2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Amintiri despre Hans Henicke, radiotelegrafist german
MIRCEA VINTILĂ
 
Într-o zi de toamnă a anului 1944, mai precis pe 25 octombrie, mă aflam cu carul cu boi la punctul numit "La vârf" din satul Nucet, comuna Chiojdeanca, judetul Prahova, unde mă trimisese mama să încarc fânul din cele trei clăi ale noastre, pentru a-l aduce acasă, în vale. Când am înfipt furca în cea de-a doua claie, fânul a început să se miste si din căpită a apărut o făptură omenească: era un tânăr de statură mijlocie, suplu, cu fata ovală, cu ochii căprui, cu părul castaniu tuns scurt. Se vedea că era tare speriat. Desi se lăsase frigul, tânărul era îmbrăcat destul de usor pentru vremea de afară: pantaloni gri de uniformă militară, pulover de culoare închisă, o căciulă uzată pe cap, iar în picioare bocanci militari.
Aveam pe atunci 16 ani si eram elev la liceul din Ploiesti si, cu putina germană pe care o învătasem în scoală, am reusit să-l linistesc si să-i insuflu putin curaj tânărului soldat, si am aflat că îl cheamă Hans Henicke, are 20 de ani, că a fost radiotelegrafist pe un avion german de bombardament si a ajuns în claia cu fân după o peregrinare dramatică de mai multe săptămâni. Actul de la 23 august 1944 l-a găsit în unitatea de aviatie de la aerodromul Călărasi, judetul Ialomita, de unde efectuase misiuni de luptă în Crimeea si sudul Basarabiei. Din lipsă de combustibil, nu s-a putut salva pe calea aerului, astfel că unitatea lui a rămas la sol, izolată. Ofiterii superiori au reusit să treacă Dunărea în Bulgaria cu două masini amfibii, dar soldatii au fost făcuti prizonieri de sovietici. Ei au fost încărcati în vagoane de marfă, care au luat directia Uniunii Sovietice.
Dar înainte de a trece Prutul în Basarabia, într-o noapte întunecoasă, Hans a sărit din tren, salvându-se. Din acea noapte a început fuga lui spre Vest, el ajungând din Moldova în Muntenia, pe râul Buzău, de unde spera să treacă muntii, spre Sf. Gheorghe, pe atunci oras de frontieră. Mergea numai noaptea, de-a lungul liniei ferate, orientându-se pe cât posibil si după stele. În timp ce stăteam asa de vorbă pe lângă căpita cu fân, tânărul neamt desprindea boabe de porumb de pe un stiulete, pe care le rontăia, completându-le cu înghitituri dintr-un bidon de aluminiu, în care pusese apă amestecată cu frunze de plante, obtinând o solutie nutritivă, bună pentru hidratarea organismului. Tot vorbind asa si întelegându-ne cu greu, a început să se întunece. Apoi Hans m-a ajutat să încarc carul cu fân, iar eu m-am hotărât să-l iau cu mine acasă si să încerc să-l ajut să scape cu viata. Aveam proaspete în minte două întâmplări teribile, trăite de mine cu câteva săptămâni în urmă, în luna septembrie. Aflându-mă atunci în judetul Ialomita, la strânsul recoltei de porumb de pe lotul cu care tata fusese împroprietărit prin reforma din 1920, la întoarcerea spre casă, la iesirea din comuna Regina Maria, la punctul "Rândul cu salcâmi", lângă fântâna cu cumpănă, am văzut cadavrele a opt soldati germani, împuscati în cap de către o unitate de cazaci. Localnicii n-au avut voie nici să se apropie de ei, nici să-i îngroape, cei ucisi fiind lăsati pradă păsărilor si animalelor. În aceeasi perioadă, în timp ce veneam spre casă, am fost martorul unei scene asemănătoare în comuna Amaru, judetul Buzău. La marginea acestei comune, situată la 8 km de Mizil, zăceau vreo 30 de cadavre de soldati germani, împuscati de sovietici în ceafă. Acest pluton îsi căutase salvarea în păpurisul lacului din apropiere si a fost împresurat de o unitate de soldati sovietici călări, care i-au executat, lăsându-i pradă animalelor, sub cerul liber.
O altă crimă odioasă (ce mi-a fost relatată de fratele meu, Gheorghe, pe atunci elev la liceul din localitate) a fost comisă de trupele sovietice "eliberatoare", la începutul lunii septembrie 1944 (deci după 23 august 1944!), asupra rănitilor germani si a personalului medical din spitalul de campanie instalat la Liceul viticol din Valea Călugărească, la vreo 20 km est de Ploiesti.
Datorită pozitiei sale pe soseaua natională care ducea către frontul din Moldova, clădirea liceului a fost transformată de Misiunea Militară Germană în spital militar si avea marcate pe acoperis patru cruci rosii mari, pentru a fi ferită de bombele pe care avioanele anglo-americane le lansau zilnic asupra rafinăriilor din zona orasului Ploiesti.
La spital erau adusi soldatii germani răniti atât în regiune, cât mai ales de pe frontul din Moldova si sudul Basarabiei. Personalul medical de specialitate era constituit numai din germani care, în cazuri deosebite, nu refuzau să acorde asistentă si ajutor si localnicilor.
Armatele sovietice de pe frontul din Moldova, sudul Basarabiei si Muntenia veneau ca o avalansă, pe drumurile principale scurgându-se unitătile motorizate, iar pe cele secundare infanteria însotită de cai si cărute. Aceste ostiri îmbătate de victorie au ajuns în judetul Prahova si la Valea Călugărească în jurul datei de 30 august sau 1 septembrie. Aici, avangărzile lor au pătruns în spitalul de campanie german din clădirea liceului si au executat până la ultimul om, atât pe rănitii internati, cât si tot personalul medical din spital. Nu a scăpat nici unul. Trupurile neînsufletite au fost îngropate într-o transee comună, lungă, săpată la umbra unor conifere, al căror vesmânt vesnic verde străjuieste si azi mormintele acestor germani, rămasi pe meleaguri străine.
Aceste asasinate, săvârsite cu sânge rece, descrise de mine mai sus, nu le-am putut uita vreodată, ele marcându-mă pentru tot restul vietii.
Dar să mă întorc la întâlnirea mea cu soldatul german, descoperit de mine în claia de fân. Ajuns în sat cu carul meu cu fân, în care-l ascunsesem pe Hans, i-am relatat mamei întâmplarea, rugând-o să-l ascundem un timp în gospodăria noastră, până când va putea pleca spre casă în mai multă sigurantă. Cu tot riscul pe care îl prezenta pentru familia noastră această actiune, mama, în numele ei si celor trei frati ai mei (tata murise pe front în 1941), a acceptat să-l adăpostim pe neamt un timp, spunându-mi răspicat: "Fă cum te taie capul!"
Consemnul, pentru întreaga familie, era să păstrăm un secret deplin asupra prezentei lui Hans în gospodăria noastră, pentru că în sat se aflau câteva iscoade, care oricând puteau să ne facă rău.
Asa că l-am rebotezat pe Hans, spunându-i Ionică, si l-am ascuns într-o cameră izolată, peste drum de casa în care locuiam noi, într-o curte în care ne tineam animalele, păsările si furajele. Hans a locuit în această cameră între 25 octombrie 1944 si 9 martie 1945, el încadrându-se de îndată în atmosfera noastră de familie; de altfel, era din fire foarte disciplinat. Noi, fratii, ne vedeam zilnic cu el, străduindu-ne fiecare să învătăm câte ceva din limba maternă a celuilalt, el - cât mai multe cuvinte românesti, iar noi - familiarizându-ne cu germana. Hrana, atâta câtă era, dar mai ales odihna, i-au permis lui Ionică al nostru să se refacă atât din punct de vedere fizic, cât si moral. În lungile zile si seri de iarnă el ne-a învătat alfabetul Morse, în care, ca radiotelegrafist de aviatie, era un adevărat maestru, iar mai apoi ne-a deprins cu jocul de sah, după ce confectionase piesele din bucătele de carton, iar tabla de sah, cu cele 64 de patrate, o desenase pe un fund de scaun. Asa ne împărteam timpul, între muncile zilnice gospodăresti si partidele de sah cu Ionică. Mama, căreia el îi spunea Mutter, ni-l dădea ca exemplu, pentru că, desi iarna 1944-45 a fost o iarnă grea, cu geruri mari si multă zăpadă, el îsi făcea zilnic programul de călire a organismului si de gimnastică, seara, la adăpostul întunericului. Îsi frictiona partea de sus a corpului cu zăpadă, iar gimnastica consta în exercitii, fandări si sărituri, precum si mers în echilibru pe o bârnă fixată între doi pari din curte.
Iubea mult animalele, petrecându-si cu ele multă vreme. Un cocos, pe care el îl numea "comandant de puicute", îi cânta mereu la geam, iar câinele nostru, Pripas, nu se dezlipea de Ionică nici ziua nici noaptea, asistându-l mai ales la exercitiile de gimnastică.
Dar o dată cu venirea primăverii, Hans-Ionică a început să se pregătească de plecare la drum, la drumul lung si plin de primejdii si riscuri pe care urma să-l întreprindă, în speranta de a ajunge la el acasă. Si în ziua de 9 martie 1945, în zi de sărbătoare, Sfintii 40 de mucenici (Pomenirea mortilor), zi de praznic crestinesc, Ionică a pornit la drum. Desi, pentru noi, plecarea lui era, de fapt, o usurare - deoarece mereu ne-a fost teamă că va fi descoperit, cu toate consecintele ce ar fi decurs pentru noi de aici - despărtirea de Hans al nostru a fost totusi foarte grea, chiar dureroasă, fiindcă cele aproape 6 luni de convietuire, greutătile traiului zilnic, ne apropiaseră foarte mult, iar el devenise o parte componentă a vietii, a familiei noastre.
În zorii zilei, înainte de răsăritul soarelui, Ionică, îmbrăcat în straie tărănesti, cu o traistă cu merinde pregătite de mama pe umăr, cu câteva chibrituri la el, ne-a îmbrătisat pe fiecare în parte si a pornit la drum, pe acel drum al sperantei... Îl văd si azi, cum, fără să iasă în sosea, a luat-o prin fundul grădinii, iar de acolo, pe poteca serpuindă ce urcă la "Vârful Chirilei", la 600 m altitudine. Noi toti, stând în fata casei, îl urmăream cu privirea cum se depărta, oprindu-se din când în când pe cărare pentru a aprinde, în semn de adio, smocuri de fân. Încet, încet se pierdea în zare, depărtându-se din ce în ce mai mult, urmat îndeaproape de credinciosul său prieten, Pripas, câinele de care se atasase.
Timp de peste 50 de ani nu am avut nici o veste de la Hans Henicke, dragul nostru Ionică. Mereu ne-am tot întrebat dacă a supravietuit, dacă a ajuns în Germania. Războiul era pe sfârsite, până la 9 mai 1945 nu mai erau atunci decât două luni. Să fi ajuns el cu bine acasă?
Oare rigorile războiului rece l-au împiedicat să ia vreodată legătura cu noi? Sau legile firii si-au spus cuvântul în acest prea lung răstimp si nu se stie dacă Hans mai e în viată? De-a lungul anilor, ori de câte ori am avut ocazia sau posibilitatea să dau de urma lui Hans, am încercat s-o fac, dar din păcate, o dată cu trecerea timpului, uitasem numele orasului de resedintă al prietenului nostru neamt. Astfel, am contactat diferite persoane care m-ar fi putut ajuta, dându-le precizările si datele necesare, dar n-am primit nici un răspuns la întrebările mele. Poate că acum, după atâta amar de vreme, citind aceste rânduri, WAST (Arhivele Militare din Germania) se vor sesiza si vor încerca să afle amănunte si despre Hans Henicke, Ionică al nostru din 1944-45. - s-a născut la 9 mai 1927, în com. Chiojdeanca, jud. Prahova;
- în 1941, când tatăl său moare în campania din Rusia, rămâne orfan de război, împreună cu alti trei frati minori;
- scoala primară a făcut-o în comuna natală, iar liceul l-a urmat la Ploiesti;
- mama, rămasă văduvă de război, a fost inclusă în categoria chiaburi, din care cauză M.V. a făcut fată unor mari greutăti materiale si a întâmpinat numeroase si grele obstacole pentru a absolvi, până la urmă, în 1953, Institutul Agronomic din Bucuresti, Facultatea de Horticultură;
- după absolvirea Institutului de Cercetări Agronomice (actuala Academie de Stiinte Agricole si Silvice), si-a desfăsurat întreaga activitate profesională, timp de 42 de ani, la mai multe institute si statiuni de cercetare, până în anul 1995, când s-a pensionat;
- astfel, de-a lungul anilor, a lucrat ca specialist, ocupând mai multe functii: asistent la Statiunea de cercetări Voinesti-Dâmbovita, director al Liceului Pomicol din aceeasi localitate; apoi la Statiunea de Microbiologie de la Băneasa, la Institutul de Biologie si Nutritie de la Balotesti etc.;
- în anul 1978 a obtinut titlul de doctor în stiinte agronomice;
- este autorul a peste 140 lucrări stiintifice, publicate în reviste de specialitate din tară si străinătate, precum si al unui mare număr de cărti si brosuri cu profil tehnologic, pentru institutele si unitătile de specialitate (ferme etc.);
- a brevetat nouă inventii, dintre care sase se aplică în mod curent în agricultură, atât în tară cât si peste hotare;
- ca urmare a activitătii sale si a rezultatelor deosebite obtinute în munca de cercetare si productie, i s-a conferit în 1985 "Meritul stiintific" al Academiei de Stiinte Agricole si ministerului de profil, iar în anul 1989 una dintre lucrările sale de specialitate a fost propusă pentru premiul Academiei Române;
- în prezent, la solicitarea unor institutii, tine conferinte sau face demonstratii practice în fata specialistilor din cadrul fermelor agricole si altor unităti;
- nu a fost membru al partidului comunist si nici al altui partid politic.
 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.