasi refren: (Să nu ucizi). Toate scrupulele acestor revolutionari nebolsevici si ultimele prejudecăti ale bolsevicilor însisi au fost măturate de furia lui Lenin, preluată de Stalin. La 2 noiembrie 1930, Gorki, care tocmai se raliase "conducătorului genial", a putut să scrie într-o scrisoare adresată aceluiasi Romain Rolland: "Mi se pare, Rolland, că ai fi judecat evenimentele interne ale Uniunii sSovieticet cu mai multă seninătate si dreptate dacă ai fi admis simplul fapt că regimul sovietic si avangarda partidului muncitoresc se află în război civil, adică în război de clasă. Dusmanul împotriva căruia ele luptă - si trebuie să se lupte - este intelighentia, care se străduieste să reinstaureze regimul burghez, si tăranul bogat care, apărându-si mica lui proprietate, bază a capitalismului, împiedică opera de colectivizare; ei recurg la teroare, la asasinarea colectivistilor, la incendierea bunurilor colectivizate si la alte metode ale unui război de partizani. În război se ucide."
Rusia a cunoscut atunci o a treia fază revolutionară, care până-n 1953 va fi incarnată de Stalin. Ea se caracterizează printr-o teroare generalizată, simbolizată prin marile epurări ale anilor 1937-1938. De-acum înainte, toată societatea este vizată, dar si aparatul de partid si de stat. Stalin defineste pe rând grupurile dusmane care trebuie exterminate. Si această teroare nu asteaptă conjunctura exceptională a războiului pentru a se dezlăntui. Ea este initiată într-o perioadă de pace externă.
În timp ce Hitler, cu rare exceptii, nu se ocupă niciodată de represiune, lăsând aceste sarcini "subalterne" unor oameni de încredere ca Himmler, Stalin se interesează îndeaproape, fiind initiatorul si organizatorul ei. El parafează personal listele cu mii de nume de persoane destinate să fie împuscate si-i constrânge pe membrii Biroului Politic să facă la fel. În timpul Marii Terori, în paisprezece luni, din 1937 până în 1938, 1,8 milioane de persoane au fost arestate prin patruzeci si două de mari operatiuni bine puse la punct; aproximativ 690 000 sunt asasinate. Climatul de război civil, mai mult sau mai putin "cald" sau "rece", intens si deschis sau mascat si insidios, este permanent. Expresia "războiul de clasă" nu mai e deloc o metaforă. Dusmanul politic nu mai este cutare sau cutare opozant, nici chiar o anumită "clasă dusmănoasă", ci întreaga societate.
Era inevitabil ca până la urmă, prin contagiune, teroarea care viza distrugerea societătii să atingă această contrasocietate care era partidul la putere. Încă din vremea lui Lenin, începând cu 1921, deviantii sau opozantii sufereau sanctiuni. Dar dusmanii potentiali rămâneau la rândul lor dusmani potentiali. Va trebui să asteptăm totusi asasinarea lui Kirov pentru ca Stalin, folosind pretextul, să aplice pedeapsa capitală membrilor de partid. El reia astfel traditia lui Neceaev căruia, în scrisoarea sa de ruptură, Bakunin îi scria, în iunie 1870: "La baza activitătii noastre trebuie să se afle o lege simplă: adevărul, cinstea, încrederea între frati srevolutionarit; minciuna, viclenia, mistificarea si - din nevoie - violenta să nu fie folosite decât fată de dusmani. (...) În timp ce, dumneata, dragul meu prieten - si asta e cea mai importantă si mai colosală greseală pe care o faci - te-ai molipsit de la sistemul lui Loyola si Machiavelli (...). Îndrăgostit de metode si principii politienesti si iezuite, te-ai gândit să întemeiezi pe acestea din urmă organizatia dumitale (...) drept care actionezi în privinta prietenilor ca si cum ti-ar fi dusmani." (va urma)

Când, în decembrie 1997, ne-a parvenit, de la un sustinător necunoscut din Elvetia, Le livre noir du communisme - Crimes, Terreur, Repression - în versiunea franceză originală, am început imediat să traducem fragmente din carte spre a le include în numerele 23, 24, 25 si 26 ale revistei Memoria. Am socotit atunci că va fi un zguduitor si totodată inatacabil început pentru Procesul comunismului, care întârzie atât de mult în România. Între timp a apărut la editura Humanitas, în colaborare cu Fundatia Academia Civică, traducerea completă în limba română, întregită cu un foarte util Addendum referitor la ororile comunismului în tara noastră - mentionate, regretabil, doar sporadic în versiunea franceză.
În continuare, preluăm aici ultimele două părti ale capitolului De ce? din cartea Cartea neagră a comunismului - Crime, teroare, represiune (ed. Humanitas, 1998). Ne cerem scuze fată de traducătorii si editorii versiunii românesti pentru această încălcare involuntară a teritoriului domniilor lor si, totodată, le multumim pentru întelegere.

 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.