Între atâtea evenimente pe care o natiune constientă de sine e drept si chiar datoare să si le aducă mereu aminte, cel petrecut la 1 decembrie 1918, când Transilvania s-a unit cu "tara", e poate cel mai de seamă. Fiindcă atunci, în pragul unei ierni aspre si la capătul unui război teribil, Marea Unire, înfăptuită pentru o clipă în pragul secolului XVII, a fost proclamată, solemn, de natiunea însăsi, cu un entuziasm pe care contemporanii îl evocă unanim. Începea o nouă epocă, un "alt Timp", după expresia lui Blaga, participant si el la entuziasmul obstesc, iar la directionarea acestei epoci colaboraseră secolele, generatii în sir, pentru care Unirea fusese nădejdea cea mare, aspiratia lor cea mai înaltă. Cei ce văd în România interbelică, asa cum a fost consacrată la Versailles, o creatie artificială, produsă la masa tratativelor, într-un moment de criză a echilibrului mondial, uită - si nu poate fără interes - că pentru această Românie se rotiseră neechivoc atâtea generatii, că înainte de a figura pe harta continentului ea căpătase un contur destul de clar în sufletul natiunii si că diplomatia n-a făcut decât să tragă concluziile unui proces istoric. Între "pohta" Viteazului de la 1600, nefavorizată de circumstante, si actul de la 1 Decembrie 1918, istoria înscrie datele unei probleme, dialectica unei idei ajunsă la împlinire. Acel " regat al Daciei" pe care anchetatorii îl puneau anume pe seama lui Horia, către finele secolului XVII, nu era altceva decât proiectia firavă a acestei idei, ca si planul unei Românii întregite si suverane conceput de patriotii de la 1838, în frunte cu I. Cîmpineanu. Ce alta dorea C. Negri, curând după esecul revolutiei pasoptiste, atunci când se rostea, în numele unei întregi generatii: "Suntem milioane de români răzletiti. Ce ne lipseste ca să fim un neam tare? Unirea. Numai Unirea?" Sau când Bălcescu îsi exprima, angajând viitorul, credinta neclintită că "România noastră va exista... e orb cine n-o vede?"
Această Românie, eliberată se orice servitute deschisă spre toate zările lumii si căutând a reconcilia înlăuntrul ei toate interesele, s-a realizat în mai multe etape, trei fiind esentiale din perspectiva dreptului international: 1859 semnifică Unirea principatelor extracarpatice, ca nucleu vital al viitorului organism national; 1878 marchează cucerirea independentei si prin aceasta a unui nou statut juridic, capabil să-i asigure libera dezvoltare; 1918 a adus întregirea statală, pe temeiul nationalitătii, care începuse demult a structura lumea modernă. Pentru oricine studiază cu luare aminte istoria, perfectarea unitătii noastre politice apare ca o consecintă firească a solidarizării mai multor generatii în jurul unei mari idei. De la Ureche, care sesizase unitatea etnică a "lăcuitorilor" din cele trei tări până la desfăsurarea de mase care a proclamat solemn solidaritatea natională, e o înlăntuire intimă de idei, năzuinte, proiecte si înfăptuiri, dincolo de care nu s-ar putea întelege cum se cuvine fenomenul unificării statale românesti. "Ideile vin si se coc, ca si fructele", spunea Kogălniceanu, evocând tocmai ideea Unirii, pe care o stia pierzându-se în "noaptea timpurilor", servită insesizabil de factori pe care numai istoria îi poate aduce la lumină. A trebuit să vină "ceasul unic", după expresia lui N. Iorga, clipa de destin care a fost, în perspectiva marei durate, Unirea din 1918, pentru ca acea idee, înfiripată de mult, nutrită din sacrificii si stăruinte multiseculare, să se poată împlini. "În litere si în spirit suntem uniti", declara Iosif Hodos la 1867, pe când G. Baritiu sublinia necesitatea unei "Românii unite si libere", întemeiată pe "justitie si moralitate", iar A. Papiu Ilarian observa că "românii din Transilvania numai la Principate privesc". Principatele erau speranta lor, însă Unirea nu se va împlini decât după o sângeroasă conflagratie mondială, care a impus un nou echilibru geopolitic pe continent. Faptele se cunosc, si ele denotă raporturi complexe, de care fruntasii politici ai tării au stiut să profite, asigurând biruinta unei idei cu rădăcini atât de adânci, cu perspective atât de ample. Adunarea de la Alba Iulia, care a proclamat, acum 80 de ani, Unirea cu "tara", exprima un sentiment general, o solidaritate pe care diplomatii aveau numai să o consacre ca pe un fapt împlinit. A fost nevoie pentru aceasta ca imperiile multinationale din jur să se prăbusească. A fost necesar, mai ales, ca premisele unitătii să fi existat dinainte, asa cum le definise deja un Kogălniceanu: "acelasi popor, omogen, identic ca nici un altul, acelasi nume, aceeasi limbă, aceeasi religie, aceeasi istorie, aceeasi civilizatie, aceleasi institutii, aceleasi legi si obiceiuri, aceleasi dureri în trecut, acelasi viitor de asigurat si, în sfârsit aceeasi misie de împlinit." Evenimentele externe au fost, deci, pentru a ne exprima în termenii lui Bălcescu, ocazia, iar nu cauza noului edificiu statal, nou prin ambitiile de renovare adâncă pusă îndată la lucru, dar vechi prin aspiratia prin unitate si prin acea energie morală ce venea din veac, liant miraculos si indispensabil al oricărui organism national. A evoca astăzi faptul petrecut la 1 Decembrie 1918 nu e doar un gest îndreptătit istoriceste, ci si o datorie morală, fiindcă Marea Unire s-a realizat cu sacrificii multe si grele, pe care generatia actuală si orice generatie ar mai veni după ea nu trebuie să le uite.

Din volumul "Chemarea Istoriei", Editura Junimea - Iasi