2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Interviu cu Corneliu Coposu
 
"Si dacă acum s-ar reedita biografia mea, cred că as urma acelasi drum"Cine l-a cunoscut de domnul Coposu poate considera acest lucru un urias privilegiu. Cine i-a fost prieten a fost un om norocos. Iar cine nu a avut sansa de a-l întâlni personal a fost cu certitudine impresionat de faptul că era contemporan cu el. Fără îndoială că trebuie să se fi întâmplat ceva deosebit pentru ca un om să fie, fără efort, o personalitate. Domnul Coposu era mai mult decât atât. Era o personalitate a istoriei României.
L-am întrebat cândva pe domnul Coposu dacă îsi regretă destinul...
- Cred că am avut o viată plină. Si dacă acum s-ar reedita toată biografia mea, cred că as urma acelasi drum. Chiar stiind că urmează anii de puscărie. Am stiut, sigur, la un moment dat, că voi intra la închisoare, desi nu-mi imaginam cât voi sta. O stia si Maniu care ne-a pregătit pentru asta. Ne spunea că noi vom fi victima confruntărilor dintre cele două lumi, că vom fi dusi în Siberia si că vom constitui monedă de schimb. Eu am avut sansa să-l văd pe bietul Maniu în timpul procesului nostru. Un temnicer pe care-l cunosteam, si care beneficiase de atentia noastră, a venit la mine si mi-a spus:
"Domnu' doctor, vreti să-l vedeti pe Bătrânu'?" M-am dus în celula lui si Maniu mi-a spus: "Eu n-am să supravietuiesc. Dacă tu vei trăi, să nu lasi partidul să moară." E un testament care mi s-a întipărit în inimă.
- Si nu l-ati lăsat să moară...
- Nu se putea. De aceea i-am si spus d-lui Iliescu de atâtea ori: "Domnule, să nu mă tratezi ca pe un om de dialog care tinteste la demnităti. Nu mă interesează să fiu prim-ministru, nici altceva. Eu vreau doar ca, până mor, să reorganizez partidul. Si el stie treaba asta. O stiu toti prietenii mei. De-aia mi-au făcut figura si, în lipsa mea, m-au pus pe listele de la Senat. În fine, am certitudinea că, în curând, situatia din România se va normaliza si vom scăpa de cripto-comunisti. Si fiti atenti, anumite pronosticuri, anumite certitudini nu mi-au fost dezmintite. Chiar c-a trebuit să astept. (râde înveselit, parcă) Puscăria este un exercitiu pentru a-ti antrena răbdarea. Acolo, răbdarea întrece orice fel de imaginatie, am experimentat pe pielea mea. Dar, am avut dreptate să sper. Stiu că si acum am dreptate.
Domnul Coposu a respectat testamentul lui Maniu si a reînviat un mare partid al istoriei noastre. A murit împăcat, pentru că acesta a fost marele lui vis. Un vis îngemănat cu speranta pentru viitorul nostru.
Atunci când te întâlnesti cu un om de un asemenea calibru e greu să nu fii tentat să-l idolatrizezi. Cine l-a cunoscut însă pe domnul Coposu stie bine că el nu dorea asa ceva. Nu avea nevoie de asa ceva. Corneliu Coposu a fost un om mare în mod firesc, fără ostentatie. El se simtea senin povestindu-ti despre sperantă chiar si atunci când îsi amintea ce-a pătimit.
- "În anumite etape ale acelei epoci a fost îngrozitor, dar eu am tendinta de a retine doar momentele senine. Pentru că, în afară de ultima perioadă de izolare...
- Opt ani?
- Da. Atunci n-am vorbit cu nimeni, n-am mâncat pâine ani de zile, n-am văzut lumina soarelui si, bineînteles, n-aveam un creion sau o bucată de hârtie, sau foc la care să mă încălzesc...
- Domnule Coposu, ati avut o copilărie fericită, ati fost un copil precoce, si, la 16 ani, ati devenit seful de cabinet al unui mare om politic. N-ati avut experienta nefericirii până au venit comunistii. Cum ati putut, la intrarea în puscărie, să nu simtiti că se prăbusesc toate peste dumneavoastră? Cum puteti povesti totul cu atâta seninătate, chiar cu umor?
- Poate e curios. Dar e adevărat, nu am nici un fel de ranchiună. M-am întâlnit, după ce-am iesit, cu un tortionar al meu care mă bătuse. O sfeclise (râde). Desi era pus la adăpost pentru că era tot pe vremea lor. Nu-l uram, ci doar îl compătimeam. Altfel nu poti trata un tortionar. Am fost mereu uluit cum puteau fi determinati niste oameni să-si chinuie semenii fără nici un motiv. Pentru ei, noi eram cifre, habar n-aveau cine suntem. Una din întrebările care mă chinuie este aproape o obsesie: ce-au putut să le spună acestor oameni ca să-i determine să intre în celula lui Mihalache - care avea 82 de ani si care nu se putea misca - si să-l bată. Sau în celula lui Rădulescu-Pogoneanu care era pe jumătate paralizat si pe care îl băteau în pat. Cine stie ce depersonalizări sau transformări se petreceau în "omul nou" al socialismului?! M-am obisnuit mult mai usor cu sistemul tortionar pe care l-am experimentat decât cu bătaia unor necunoscuti, care ziceau că îsi fac datoria. Dar de urât nu urăsc." Corneliu Coposu nu a povestit surorilor sale ce-a pătimit. Ele au aflat abia târziu, după revolutie, ce i se întâmplase fratelui lor. "N-am popularizat epoca aceea. Le-am menajat pe ele, dar e si destul de penibil să vorbesti despre tine. Si apoi, oricât talent ai avea, oricâtă imaginatie, este peste putintă să faci pe cineva străin de toate astea să creadă sau să înteleagă. Uneori, am ezitat să spun anumite lucruri atât de incredibile, pentru că, îmi dădeam seama că un om normal, neobisnuit cu manierele asiatice aplicate de comunisti, ar fi putut să nu te creadă. Uneori, îmi dau seama că nici eu n-as fi crezut propria mea poveste, dacă mi-ar fi relatat-o altul. De altfel, desi nu le-am uitat, nu-mi mai provoacă, acum, nici măcar resentimente. Cred c-a fost destinul care a supus o generatie întreagă la acest experiment. Unii au suportat, altii s-au prăpădit. O parte din inima mea a rămas cu fiecare mort în parte. Am lăsat acolo, odată cu prietenii care s-au prăpădit, o bucătică de istorie si din biografia mea."
Dl. Coposu mărturisea că a început o "imitare" a lui Maniu de care îsi amintea cu piosenie. "Da, am încercat să-l imit pe Maniu, dar n-am reusit." Poate avea dreptate. N-a reusit să fie Iuliu Maniu. A fost, pur si simplu, Corneliu Coposu, căruia nimeni, niciodată nu i-a zis "tovarăse", nici măcar din greseală. Maniu i-a spus, odată: "Măi Cornele, noi nu lucrăm cu îngeri, ci cu oameni" si a tinut bine minte asta. Si atunci când a uitat să vorbească, si atunci când, transpirând, se chinuia să învete. Si chiar atunci când, râzând, ne-a povestit cum, uitându-se în oglindă în trenul care-l ducea spre domiciliul obligatoriu, s-a întrebat "cine-i acolo, în tabloul acela atât de urât?" Este destul de greu să eviti patetismul atunci când vorbesti despre Corneliu Coposu. Spui cu multă usurintă, fără teama de a părea banal, că a fost un om mare, că am pierdut o sperantă sau că nimeni dintre cei vii nu-l poate înlocui. Si, totusi, asa este.
De acum înainte totul va fi mai simplu pentru adversari si totul va fi mai greu pentru prieteni... Discutie realizată de Roxana Badralexi
 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.