2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Marturie
Cătălin-Cornel Bia
 
Încă din perioada stagiului militar, de la Predeal, i-am cunoscut pe colegii mei de la Facultatea de Silvicultură din Brasov. Fiind singura facultate cu acest profil din tară, iar numărul de studenti mic, cei care au depăsit pragul admiterii, provenind din întregul cuprins al tării, arătau calităti deosebite.
Am cunoscut, atunci, atitudinile lor fată de comunism, sistem ce dorea să controleze si să dirijeze până si cele mai intime gânduri si sentimete, chiar si visele oamenilor. Întrucât am resimtit presiunea sistemului si după începerea cursurilor facultătii, de la care asteptam prea mult, discutiile noastre împotriva comunismului au prins alt cheag.
În toamna anului doi, în 1985, am hotărât să ne organizăm. La o primă întâlnire au participat: Sebastian Stroe, Leonard Hangaru, Serban Horia si cu mine. La cea de-a doua s-au adăugat Gheorghe Cioroiu si Daniela Armean.
Nu am reusit să convenim asupra unui mod de actiune, dar s-a întărit dorinta noastră de a ne mărturisi atitudinea anticomunistă si de a periclita, într-un fel, sistemul. Discutiile noastre de atunci cuprindeau: lupta non-violentă a indienilor lui Gandhi, activitatea sindicală poloneză (îmi amintesc un pliant despre preotul-martir Jerzy Popieluszko si câteva insigne "Solidarnosc" aduse de Horea Serban din Polonia), lupta armată din muntii României după instalarea comunistilor, principiile morale si crestine ale Revolutiei din Portugalia (asa cum le-a văzut Mircea Eliade în cartea lui "Salazar si Revolutia din Portugalia"), modul de organizare al legionarilor, forma extremă de protest a lui Jan Palade, revolutia maghiară din 1956, greva minerilor din Valea Jiuliu, în 1977, miscările studentesti din Franta, în 1968 si altele. Despre cea de-a doua întâlnire a noastră au aflat si părintii mei, fiind alertati de părintii colegului nostru, în casa căruia discutasem.
Mama a venit de la Cluj la Brasov si am avut o discutie din care mentionez două întrebări si răspunsurile:
- Mamă, m-ai învătat să mint?
- Nu.
- Am dreptul să-i sacrific pe fratii mei?
- Cum te gândesti asa?
Nu pot spune că discutiile anticomuniste se limitau doar la colegii de facultate, mentionati anterior, i-as mai aminti pe Mircea Lazea si fratele său Emil, profesor de istorie, pe Arpad Juhasz si Ioan Florea.
Au existat si momente când opozitia noastră s-a manifestat public.
Astfel, au fost cazul seminariilor de socialism stiintific sau cel al referendumului pentru reducerea cu 5% a cheltuielilor militare.
Sebastian Stroe si Gheorghe Cionoiu au fost, probabil, singurii din Universitate care au semnat abtinerea lor, protestând fată de o unanimitate ce trebuia să arate adeziunea populatiei la conducătorul său. Gheorghe Cionoiu dorea să transforme o organizatie recunoscută de comunisti într-un nucleu anticomunist. Se orientase spre clubul studentesc pentru protectia naturii si turism - CPNT-Brasov.
Primul pas cuprindea acte culturale, o directionare a orgănizării si pregătirea membrilor cercului. Îsi propusese, de exemplu, ca la deschiderea taberei din vara anului următor, la înăltarea tricolorului să se cânte "Desteaptă-te române" în locul imnului de stat ajustat de comunisti. Nu numai inconvenientele modului său de actiune, dar si faptul că nu aveam, până la capăt, încredere în persoana lui m-au determinat să-i sustin ideea doar în partea ei culturală. Eram împotriva formării unei grupări obtuze, sectare care accepta dictatura, revendicându-si o inspiratie legionară.
În 15 noiembrie 1987 am plecat pe munte, în Piatra Craiului, într-un grup de studenti ai mai multor facultăti brasovene. Doream să evit o nouă zi de unanimitate, fiind alegeri de deputati, în manieră comunistă. Seara, la intrare, i-am găsit în camera de la cămin pe Ioan Florea si Marius Dolhan într-o stare de agitatie, de bucurie cu greu controlată. De la ei am aflat că în oras fusese demonstratie.
Secvente din manifestatie mi le-au relatat colegii nostri rămasi în oras. Sebastian Stroe asistase chiar la momentele culminante ale ocupării sediilor Consiliului municipal de partid si al celui judetean.
Euforia noastră de început se transformase în îngrijorare. Zona centrală a orasului a fost blocată printr-un cordon de militieni. La uzinele "Steagul rosu" trupele de interventie conduse de Securitate au înăsprit controlul si au operat arestări. Unul din primele mele gânduri a fost dacă s-a mai întâmplat ceva similar în tară, fiindcă altfel sistemul represiv al lui Ceausescu se putea concentra asupra manifestantilor brasoveni.
La "Europa liberă", primul anunt pe care l-am auzit despre Brasov a fost marti seara, în 17 noiembrie, iar altceva din tară, vineri.
Prin colegul nostru de an, Emil Orob am cunoscut un muncitor de la "Steagul rosu", Dan (?). A fost la noi, în cămin, am fost si noi la căminul muncitoresc, dar noutăti n-am prea aflat.
Am propus unui coleg de încredere să organizăm o grevă, blocând intrarea la facultate. Cionoiu propunea să dăm foc tablourilor lui Ceausescu din căminul Silviculturii.
Împreună cu Mircea Lang si Horea Serban am mers prin câteva camere din cămin încercând să-i mobilizăm pe colegii nostri.
Cei mai multi dintre studenti erau crispati, surprinsi, nu erau pregătiti să întreprindă ceva. De la colega noastră de an, Mirela Apetroie, am aflat că directorilor de intreprinderi din Brasov li s-a cerut să-si declare acordul pentru condamnarea la moarte a celor socotiti vinovati.
Vestea mi-a întărit hotărârea de a-mi manifesta public dezacordul fată de acest apogeu al barbariei. Nu am mai spus nimănui ceea ce doream să fac, dar am încercat să pregătesc atmosfera din Complexul studentesc. Într-o noapte, am scris pe peretii din Complex, în trei locuri, cuvântul "Solidaritate". Am împrăstiat în câteva cămine manifeste scrise de mână: "Muncitorii arestati nu trebuie să moară. Noi ce facem?" Urmăream reactiile celor care le citeau.
Am ales unul din momentele cele mai aglomerate din Complex, într-o zonă cu mare afluentă a studentilor de la mai multe facultăti; ora prânzului, la intrarea în cantina studentească. Vedeam încărcătura patetică a actului meu, dar credeam că solidarizarea cu o răbufnire, care, în conditiile mizere de trai era oricând posibilă, era o cale foarte bună pentru a ataca sistemul comunist, ce ajunsese să-si vădească lipsa lui de legimitate: partidul ce-si zicea "al muncitorilor" ajunsese să-i omoare pe muncitori.
Duminică, în 22 noiembrie, pe la ora 12 m-am asezat pe o bancă de la intrarea în cantina Complexului studentesc Memorandum cu o bucată de carton având inscriptia: "Muncitorii arestati nu trebuie să moară". Au trecut prin fata mea studenti cunoscuti si necunoscuti, speriati, uimiti, stingheriti. Venind la masă, s-a apropiat colegul meu de an, Lucian Silaghi. A citit inscriptia, m-a mângâiat pe spate si m-a întrebat:
- Te-ai gândit bine?
I-am răspuns:
- Da.
A avut o tresărire, n-a mai zis nimic si s-a asezat lângă mine.
Din cantină a iesit alt coleg al meu, Horia Serban. N-a spus nimic, asezându-se în dreapta mea.
Studentii treceau, unii reveneau, începuseră să discute.
Horea mă apăra:
- Lăsati-l în pace! S-a gândit bine.
Am stat acolo cam 20 de minute.
Între timp, cineva a anuntat militia, probabil si Securitatea.
A venit un militian. A întrebat:
- Sunteti împreună? Lucian si Horea au răspuns:
- Da.
Ne-a luat buletinele si ne-a spus să-l urmăm, dacă încercăm să fugim trage cu pistolul.
Nu aveam de gând să fugim, doream ca protestul nostru să fie cunoscut mai ales de cei care hotărau soarta muncitorilor.
Unul din prietenii mei, Marius Armean, mă încuraja:
- Cătăline, suntem cu tine!
Am fost dusi în garajul Complexului studentesc. La poarta garajului s-au strâns câteva zeci de studenti care cereau eliberarea noastră.
A venit la noi seful nostru de an, unul din prorectorii Universitătii si altii.
Nu a trecut mult timp si au apărut dubele Militiei.
Un căpitan de Militie ne-a luat, ne-a înjurat, ne-a înghiontit cu un baston, pe Lucian l-a tras de păr. Am fost urcati într-o dubă, împreună cu un soldat înarmat si dusi la Militia din Brasov. De la colegii nostri am aflat că, la poarta garajului, trupe speciale de interventie cu căsti, scuturi, bastoane i-au împrăstiat pe studenti.
La sediul Militiei era un viespar. Am coborât din dubă si imediat am fost dusi în chioscul de lângă poartă unde, într-o mare agitatie, ni s-au cerut: curele, bretele, sireturi, acte, dar am fost întrerupti de un zumzet: "La general! La general!"
Printr-un culoar de militieni cu câini lătrând am fost dusi, cu mâinile răsucite la spate, până în holul de la parter si apoi la stânga, într-o încăpere întunecoasă, unde am fost asezati în fata unui careu de mese. Din lateral, o persoană cu ochelari, într-un costum gri, a întrebat: "cine suntem?" si unde lucrează părintii nostri; i-am răspuns, iar el a clătinat din cap.
Pe latura din fata noastră era o persoană masivă, cu globuri oculare proeminente, având pe masa din fata sa câteva telefoane. A întrebat, având în mână cartonul meu împăturit:
- Cine a scris asta?
Am răspuns:
- Eu.
- De ce ai scris-o?
- Asa am simtit eu.
- Da' cine esti tu? Mesia?
- O să mergeti si-o să vedeti, astea vi le-a băgat în cap Europa liberă.
A vorbit la unul dintre telefoane, întrebând:
- Unde e duba? A ajuns la Predeal?
Am dedus că era vorba de arestatii dusi spre Bucuresti.
Din câte stiu, era generalul Nută, aveam să-l revăd într-o fotografie de ziar, în 1990.
Am fost dusi la etaj. În clădire era o vădită agitatie. Pe un culoar am retinut silueta si fata unui băiat negricios, slab, dus cu mâinile imobilizate la spate de un soldat.
La etaj, fiecare din noi trei a fost dus în câte o cameră. A mea era albă, cu o masă si avea ferestre spre pădure. Ancheta a durat până seara, de partea cealaltă a mesei anchetatorii se schimbau.
Dacă sunt de acord cu faptul că muncitorii au distrus? Am spus că nu, dar conditiile lor de viată sunt grele. Întrebările si răspunsurile nu au continut, formal, nimic legat de comunism sau de Ceausescu.
Spre seară am primit un pachet de biscuiti.
Pe la ora 22, într-una din camerele alăturate, i-am revăzut pe Horea si Lucian. Între anchetatori erau multi adusi din largul tării, pe al lui Lucian l-am revăzut pe o stradă din Sibiu, în vara lui 1989.
În acea noapte, cu capul pe o masă, am încercat să mă odihnesc. Din curtea Militiei se auzea lătratul câinilor-lupi. Dimineată a apărut noul schimb al militienilor. Unul dintre sefii lor ne-a întrebat: "Tot pe aici? N-ati plecat?"
Apoi ne-a trimis la arestul din subsolul clădirii.
Într-o anticameră ni s-au cerut actele, banii, bretelele, sireturile si tot ce mai aveam prin buzunare, după care, pe culoarul arestului am pătruns până lângă o încăpere ce era, în acelasi timp, farmacie, frizerie si punct sanitar. Aici am fost tunsi, nu foarte scurt, si bărbieriti cu briciul.
Am cerut să merg la WC si am fost pălmuit. Atitudinea gardianului s-a schimbat după ce a aflat că suntem studenti, ne arăta oarecare suspect. Am fost dusi apoi într-o celulă cu mai multe paturi metalice cu saltele, având un mic geam de plasă de sârmă. Din celulele alăturate se auzeau glasuri de copii. A fost primul moment în care am fost lăsati singuri, împreună. Lucian era cel mai încrezător că nu vom păti nimic, Horea spunea că nu-i nimic, si dacă ne vor închide, o să ne obisnuim, eu mă gândeam la orice posibilitate. Am primit câte o bucată de pâine si o cană de ceai după ce am mâncat, încet, ne-am întins pe paturi.
După câteva ore eu am fost scos din arest si dus la un nou interogatoriu. Anchetatorul era un bucurestean, după vorbă, ce terminase Facultatea de Drept si cea de Psihologie la Cluj. Venind vorba despre pedeapsa cu moartea, spunea că el îl anchetase pe Stefănescu, cel cu vinurile.
Mi-a cerut să dau o declaratie despre colegul meu de an Viorel Apopei. Am încercat să nu scriu nimic periculos pentru el: că are zece frati, că e membru de partid si altele asemenea. Am aflat, mai târziu, că în seara anterioară avusese probleme cu Securitatea. Au fost adusi la etaj si Horea cu Lucian. Asteptam noutătile zilei. În jurul orei 14, am fost dusi la Rectoratul Universitătii din Brasov. De data aceasta, ARO-ul cu care am fost dusi avea geamuri, iar soldatul înarmat a fost înlocuit cu doi civili, bine îmbrăcati.
În mare grabă, sub escortă am fost condusi într-o încăpere din clădirea Rectoratului. Într-o sală cu câteva zeci de persoane am fost asezati pe o băncută. Erau acolo studenti de la mai multe facultăti brasovene, profesori, membri din conducerea Universitătii si a facultătii, lideri UTC si ASC si alte persoane. Toti cei care au vorbit au fost împotriva manifestatiei noastre, desi, nici unul din ei, nu a spus ce am făcut. Am apreciat faptul că profesorul nostru Iosif Leahu, conducătorul organizatiei PCR din facultatea noastră, s-a abtinut să spună vreun cuvânt si m-a luminat surâsul colegei noastre mai mici, Oana Stănescu, singurul din acele zile. Am fost exclusi din UTC spre bucuria mea, dar si exmatriculati din facultate: ordinul nr. 6106 din 23 noiembrie 1987. "Să meargă la pădure, la tapină! Să vadă ce e munca!"
De parcă la facultate n-ar fi trebuit să fie tot muncă. Era atât de evident falsă acea adunare încât m-am abtinut să spun ceva. La fel si Horea si Lucian. După sedintă, am fost dusi din nou la Militie. Am revăzut fete de muncitori bătuti, hăituiti, supusi să răspundă întrebărilor: "Cine s-a agătat de candelabru?", "Cine a rupt perdelele?"
După-amiază ni s-a cerut o declaratie-angajament. Se spunea că în cazul unei recidive ni se va cumula pedeapsa (de vreo 5 ani închisoare) pentru tulburarea linistii publice. S-a strecurat un pasaj "recunosc si regret fapta săvârsită". Că o recunosc, da. Că o regret? Regret că am fost nevoit să o fac. În ansamblu, totusi, poate să aibă si alt înteles, care n-ar fi rezultat din discutiile noastre anterioare. Seara am fost dusi la sediul Militiei din gara Brasov si trimisi acasă, sub escortă: un militian si un civil. În urma noastră, colegii de an cât si alti studenti au încercat să oprească măsurile pornite împotriva noastră. Au fost mai multe mici nuclee care au încercat să organizeze o manifestatie pentru eliberarea noastră. Eu stiu despre cel din jurul lui Viorel Apopei si cel al lui Ioan Florea si Marius Dolhan. S-a răspândit zvonul că marti 24 noiembrie va avea loc o manifestatie studentească în centrul orasului. În acea dimineată centrul a fost împânzit de Militie si Securitate. Colegii mei, Sebastian Stroe si Leonard Hanganu s-au deplasat la Sibiu, pentru a telefona în Germania, anuntând posturile de radio occidentale, mai ales Europa liberă.
Marti dimineata, când noi trei mai eram în Brasov, a avut loc o sedintă ASC a anului IV, la Facultatea de Silvicultură. Au fost prezenti decanul facultătii, ministrul adjunct al Învătământului, doi securisti si colegii nostri de an. Nici unul dintre studentii care au vorbit nu a fost împotriva noastră. A fost nevoie ca sedinta să fie oprită, fiindcă discutiile erau altele decât cele comandate. Încă o dată comunistii îsi încălcau propriile regulamente: organizatia de an trebuia să hotărască excluderea noastră si nu conducerea asociatiei. Nu au fost prezenti la sedintă, fiind convocati la Securitate, colegii mei de cameră Ioan Florea si Gheorghe Cionoiu, cât si Viorel Apopei. Pentru ei, si alti colegi de an, de facultate, studenti ai altor facultăti brasovene, au urmat interogatoriul si hărtuirile conduse de Securitate.
Cu toate acestea, Gheorghe Cionoiu a mai găsit puterea să-i arate decanului Facultătii o declaratie prin care îsi formula dezacordul fată de exmatricularea noastră, arătând că, într-o situatie similară din 1907, senatul Universitătii din Bucuresti a respins cererea Jandarmeriei de a fi exmatriculat un student care publicase un articol în favoarea răsculatilor.
Exmatriculările au continuat. În 24 ianuarie 1988, un coleg de an, Cristian Dobre, fiul unui ofiter de Securitate decedat cu ani în urmă, a avut o dispută verbală cu seful de post de la Căminul studentesc nr. 5 al Facultătii de Silvicultură.
Imediat au apărut persoanele de veghe ale Partidului Comunist si decanul facultătii asa încât, a doua zi, a fost exmatriculat.
În luna decembrie, 1987, sălile dintr-o clădire a Universitătii au fost decorate cu inscriptii anticomuniste si anticeausiste. Autorii lor au fost descoperiti de Securitate peste câteva luni. Cei doi studenti, Mihai Torje si Marin Brâncoveanu au fost exmatriculati. Împreună cu al treilea dintre ei, Serban, li s-a fixat domiciliul obligatoriu; ceea ce stiu e că au fost tratati cu duritate.
Un tratament similar a avut si Ioan Brumă, student la seral, ce a fost judecat si condamnat în procesul celor 61 de muncitori, el fiind si angajat al uzinelor "Steagul rosu". După trimiterea noastră din Brasov am ajuns la Cluj, Horia si Lucian la Oradea.
O dubă a Militiei din Cluj m-a luat din gară si m-a dus la sediul ei din Cluj. Acolo am fost tinut o noapte, a doua zi fiind chemati părintii si fratele meu. Am fost cedat familiei, în prezenta sefilor Securitătii si ai Militiei din Cluj, după care a urmat o perchezitie la noi acasă.
Am remarcat atitudinea căpitanului de Militie, Virgil Ardelean, care i-a oprit pe cei doi securisti să facă perchezitia în voia lor, pentru că, la plecare, să-mi întindă mâna, spunând:
Nu fi trist Cătăline, vremurile se mai schimbă. Mi s-a recomandat să mă angajez, cu conditia să nu plec din Cluj. Cu ajutorul unor prieteni, m-am angajat pe un santier de constructii ACMR - Cluj. Desi la angajare am folosit diploma de lăcătus-mecanic, obtinută la terminarea liceului, am lucrat ca muncitor necalificat, într-o echipă de zidari.
La câteva zile după sosirea la Cluj, am fost rechemat la Militie. Un individ dorea să stie pe cine cunosc de la uzinele "Steagul rosu". I-am spus că singura persoană pe care o cunosc e Dan, prietenul lui Emil Drob, dar acela n-a fost în Brasov în 15 noiembrie si nu stiu prea multe. Pentru că a insistat i-am spus că nu am nimic de declarat si că nu sunt informator. M-a amenintat, dar apoi mi-a dat drumul. Dan a fost răscolit de Securitate si a dat ceva declaratii, mi-a părut rău că am spus si atât cât am spus dar nu vroiam să mint. Am mai fost chemat la Militie, mi s-au făcut fotografii si mi s-au luat amprente.
Mentionez că nici un securist, ci doar câtiva dintre militieni mi-au spus adevăratul lor nume, nu am nici un act de la ei si niciodată nu m-au dus la Securitate si doar la Militie. După ce am început munca pe santier un securist si un militian se ocupau de mine. Pe securist trebuia să-l caut, cam o dată pe lună, la telefon si să ne întâlnim la o cofetărie lângă Facultatea de Filologie sau prin alte locuri. El mi-a spus că face niste rapoarte periodice, despre mine, pe care le trimite la Bucuresti.
Nu prea înghiteam aerul de prietenie cu sila pe care încerca să-l formeze. În felul lui, se poate totusi să mă fi protejat, dar el era cel prin care se transmitea presiunea sistemului.
Celălalt, militianul, spunea că răspunde de "dealul nostru" si ne vedeam mai rar, el apărea în momentele când eram chemat la Militie. Asupra familiei presiunile erau mari. Tata a fost chemat de mai multe ori la Securitate, uneori i se reprosa faptul că nu mă comportam asa cum doreau ei. Odată, când tensiunea crescuse, mi-a spus să-i pregătesc si lui o lopată, pe santier.
Si ceilalti membri ai familiei au fost urmăriti, nici sora mea, elevă la Sibiu, n-a fost ocolită. Spre cinstea ei, o administratoare a căminului nu le-a permis securistilor să perchezitioneze dulapul sororii mele, în absenta ei. Reteaua de zvonuri a functionat. La Brasov, se stia despre tata că a fost îndepărtat din învătământ, la Cluj, multora le era teamă să ne viziteze fiindcă aflaseră că li se verifică buletinele etc.
E adevărat că în prima lună, după ce am ajuns la Cluj, eram urmărit permanent, ostentativ, de către o masină a Securitătii, iar strada noastră întunecoasă se mai luminase cu noul bec din dreptul casei.
Cu toate acestea, am primit de la mai multi semne de solidaritate; n-am încercat să fac distinctia între cei sinceri si iscoadele securitătii. Voi detalia două dintre ele: Vecina noastră, regretata doamnă Lazăr, când securistii i-au cerut să le ofere o cameră pentru a supraveghea casa noastră, i-a refuzat spunând că "mai bine se spânzură de candelabru". Bunicul meu, preotul ortodox Ioan Bunea, m-a chemat imediat ce am sosit la Cluj, cerându-mi să-i povestesc ce am făcut. Desi era, de obicei, mai rezervat în laude fată de noi, nepotii, a exclamat: "Foarte frumos!"; am resimtit apoi o solidaritate ca între puscăriasi, pe care mi-o acorda si mie, dânsul care îsi trecuse vreo 5 ani prin temnitele comuniste, pentru alcătuirea unei programe analitice pentru catehizarea copiilor.
Din sirul celor care m-au încurajat voi mentiona si numele d-nei Eufrosina Mărgineanu, al lui Ioan Muslea, al profesorului brasovean Ioan Damian, al profesorului Călin Ion de la Bucuresti, al Ligiei Lupu, cu regretul că nu îi pot cuprinde pe toti cei care mi-au acordat, privindu-mă în fată, încrederea lor. Pe santier am fost înconjurat cu căldura si discretia muncitorilor, cei mai multi dintre ei de pe Valea Almasului, din Sălaj. Seful de echipă, Gyuri Sacsi, imediat a venit să-mi spună că a fost căutat si i s-a cerut să mă supravegheze. M-am obisnuit cu noul mod de viată, desi simteam lipsa activitătii intelectuale si a iesirilor la munte. Cam acelasi regim îl aveau si Horia cu Lucian, la Oradea.
Peste câteva luni, la 1 mai 1988, fratele meu a plecat la un coleg de-al lui, la Satu-Mare. A doua zi a sunat un militian din Satu-Mare, interesându-se de identitatea fratelui meu si spunând că îl trimite la Cluj. Peste câteva ore, a sunat un ofiter de la postul de grăniceri din Carei, spunând să vină cineva să-l ia de la ei. Tata a plecat imediat într-acolo. Fratele meu era într-o stare de slăbiciune că nu stătea singur în picioare. Sărise din mai multe trenuri în mers, rătăcind prin gări. A avut o stare depresivă pe care nu o avusese niciodată. La Cluj, părintii mei s-au văzut nevoiti să-l îngrijească. Cu timpul si-a revenit, absolvind cursurile Facultătii de Geologie, la Cluj. Nu pot să apreciez dacă Securitatea a intervenit, în mod direct, atunci, si nici mai târziu, în cazul meu.
Demersurile noastre, mai mult ale părintilor, de a reveni la facultate, la Brasov, au fost fără rezultat în 1988. Strânsoarea Securitătii mai slăbise, dar se vedea încă umbra ei. Pe santier, de la un student, aveam să aflu că, în Poiana Brasov, o persoană si-a dat foc, protestând împotriva prigonirii muncitorilor. Numele lui este Liviu Babes.
În toamna următoare, exact în ziua în care, pe santier, păsisem de pe treapta muncitorului necalificat pe cea a meseriasului, am aflat că fusesem reprimiti la facultate. Înainte de plecarea la Brasov, am fost chemat la Militia din Cluj si mi s-a cerut să semnez o declaratie, cum că voi avea o tinută demnă în societate, ceea ce si doream. În 25 septembrie, la 10 zile după începerea anului universitar, ne-am întors, toti trei, la Brasov. Odată cu noi a fost reprimit si prietenul nostru, fost coleg de an, Cristian Dobre.
Mă gândeam atunci că, împreună cu Lucian si Horia, eram singurii studenti din România care nu erau membri ai UTC.
Anul de studii cu care începusem facultatea absolvise, între timp, pe cei mai multi dintre acei colegi nu i-am revăzut nici până astăzi. Pe colegii cei noi îi cunosteam putin. Eram priviti cu rezervă, uneori cu căldură, dar si cu suspiciune.
Mai întâi, am aflat că unora dintre ei le era teamă că devenisem colaboratori ai Securitătii. La câteva zile după sosirea la facultate, secretara m-a anuntat că sunt căutat de "tovarăsii". Decanul, cel nou, părăsise biroul său, iar acolo mă astepta un securist. Dorea să se asigure că nu va mai avea probleme cu mine.
Nefiind multumit de discutia noastră, si-a chemat prin telefon superiorul. Mai în vârstă si mai calm decât primul, a reusit să încheie discutia. Horia si Lucian nu mi-au spus că ar fi fost si ei căutati.
În 15 noiembrie 1989 am mers până la uzinele "Steagul rosu", m-am întors pe jos pe Calea Bucuresti. La fiecare sută de metri era câte o patrulă de militieni cu câini. Un elicopter militar survola zona.
Trecuseră doi ani si ecoul lui 1987 încă reverbera.
În preajma Congresului P.C.R., tata venit de la Cluj să-mi spună că vărul nostru, Marian Bia a fost arestat. Părintii lui din Măgura Ierii nu mai stiau nimic despre el. Ulterior am aflat că împrăstiase manifeste anticomuniste, la Turda. Fiind descoperit, a fost întemnitat si eliberat de la Jilava în decembrie 1989.
La începutul lunii decembrie prietenul meu Cătălin Alexei, student la Arhitectură în Bucuresti, care nu încetase să mă viziteze în acei ani, trecând prin Brasov, mi-a spus două prevestiri, prima, a unui călugăr de la Mănăstirea Cucos, din Dobrogea: "astept să văd ninsorile din noiembrie si schimbările din decembrie"; a doua, a unei yoghine din Bucuresti: "în 28 decembrie se va schimba soarta României". Când am aflat despre manifestatiile de la Timisoara, situatia mea nu mai semăna cu cea din 1987. Îmi cunosteam putin colegii, prietenii din Brasov se împrăstiaseră, nu mai stiam pe cine să mă pot bizui. În acele zile, studentii începuseră să plece în vacanta de iarnă. Fratele meu a venit la Brasov, îmi spunea că militianul ce mă supraveghease la Cluj, mă cheamă.
În 21 decembrie, după amiază, în loc să-l întâlnesc pe acel militian, am ajuns printre demonstrantii din Cluj, în Piata Mihai Viteazul, Piata Libertătii si Piata Victoriei. Multe dintre detaliile demonstratiilor din Cluj sunt cunoscute. Unul dintre ele nu l-am regăsit povestit nicăieri. În Piata Libertătii, în coltul dinspre Filatelie, pentru a-si arăta solidaritatea optiunilor, demonstrantii români si maghiari jucau împreună Hora Unirii.
În noaptea de 22 decembrie, la apelurile Televiziunii am mers la Consiliul judetean. Acolo, un grup de demonstranti îl încoltiseră pe seful Securitătii, Serbănoiu. Cel care a sărit între ei, scotându-l de acolo si evitând un linsaj a fost tata.
În zilele următoare, împreună cu fratele meu si alti prieteni clujeni, precum Sorin Brundască sau Cosmin Alexei, am participat la păzirea unor clădiri din oras si la distribuirea ajutoarelor sosite la Casa de Cultură a Studentilor, la Cluj. Într-una din nopti, după ce ne-am înteles cu patrulele formate dintr-un militar, în uniformă, un militian în civil si doi-trei voluntari, am decis să păzim clădirile Muzeului de Artă si Casa Matei. În acea noapte un maghiar, un evreu si un român au stat sub bolta portii Casei Matei, cu mâinile goale, surâzând la gândul că a venit vremea ca restaurantului "Pescarul" să i se spună "Arizona" si sorbind ceaiul din muguri de pin, adus de studenti de la Casa de Cultură unde se plănuiau statute si platforme-program.
Am ajuns si până la Timisoara si Brasov.
În ianuarie, când au început cursurile, am fost ales presedinte al Sindicatului studentesc din Facultatea de Silvicultură. La trei zile după alegere, prin votul reprezentantilor anilor de studii am fost demis.
Ajunsesem într-o stare de epuizare. În ultimii doi ani, începusem un regim de viată austeră, între altele nu mai mâncam deloc carne. Acea asceză dezordonată mă ajutase, cel putin până în acel moment, să fac fată presiunilor. Am avut prima depresie psihică. Fără să fiu internat, am urmat un tratament, revenind apoi la cursuri. Părintii mei m-au îngrijit în acea perioadă.
Am absolvit Facultatea de Silvicultură în 1991. Nu am mai activat în vreo organizatie obstească, limitându-mă la profesia mea în cadrul Institutului de Cercetări si Amenajări Silvice.
 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.