2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Gulagul românesc trăit de un copil
Ion Varlam
 
Vă rog să mă iertati dacă nu pot evoca amănunte ale vietii de închisoare decât în cercul de initiati al colegilor de suferintă. Cred că acest tip de "trăire" sau de experientă este incomunicabil "profanilor" - celor care nu au trecut "pe acolo".
Carnea nu are memorie. După peste treizeci de ani de la eliberare, cosmarurile cu care am rămas nu sunt legate de ceea ce am îndurat eu fizic, ci de suferintele pe care le-am înregistrat cu văzul si cu auzul, adică ale altora. Niciodată nu visez că cel bătut sau cel chinuit de foame, de frig, de oboseală si de nedormit sunt eu; victima este întotdeauna o fiintă dragă - o rudă sau un prieten, la ale cărui cazne asist neputincios, dar nu mai putin revoltat.
Apoi, mi-ar displăcea să tulbur prin evocarea unor astfel de detalii pe părintii, descendentii, consortii sau fratii celor care, nesupravietuind acestei experiente, nu au apucat să le vorbească ei însisi despre cele prin care le-a fost dat să trăiască.
Nu vă voi vorbi deci despre "tratamentul" din închisoare. Consider că cei arestati nu erau candizi: stiau ce-i asteaptă. Nimeni nu si-a închipuit că poate să încapă pe mâinile Securitătii fără a fi înjurat, batjocorit si bătut.
Mă voi limita asadar a aminti acele câteva "afaceri politice" în care au fost implicati copii minori de care eu am cunostintă directă si a arăta în ce consta, fată de cel rezervat adultilor, regimul la care erau supusi. I. Experiena personală - lotul "Rombul Rosu"Nu din lipsă de modestie, ci pentru autenticitatea relatării, voi începe prin a istorisi, pe scurt, cazul lotului din care am făcut eu însumi parte.
"Rombul Rosu" este un nume inventat de Securitate, care veghea cu grijă să dea un aspect cât mai conspirativ unor organizatii care erau de multe ori inventate de anchetatori - pentru că ele nu existau înainte ca membrii lor să fie arestati. Care au fost faptele reale si cum au fost ele descoperite?
În iarna 1948-1949, elevii si elevele de la Liceul "Titu Maiorescu", proaspăt rebotezat "Ion Luca Caragiale", s-au angajat în diverse activităti politice cu caracter monarhist. De la abdicarea Regelui abia trecuse un an si amintirea fazei de anti-comunism activ (1945-1947), în cursul căreia tineretul fusese partea cea mai activă a Opozitiei, era încă vie în mintea celor mai multi dintre noi. Chiar si cei mai mici, cum eram eu (10-11 ani), tineau minte manifestatiile si ciocnirile de stradă din timpul campaniei electorale si al alegerilor din noiembrie 1946. Initiatorii acestor actiuni erau, desigur, cei mari. Ei au avut ideea inteligentă de a-i folosi pe cei mici la lipirea de afise si răspândirea de manifeste regaliste, cu gândul că acestia nu vor fi pedepsiti dacă vor fi prinsi. Asa s-a si petrecut: militienii care ne-au prins ne-au dus de urechi acasă si ne-au prevenit că, dacă nu ne vedem de treabă, ne vor da pe mâna "lui tată-tu, să-ti tragă o mamă de bătaie de-ai să-nveti tu minte". E drept că tocmai în anul acela Politia a devenit Militie, multi dintre agentii de cartier nefiind încă schimbati. Lucrurile ar fi rămas aici, dacă nu avea loc un accident. În primăvara lui 1952, la peste trei ani de la săvârsirea faptelor, nepotul ministrului liberal care a scos în afara legii P.C.R., student fiind, a fost înjunghiat de un individ gelos pe când iesea de la o domnisoară. Acest delict de drept comun s-a complicat în momentul în care anchetatorul a descoperit că "ucigasul" este tot un fiu de "bestie burghezo-mosierească". Crezând că se ascunde altceva în dosul acestei tentative de asasinat, Militia a transmis Securitătii dosarul. Doi dintre cei anchetati si-au închipuit că a vorbi de niste fapte petrecute de multă vreme si săvârsite de copii sub 14 ani este un mod inteligent de a scăpa de întrebările despre un trecut mai recent, neprevăzând efectele retroactive pe care le va avea calculul lor.
Desi descoperise o afacere reală dar minoră, Securitatea a preferat să monteze una falsă, dar cu proportii. Folosind pretextul "Rombului Rosu" - ceva care nu a existat niciodată, sub forma aceasta cel putin - s-a constituit un lot de tineri care nu aveau în comun decât apartenenta socială, deoarece unii dintre ei nici măcar nu-i cunosteau pe ceilalti. Începuse si la noi teroarea stalinistă si Ana Pauker trâmbitase intentia P.C.R. de a face din santierul Canalului Dunăre-Marea Neagră "mormântul burghezo-mosierimii". Lupta de clasă trebuia intensificată prin exercitarea unei represiuni care să lovească orbeste, fără nici o logică: cei arestati foloseau la terorizarea întregului grup social căruia îi apartineau. Seful lotului "Rombul Rosu" a fost Maria-Ioana (Marioana) Cantacuzino-Nabab, fiica pilotului cunoscut sub numele de "Bâzu", unul din asii aviatiei noastre de vânătoare, si strănepoata căpeteniei conservatoare de la care vine porecla ce distinge această ramură a familiei. Marioana Cantacuzino trăieste azi în Franta si s-a afirmat ca romancieră sub numele de Oana Orlea. Din acelasi lot, dar total străin de activitătile asa-zisului "Romb Rosu", a făcut parte Mihai D. Sturdza, urmasul direct al penultimului voievod al Moldovei, cunoscut în tară si în străinătate ca istoric si prin prestatiile sale la Radio Europa Liberă. De asemenea, fizicianul Grigore A. Ghika - coborâtor al primului Domn pământean din tara Românească. Arestarea lui Radu Miclescu si a lui Dan Florescu (nepotul istoricului american care a publicat o serie de lucrări despre "Dracula") era îndreptată tot contra aristocratiei, dar avea implicatii mult mai grave: atât mama celui dintâi, care a plătit cu viată arestarea fiului ei, cât si tatăl celui de-al doilea lucrau la legatia Statelor Unite. În afara tinerilor ce aveau nume cu rezonantă istorică, au fost arestate odraslele unor reprezentanti ai "marii burghezii" - fosti demnitari ai statului sau conducători de mari întreprinderi: Dimitrie Lecca - fiul unui director de departament de la Ministerul de Externe cu rang de ambasador; Cornel Todea - cunoscutul regizor, fost director la Televiziune - fiul directorului general al Asigurărilor sociale, o functie asimilată demnitătii ministeriale; Mihnea Stefănescu - fiul administratorului-delegat al Uzinei Tohan, care era si membru al Consiliului de Administratie al întreprinderilor Malaxa etc.
Datorită curajului si îndrăznelii Marioanei Cantacuzino, dar si abilitătii lui Grigore Ghika, ancheta a fost destul de scurtă si nu foarte "dură". Cea căreia Securitatea i-a atribuit rolul de "sef de organizatie" a sustinut cu dârzenie că nici un adult nu ne-a inspirat activitătile - ceea ce de altfel era adevărat, noi ascunzându-ne si de părintii nostri - motivând angajarea noastră în opozitia anti-comunistă prin efectul pe care l-a avut asupra fiecărui patriot român filmul sovietic "Tânăra Gardă" (turnat după romanul cu acelasi nume al scriitorului A. Fadeev; filmul arăta cum niste liceeni patrioti organizează rezistenta contra ocupantului german). La rândul lui, Grigore Ghika a plasat totul pe terenul unor preocupări romantice, născute din lectura scrierilor lui A. Dumas, M. Zevaco, H. Sinkiewicz - si, desigur, ale lui A. Fadeev.
Copil neastâmpărat fiind, am avut adesea parte de "tratamente corective", pe care mi le administrau părintii sau rudele cărora le eram dat în grijă. Printre instrumentele de represiune aflându-se si cravasa, eu am intrat la puscărie cu un "antrenament" care lipsea unora dintre colegii de suferintă. De asemenea, educatia destul de spartană si relativ sportivă de care avusesem parte m-a ferit de socul moral pe care brusca azvârlire în mediul de inconfort, de promiscuitate, de relatii brutale etc. I-a produs asupra celor mai putin "căliti". În plus, la 14 ani există încă o mare doză de inconstientă, căreia eu îi atribui faptul că nu am cunoscut frica, cei mai "vârstnici" din lotul meu trebuind mereu să-mi tempereze elanul si să-mi frâneze initiativele. În timpul anchetei, la sediul Securitătii din Calea Rahovei, niste paznici care se plictiseau - nu-mi pot închipui că au primit vreun ordin în această privintă - au încercat să mă sperie făcându-se că mă execută. M-au dus, cu faimosii "ochelari", în tunelul subteran ce lega două imobile aflate în extremitătile opuse ale curtii, tunel ce servea si drept poligon de tir.
Mergând de la automobilul cu care fusesem adus la arestare spre postul ofiterului de serviciu, care m-a preluat de la cei care mă ridicaseră, trecusem prin acest tunel si văzusem, la una din extremitătile lui, diverse tinte si siluete de tir ciuruite de gloante. Într-o noapte, niste gardieni m-au pus să-mi iau bagajele din celulă si m-au dus în tunel, unde m-au asezat cu spatele la peretele acoperit cu siluete de tir si au luat pozitie de foc în fata mea. Ei stiau că, miscând sprâncenele, puteam foarte bine să văd prin fanta dintre bordura de piele a ochelarilor si nas. Cei doi militari au stat cu arma tintită către mine vreo zece minute, armând si dezarmând cu zgomot pistoalele mitralieră, ca să vadă cum reactionez eu. Mie nu mi-au spus decât: "Acum s-a terminat cu tine, banditule!" Frică nu mi-a fost, dar n-am avut decât un singur gând: să se termine cât mai repede, tocmai ca să nu am vreme să-mi fie frică. Când ne-au adunat să ne ducă la Jilava, fără a mă teme de previzibile represalii, am declarat în gura mare: "S-a sfârsit cu comunistii. Dacă au început să se teamă până si de noi, nu mai rezistă ei mult la putere!" După anchetă, am fost dusi la Jilava (cu o dubă "Praha" pe care scria, cu litere violet, pe fond galben: "Alimentara"), unde am stat laolaltă cu adultii până ce am fost condamnati (administrativ). Trierea s-a făcut, ca de obicei până atunci, la Ghencea - deja în curs de desfiintare în toamna lui 1952. Cei mai mari dintre noi au fost trimisi să-si execute pedeapsa la închisoare si în lagărele de muncă. Noi, minorii, am fost regrupati cu prostituatele într-un imobil de pe Calea Grivitei. De acolo, am fost trimisi la diverse "colonii de reeducare pentru minori", eu, la cea din Timisoara. "Coloniile de reeducare pentru minori" erau fostele scoli de corectie, trecute de la Ministerul Învătământului la cel de Interne, cărora le fuseseră "vărsate" orfelinatele, care depindeau până atunci de Asistenta Socială. Majoritatea populatiei acestor colonii era formată din orfani, copii cărora părintii le muriseră în timpul războiului sau care fuseseră pierduti în cursul miscărilor de populatie provocate de cele două ocupări ale Bucovinei si Basarabiei si de invazia rusească. Erau si copii părăsiti, ai căror părinti erau în viată dar nu voiau să stie de ei, si aceste cazuri mi s-au părut a fi cele mai triste. Delincventii de drept comun erau minoritari, dar mai organizati: cârdăsia generează solidaritate. Aventurile lor stârneau curiozitate, la unii chiar admiratie si, astfel, îsi recrutau emuli. În general îi terorizau pe ceilalti si, acolo unde comandantul coloniei nu era un om priceput si ferm, aceste institutii de redresare erau, de fapt, niste pepiniere de hoti de buzunare si niste scoli de viitori borfasi. Cea mai grea încercare a fost, pentru noi "politicii", refuzul "mimetismului", adică inventarea unei "metode" de a rezista la pierderea identitătii prin "dizolvare în masă". Nu putea fi vorba de a ne concerta, deoarece orice solidaritate ne-ar fi "agravat cazul". Eu am putut rezista la influenta si la presiunile mediului împrejmuitor gratie unui "truc" pe care l-am imaginat singur si care s-a dovedit a fi eficace, chiar si împotriva băietilor mai mari, care-i brutalizau pe cei mai mici. Am hotărât să mă port cu totul altfel decât ei, asa cum am crezut eu că se cuvine să se poarte un tânăr cu cresterea mea: eram politicos si amabil, dar rezervat; nu tutuiam aproape pe nimeni; nu înjuram si mă făceam că nu pricep înjurăturile; nu foloseam expresii argotice; nu-i exploatam sau bruftuluiam pe cei mai mici - al căror avocat mă făceam atunci când erau persecutati de cei mai mari etc. Efectul acestei distantări prin utilizarea unui "cod de maniere" distinct de cel curent a fost obtinerea respectului, chiar si din partea celor mai înrăiti. Este drept că m-a ajutat sprijinul moral, primit în secret de la ceilalti "politici" si, mai târziu, faptul că politetea si amabilitatea m-au făcut simpatic unor membri ai administratiei: spălătoreasa, infirmiera, unul dintre sefii de atelier m-au "protejat" prin mici "atentii" ce mi-au făcut mai suportabilă, măcar în parte, mizeria si promiscuitatea de toate zilele. Comandantului, care a început prin a aprecia comportamentul de frondeur pe care-l adoptasem fată de el si, mai ales, fată de ofiterii care erau mai marcanti pe plan politic, i-am apărut ca un "caz interesant" si s-a apropiat de mine. La început din interes profesional (era profesor de psihologie, fusese elevul lui Ralea) si mai apoi cu prietenie (când a fost dat afară, unul dintre motivele invocate a fost că "i-a protejat pe politici").
Scolarizarea era sumară si de tip profesional, iar copiii erau pusi la munci de tot soiul. La Timisoara exista o fermă, unde lucrau copiii de la tară, si un atelier mecanic, unde se confectionau scule de tot felul, dulapuri sanitare si mese de operatie, unde munceau ceilalti, adică majoritatea minorilor. Comparat cu cel din liceele bucurestene, învătământul politic - inevitabil în acea perioadă - era o improvizatie de proastă calitate. În plus, era si o sinecură comodă, rezervată unui comunist detinător de proptele, pe care de altfel nu mă sfiam să-l corectez sau să-l contrazic atunci când gugumăniile lui depăseau interesul trezit de o imaginatie fără frâu, servită de un real dar al povestirii. II. Alte cazuri de minori condamnati din motive politice Am întâlnit în închisoare alte loturi de minori condamnati pe temeiuri politice, care, dacă tinem cont de riscuri si de motivări, sunt cazuri mai demne de interes decât cel al "Rombului Rosu". 1) Lotul "tunarilor"Am întâlnit în 1952, la penitenciarul Jilava, în celula nr. 17, trei adolescenti, dintre care cel mai tânăr avea 14 ani, din lotul asa-zis al "tunarilor", pe nume: Vasilescu-Valjean (nepotul cunoscutului avocat bucurestean), Mihăilescu si Mihalovici. Tatii acestor băieti erau, cu totii, condamnati politici. Hotărâti să-si elibereze părintii, ei au pus la punct un plan care trebuia să ducă la eliberarea lor. În ce consta acest plan? La Muzeul Militar din Parcul Carol exista un obuzier austriac din primul război mondial, a cărui mobilitate era asigurată de două boghiuri instalate pe sine de cale ferată. Măsurându-se ecartamentul, s-a constatat că este acelasi cu al liniilor de tramvai. În consecintă, s-a hotărât ca tunul să fie remorcat de un tramvai până în dreptul Ministerului de Interne, pe bulevardul Magheru. Această institutie urma să fie bombardată dacă nu erau imediat pusi în libertate părintii arestati ai "tunarilor". 2) Lotul "URSS go home"La centrul de triere de pe Calea Grivitei si la Timisoara am întâlnit trei copii în vârstă de 13-15 ani care erau condamnati pentru că scriseseră cu var pe trotuarele Iasilor - "URSS go home". Numele lor sunt: Abunei, Bădic si Butnariu. Gestul lor patriotic a fost desigur inspirat de propaganda comunistă. Pe atunci, aceasta ne împuia capul cu "actele eroice" ale tineretului comunist francez, care scria pe străzile si zidurile Frantei - "USA go home". 3) Lotul "sabotorilor" de la PloiestiDin cei trei băieti care au vrut să saboteze trenurile cu cisterne care cărau în Rusia petrolul românesc, nu-mi aduc aminte decât de Ion Bănică, cu care am stat la Grivita si la Timisoara. Acesti tineri erau ceva mai mari (16-18 ani) si-si începuseră deja viata profesională. Bănică era calfă de croitor. În plus, era un atlet si un dansator înnăscut: sărea de pe loc cu eficacitatea si gratia unei broaste de baltă. 4) Cazul Cornel PlesaDin cazurile de minori condamnati pentru motive politice, întâlnite de mine în acea perioadă (1952-1954), cel mai impresionant a fost al lui Cornel Plesa. Tatăl lui Cornel fusese legionar si, ca atare, din 1941 încoace stătuse mai mult la închisoare decât acasă. La un moment dat, reusind să evadeze de la Aiud, s-a ascuns în munti, unde a intrat în legătură cu organizatiile de partizani. N-am aflat niciodată dacă fiul si nevasta nu stiau cu adevărat unde se află sau dacă se tineau cu dârzenie de versiunea dată Securitătii în cursul anchetei. Fapt este că, desi au fost torturati, nici mama (care s-a si îmbolnăvit grav), nici fiul nu au recunoscut că l-au văzut pe bătrânul Plesa după evadarea lui din închisoare. Securitatea a lansat zvonul că-i va elibera pe amândoi dacă cel evadat se predă. Plesa s-a predat, dar nici nevasta, nici fiul nu au fost pusi în libertate, ba au fost condamnati pentru "omisiune de denunt" - cu toate că rudele apropiate erau exonerate de rigorile acestei "obligatii" legale.
Mai târziu, în 1959-1960, aflându-mă la muncă silnică în lagărul de la Salcia (Balta Brăilei), l-am regăsit pe un fost hot de buzunare, coleg la "reeducare" ca minor. Condamnat politic de data aceasta, s-a arătat foarte demn, dând dovadă de mult curaj în cursul unei foarte dure represiuni, consecutivă unei ingenioase evadări. Întâlnirea cu "politicii", la minori, îi schimbasse orizontul si preocupările. În ziua de 27 octombrie 1957, cu trei ani înainte de a-i expira pedeapsa, generalul Gheorghe Mihail a fost luat pe neasteptate din celula nr. 7 a penitenciarului Jilava, în care mă aflam si eu. După ce am iesit eu însumi din închisoare, mi-a spus că a fost eliberat la interventia Generalului Victor Petin*, unul dintre veteranii Misiunii Berthelot care a luat parte la ceremoniile ce au avut loc cu prilejul celei de a 40-a aniversări a bătăliei de la Mărăsesti.
Dar scrisoarea profesorului Fontaine a avut o influentă determinantă asupra propriei mele existente. Nepotul generalului Radu Rosetti - despre care se vorbeste în acest text fără a i se da numele - sunt eu.
În toamna anului 1957 executam, după o primă condamnare politică de doi ani, o a doua, de cinci ani, care avea să fie prelungită cu încă doi ani de o sentintă administrativă. Gratie mărturiei lui Marcel Fontaine, o veche cunostintă a bunicului meu, am fost înscris pe o listă a Ministerului de Externe francez (Quai d'Orsay) pe care erau trecute numele persoanelor pentru care guvernul francez cerea eliberarea unui pasaport si dreptul de a se expatria. Consulul Ligier-Belair, care se ocupa pe atunci de aceste cazuri, mi-a spus mai târziu că la Ministerul român de Externe i se răspundea, de fiecare dată când revenea cu lista celor în favoarea cărora era însărcinat să intervină, fie că "cei condamnati nu pot emigra înainte de expirarea pedepsei", fie că "dacă ar dori realmente să emigreze, ar cere-o ei însisi". Amintesc că, pe vremea aceea, nici un român de rând nu avea dreptul să călătorească în străinătate, singurii care obtineau un pasaport fiind evreii autorizati să emigreze. Atitudinea Frantei fată de RPR a devenit mai fermă după reîntoarcerea generalului de Gaulle la putere, în mai 1958. Se poate ca acest lucru să se datoreze si fratelui lui Michel Debre, primul-ministru de atunci, care era căsătorit cu o româncă. Interventiile perseverentului Ligier-Belair au fost cu atât mai meritorii si mai curajoase, cu cât propriii săi superiori, începând cu capii misiunii diplomatice franceze, s-au arătat putin cooperativi, refuzând să-l sprijine pe lângă interlocutorii români. În martie 1965, ambasadorul în functie mi-a declarat sententios că el se află în România "pentru a întretine relatii cu puterea, nu cu opozantii". O altă persoană cu merite deosebite - căreia românii ar trebui să-i manifeste recunostintă - a fost doamna Bock de la serviciul vizelor, care a sustinut de la Quai d'Orsay actiunea consulului de la Bucuresti. Gratie devotamentului domniei sale, sute de români au fost inclusi pe lista Ministerului francez de Externe, scăpând de persecutiile din tară sau regăsindu-si rudele care fugiseră de regimul comunist. Aflând că obtinerea unui pasaport este conditionată de executarea pedepsei, rudele mele din străinătate au decis să recurgă la o altă metodă, mai putin oficială, dar curent practicată pe atunci: "cumpărarea". Tranzactia trecea printr-un agent al guvernului de la Bucuresti, pe nume Iacober, un fost negustor de cereale care opera de la Londra. Suma cerută, opt mii de dolari americani, a fost depusă într-o bancă de la Zurich, pe contul indicat, dar a intervenit un incident care a anulat întelegerea si banii au fost restituiti. Ce se întâmplase? Beneficiarul unui astfel de "schimb" a scris după sosirea sa în Occident un articol despre "comertul de sclavi" practicat de RPR, pe care l-a publicat un mare cotidian european. Revenind la Bucuresti, am aflat de la consulul francez că, desi interventiile sale în favoarea mea erau refuzate sub motivul că nu-mi executasem pedeapsa, continuam să fiu pe lista pe care o prezenta periodic autoritătilor RPR. Putin după eliberare am fost să vorbesc cu el. Mi-a spus că motivarea mea trebuie să fie destul de puternică pentru a-mi îngădui să rezist tuturor presiunilor la care voi fi supus pentru a renunta la dorinta de a pleca din tară, si că va trebui să rabd cel putin un an, el necunoscând nici un caz care să fi fost rezolvat într-un răgaz mai scurt. Cererea unui pasaport de plecare definitivă era urmată de darea afară din slujbă, mutarea domiciliului în altă localitate, exmatricularea din scoală sau din facultate, inventarea unei întregi serii de mizerii administrative etc. Fiind convins că decretul de amnistie din aprilie 1964 nu mă va împiedica să ajung din nou la închisoare, deoarece nu puteam renunta să lupt mai departe contra comunismului, am decis să îndur orice pentru a emigra, tocmai spre a putea continua să mă bat. Eram sigur că asteptarea pasaportului nu putea fi o încercare mai grea decât privatiunea de libertate si munca silnică de care abia scăpasem. În octombrie 1964 am depus cererea de pasaport. Locuind la părinti si lucrând la negru, ca scenograf, as fi rezistat probabil la presiuni. Întâmplarea a făcut însă că nu am fost supus unui astfel de "tratament". Coroborând experienta mea cu a altor colegi de detentie - între altii generalul Gheorghe Mihail - am constatat că în acea perioadă persoanele care respinseseră cu fermitate propunerile de "colaborare" ale Securitătii din timpul detentiei si refuzaseră reeducările din cel de-al doilea val (1961-1964) au fost lăsate în pace, urmăriti si tinuti în sah fiind doar cei care avuseseră slăbiciunea să cedeze. Functiona deja sistemul bazat pe santaj, care l-a înlocuit pe cel întemeiat pe teroare: cine semnase angajamente era tinut să-si îndeplinească obligatiile. De altfel, această analiză avea să fie confirmată ulterior, la plecare si în cursul celor douăzeci si cinci de ani de exil politic. Spre deosebire de cei care au ezitat să dea răspunsuri categorice sau au voit să câstige timp amânând răspunsul, cei care au reactionat cu fermitate la ofertele Securitătii nu au fost supusi la presiuni în momentul plecării si nu au fost niciodată "contactati" în străinătate. Mai mult, nefigurând pe listele ambasadei române din tara în care s-au instalat, ei n-au fost niciodată poftiti la ceremonii sau sarmale si n-au fost supusi propagandei vehiculate prin "Glasul Patriei", "Tribuna României" etc., care, lor, nu le era destinată. În 1965, imediat după moartea lui Gheorghiu-Dej a venit în România ministrul francez de Finante, Valery Giscard d'Estaing. Avea la el lista de care se ocupau d-na Bock si consulul de la Bucuresti. În timpul unei discutii cu omologul său român, a scos-o din buzunar si l-a întrebat dezinvolt: "De ce nu-i lăsati să plece pe cei care vor să emigreze? Desigur că ei nu vă iubesc, asa c-ar trebui să vă bucurati să scăpati de ei!"
Ministrul român a luat lista si peste câteva zile am fost convocat la biroul pentru pasapoarte de pe strada Grădina cu Cai. Am crezut că este vorba de răspunsul la cererea depusă în octombrie, si anume că mi se va comunica refuzul - numai cinci luni fiind un termen mult prea scurt pentru un răspuns favorabil. M-a primit un functionar în civil, ale cărui maniere nu aveau nimic în comun cu purtarea grosolan-intimidantă a ofiterului la care depusesem cererea. Mi-a oferit tigarete "Marlboro" si coniac "Hennessy", si m-a pus să fac o nouă cerere, fără a mă obliga să plătesc iarăsi taxa de rigoare. Mi-a dat în mod discret dar explicit de înteles că solutionarea "cazului" meu este deja în curs si că, în maximum patru săptămâni, voi fi în posesia pasaportului si a vizei de iesire. Am luat avionul spre Paris în ziua de marti 13 aprilie 1965, de la aeroportul Băneasa. Acolo mi s-a făcut o mică înscenare, parcă dinadins pentru a mi se lua si ultimul regret că-mi părăsesc tara. Am fost separat de rudele care veniseră să mă conducă si încuiat într-un birou în care am rămas până după ora prevăzută pentru decolarea avionului, militianul care mă păzea insinuând că a intervenit ceva de natură să-mi împiedice plecarea. Personalul responsabil cu zborul tot telefona să întrebe: "Ce faceti, tovarăse, cu pasagerul Varlam, avionul trebuie să plece?" Familia si prietenii mei, văzând că motoarele au pornit, că se scoate scara de la avion si că se închide usa, făceau cele mai negre presupuneri. În fine, după o asteptare încordată, am fost dezbrăcat în pielea goală si perchezitionat în felul cel mai detaliat, cum nu mai fusesem din 1959, de la Gherla, fiind apoi încredintat unei stewardese care a fugit cu mine până la avion, care a decolat imediat. Am privit în jos Bucurestiul pe care nu aveam să-l regăsesc decât după douăzeci si cinci de ani, cu speranta să-i zăresc pe cei dragi, de care mă despărtiseră anii de închisoare si despre care nu stiam dacă-i voi mai vedea vreodată. În avion m-am asezat lângă un pilot de la Air France care petrecuse câteva zile la Poiana Brasov. După ce m-am convins că pot avea încredere în el, i-am explicat "cazul" meu si l-am rugat să telefoneze rudelor mele de la Paris dacă nu sunt lăsat să cobor. Peste trei ore eram la Zurich, primul meu contact cu Occidentul si cu Lumea Liberă. Acolo am făcut o escală de un ceas. Totul mi s-a părut luminos si colorat fată de cenusiul care domnea la Bucuresti. Pe la mijlocul după-amiezii am aterizat la Le Bourget, unde soseau pe atunci zborurile dinspre Sud si Est. Acolo mă astepta mătusa care se zbătuse să "mă scoată" din tară. Eram un om liber! Nu pot încheia fără a aminti că, desi încetase din viată la închisoarea Văcăresti în 1949, de Ziua Eroilor, bunicul meu se afla pe lista celor poftiti să ia parte la ceremoniile care au avut loc în 1957. Un tânăr ofiter MFA s-a prezentat la sora mamei, la care locuia generalul Rosetti când a fost arestat, si i-a spus că este însărcinat să-l ducă la Mărăsesti pentru comemorarea marii bătălii. Când a aflat în ce circumstante a murit, a cerut iertare, adăugând: "Doamnă, vă rog să credeti că, de-as fi bănuit ce s-a întâmplat, n-as fi cutezat să vă trec pragul!" - Ion Varlam s-a născut la 8 iunie 1938;
- a urmat cursurile liceului "Ion Luca Caragiale" din Bucuresti, pe care le-a absolvit în 1955;
- este condamnat pe motive politice la închisoare între anii 1952-1954 (administrativ) si între anii 1956-1961 (de Tribunalul Militar), iar între 1961-1963 este deportat în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu;
- în anul 1955, între cele două arestări, este admis la Facultatea de Litere din Bucuresti si la Arhitectură;
- în luna aprilie 1965 emigrează în Franta, în urma interventiei ministrului francez de Finante Valery Giscard d'Estaing pe lângă autoritătile române de la Bucuresti;
- în 1970 obtine diploma Institutului de Studii Politice din Paris, după care urmează studii post-universitare (finante, politologie si sovietologie);
- totodată, se implică în activitatea politică si culturală a Exilului, fiind membru fondator al Consiliului National Român, al Uniunii Românilor Liberi etc.;
- în 1970 începe să publice în presa Exilului eseuri si analize politice, istorice etc., colaborând la reviste franceze si germane;
- ia parte activă la seminarii, colocvii si conferinte privitoare la situatia din Europa de Est, la morala socială crestină, dreptul constitutional, problemele minoritătilor etc.;
- după decembrie 1989 revine în România si candidează pentru Parlament la alegerile din 1990;
- aproape întreaga sa carieră profesională s-a desfăsurat în Franta, în cadrul unei mari bănci franceze, la departamentul extern.
 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.