|
 |
|
Instaurarea samavolnică a comunismului în România a avut desigur în vedere si neutralizarea si apoi anihilarea militarilor Armatei regale române, ce constituiau un pericol real, în măsură să împiedice procesul de comunizare al tării, programat si realizat de sovietici, în strânsă colaborare cu trădătorii din PCR si acolitii lor din formatiunile politice subordonate, precum PNL - Gh. Tătărăscu, Anton Alexandrescu, PNP - Constantinescu-Iasi etc. Dacă o parte din Armata regală română care se afla pe Frontul din Moldova fusese, după armistitiul din August 1944, cu totul arbitrar si ilegal făcută prizonieră si deportată în URSS, cealaltă parte (care netezise calea pretinsei "glorioasei armate sovietice" în muntii Tatra, în drumul lor spre Berlin) se înapoiase în tară si îsi păstrase nestirbit devotamentul ei fată de Patrie si de Rege, constituind astfel o piedică foarte importantă în comunizarea pe etape a României. Pe lângă faptul că, în cursul negocierilor de pace de la Paris dintre anii 1946-1947, tării noastre nu i se recunoscuse, datorită sovieticilor, statutul de co-beligerantă, la care ea ar fi avut tot dreptul gratie substantialului aport al Armatei române în campania din Vest, dar această vitează oaste, rămasă fidelă jurământului de credintă depus Ţării si Suveranului ei, înapoiată în patrie, devenea o pavăză de netrecut intentiilor de subjugare totală a României odiosilor săi vecini de la Răsărit. În asemenea situatie, lacheilor autohtoni de la Bucuresti, Kremlinul le-a ordonat desfiintarea treptată a cadrelor din armata tării, ostile visceral comunismului, initiind pe etape deblocări, licentieri, reduceri de personal militar (pretextând terminarea războiului), pentru a se debarasa în totalitate de elementele din sânul ostirii noastre ce li s-ar fi opus si a le înlocui treptat prin noi cadre, favorabile politicii tradătoare a guvernului Groza si a lui Gheorghiu-Dej, împuternicitul Moscovei în actiunea de supunere servilă a României URSS-ului.
Militari români, constienti de situatia dramatică a tării, au reactionat într-o primă fază luând parte la felurite organizatii anticomuniste ce începuseră încă din 1945 să se formeze în patria nostră, precum asa-numita organizatie "T" (1945), "Sumanele negre" (1946), "Graiul sângelui" (1946), urmate ulterior de "Miscarea Natională de Rezistentă" (Pop-Bujoi), "Vlad Ţepes" I si II, "Gărzile lui Decebal" si multe altele. Membrii acestor formatiuni numărau patrioti români apartinând atât partidelor politice istorice (PNL, PNŢ si PSD), cât si independentilor, dar bineînteles - în bună măsură - si militarilor din armata regală (atât deblocati, cât si activi). Multe din aceste organizatii anticomuniste au fost trădate si descoperite, numerosi dintre membrii lor arestati si condamnati la pedepse grele de închisoare. După abdicarea fortată a MS Regelui Mihai, la finele lui decembrie 1947, multi dintre membrii rămasi în libertate, fiind nedescoperiti după neutralizarea diverselor miscări anticomuniste, au alcătuit, împreună si cu alti patrioti, grupări ce au constituit apoi glorioasa noastră rezistentă din munti, tinută îndelung - de către regimul atunci la cârmă - necunoscută opiniei noastre publice si cu atât mai vârtos celei din Occident, pentru a ascunde puternica opozitie internă a poporului român fată de comunismul sovietic cotropitor. Printre aceste eroice miscări de rezistentă, începând din 1948, cităm, de pildă, cea a colonelului Ută din muntii Semenicului, cea a maiorului Dabija de la Muntele Mare, cea a căpitanului aviator Diamandi de pe muntele Băisoara, cât si cea a colonelului Arsenescu din muntii Făgărasului.
Privitor la vechile cadre din fosta armată regală, atât pensionari, cât si deblocati, conducerea comunistă a tării le-a tăiat în mod abuziv pensiile militare, numerosi din acesti bătrâni osteni neavând ca mijloc de întretinere decât această unică sursă de venit. De aici, o existentă mizerabilă le-a fost rezervată, unii dintre dânsii fiind siliti, pentru a supravietui, să practice cele mai modeste si mai umilitoare îndeletniciri, precum văcsuitori de pantofi, vânzători ambulanti de ziare, salahori, zidari, spoitori etc.
De asemenea, si fostelor cadre ale armatei noastre regale arestate si împovărate cu grele condamnări private de libertate, li se pregătise in închisorile sau lagărele de muncă fortată unde fuseseră aruncati, un regim de vexatiuni si de umiliri sistematice, atunci când niste netrebnici gardieni de puscărie, proveniti din pleava societătii, îsi permiteau să bruscheze, să înjure si chiar să agreseze generali si ofiteri superiori din vechea noastră armată regală, gorilele pretinzând că se răzbună, punând în practică din plin odioasa "luptă de clasă", recomandată intens de doctrina criminală a comunismului sovietic si international.
Ca si în cazul miscărilor de rezistentă din munti, a căror activitate fusese ani de-a rândul sistematic ascunsă de autoritătile comuniste autohtone, si situatia mizeră a vechilor cadre ale armatei regale a tării (în special generali, ofiteri superiori, fosti demnitari, aghiotanti regali sau magistrati militari), a fost prea putin cunoscută în interiorul fruntariilor noastre si total ignorată de străinătate. Pentru a vă da un exemplu asupra faptului că, totusi, conducerea comunistă de atunci se simtea vinovată fată de această categorie vitregită de cetăteni ai tării, ce serviseră în trecut, cu credintă si abnegatie, patria lor, amintim o împrejurare semnificativă, petrecută în anul 1957. Astfel, cu prilejul aniversării a 40 de ani de la glorioasa noastră victorie de la Mărăsesti din 1917, Statul francez a hotărât să trimită în România o delegatie de ofiteri, supravietuitori ai misiunii militare condusă pe frontul nostru între 1916 si 1918 de căte generalul Henri Berthelot, ca împreună cu camarazii lor români din primul război mondial ce mai erau în viată si în libertate, să comemoreze acest eveniment de seamă din istoria tării noastre. În consecintă, în preajma acestei aniversări, cei câtiva bătrâni ofiteri români (printre care si răposatul meu tată), ce luptaseră si cunoscuseră pe colegii lor din misiunea Berthelot, au fost chemati la Ministerul Fortelor Armate ale RPR, comunicându-li-se că li se vor reda pensiile (de care fuseseră văduviti samavolnic de atâtia ani), fiind apoi informati că vor însoti pe militarii francezi în trenul ce-i va conduce la Mausoleul eroilor de la Mărăsesti si îi vor întovărăsi pe toată durata ceremoniei ce se va desfăsura acolo. Pentru a pune constant în aplicare cunoscuta metodă a "jurnalului de perete", responsabilii din ministerul citat, au dus pe bătrânii nostri ofiteri, ce se prezentau vestimentar în mod jalnic, după ani de privatiuni si pauperitate, la magazinul de supremă elegantă comunistă "Romarta", fiind îmbrăcati acolo de sus până jos în costume noi, oferindu-li-se si lenjerie, cravate si încăltăminte de cea mai bună calitate, pentru a face o cât mai bună impresie camarazilor francezi. În schimb, militarii nostri au fost obligati - sub amenintări grave de suprimare a pensiilor, ba chiar cu perspectiva închisorii pentru denigrarea regimului fată de cetăteni străini - să ascundă colegilor de arme de odinioară faptul că li se tăiaseră pensiile, că îsi duceau viata în conditii mizerabile, fiind persecutati si trăind vesnic sub amenintarea unei arestări, ca urmare a unor înscenări ce ar fi justificat ceste măsuri preventive ale regimului, în permanentă temător fată de reprezentantii vechii noastre armate regale. Astfel încât, reîntâlnindu-se cu camarazii lor de altădată, veteranii români au călătorit împreună în trenul ce i-a dus la Mărăsesti, trebuind să ascundă adevărul asupra situatiei lor precare, obligati fiind să cedeze santajului impus de securisti, răspunzând întrebărilor ofiterilor francezi prin afirmatii pozitive privind existenta lor în România. Bineînteles, în acelasi tren se aflau si numerosi agenti ai Securitătii, cu urechile ciulite, ca nu cumva vreunul din veteranii nostri să divulge situatia lor reală de viată. Si totusi, unii dintre acesti bătrâni militari ai armatei noastre regale au încercat, printr-un limbaj conventional, ajutati fiind si de buna cunoastere a limbii franceze - fapt ce nu se putea spune si despre securistii regimului - să facă pe camarazii lor din fosta misiune Berthelot, să întelagă că realitatea era cu totul alta, fiind vorba numai de aparente înselătoare ce ascundeau triste realităti si anume adevărata lor existentă necăjită, trăită în teamă si în lipsa de sigurantă a zilei de mâine. Efectul acestor discrete revelatii s-a vădit ulterior, atunci când unii dintre ofiterii români, participanti la comemorarea de la Mărăsesti, au fost invitati de omologii lor din Franta să le facă o vizită în tara lor, dar, fireste, Securitatea a obligat pe veteranii în cauză să refuze aceste invitatii, invocând - în scrisorile dictate de zbirii odioasei institutii - diverse motive plauzibile (sănătate, obligatii familiare stringente) pentru a-si justifica refuzul. În anii care au urmat până la schimbările de la finele lunii decembrie 1989, regimul comunist din tara noastră n-a mai avut nevoie să mai ia alte măsuri drastice împotriva vechilor nostri militari din fosta armată regală, deoarece vârsta lor înaintată, cât si mai ales conditiile mizerabile de existentă au determinat stingerea lor din viată înainte de realizarea dorintei supreme ce au nutrit-o, de a mai vedea scumpa lor Patrie dezrobită de comunismul devastator. Acestor ostasi, cât de asemenea si celor morti pe front, în captivitate sau în detentie, ca si celor ce au luptat, până la jertfa supremă, cu arma în mână în munti, se cuvine să le păstrăm o amintire nestearsă, apreciind la gradul cel mai înalt curajul si abnegatia lor, precum si respectul demnitătii si onoarei militare ce au înteles întotdeauna să manifeste în cursul tuturor suferintelor ce au îndurat de-a lungul a aproape jumătate de secol de dominatie comunistă în tara noastră. Conferintă tinută la Cluj (la 3 mai 1996) la Simpozionul "Armata română în comunism", organizat de Fundatia Culturală Memoria - filiala Cluj
(presedinte Doina Cornea) GENERAL DE ARMATĂ
NICOLAE CIUPERCĂ
- născut la 23 aprilie 1882, la Râmnicu Sărat;
- absolvă scoala primară si cursul inferior de liceu la Râmnicu Sărat; apoi cursul superior de liceu la Scoala fiilor de ofiteri (liceul militar) din Iasi;
-urmează Scoala militară de ofiteri activi de Infanterie din Bucuresti si o termină în 1902 ca Sef de promotie, obtinând gradul de sublocotenent;
- absolvă cursurile Scolii Superioare de război în 1913;
- ia parte la campania din 1913 cu gradul de căpitan în marele stat major;
- participă la Războiul de întregire ca maior, sef al biroului operatii al armatei a II-a (condusă de general Averescu) "contribuind de aproape la pregătirea si executarea operatiunilor ofensive din Iulie 1917";
- în 1930 este înăltat la gradul de general de brigadă, iar în 1933 la gradul de general de divizie;
- este numit ministru al Apărării Nationale în 1939 pentru o scurtă perioadă, îsi va da demisia pentru că nu a fost de acord cu cheltuirea unor fonduri din bugetul militar care, conform ordinului regelui, primeau o destinatie secretă, imposibil de verificat;
- este înăltat în 1940 la gradul de general de corp de armată si apoi Inspector General al Armatei;
- în perioada 22 iunie - 9 septembrie 1941 - participă la operatiunile pentru dezrobirea Basarabiei în calitate de Comandant al Armatei a IV-a;
- la 9 septembrie 1941 demisionează din functia de comandant al Armatei a IV-a, în semn de protest, întrucât a fost împotriva continuării războiului dincolo de Nistru;
- decorat cu numeroase ordine si medalii pentru faptele sale deosebite de arme:
medalia "Bărbătie si Credintă" - clasa a II-a - I.D. 2079/12.005.1914;
Steaua României cu spade în gradul de cavaler" - I.D. 437/13.05.1917;
Coroana României în gradul de ofiter - I.D. 846/9.08.1917;
Croix de Guerre - brevet 834/13.02.1918;
Ordinul rus Sfânta Ana - clasa a II-a cu spade - brevet 11360/29.08.1917;
Ordinul Polonia Restituta în gradul de Comandor - brevet 66928/19.12.1924;
Steaua României în gradul de Comandor cu însemnele de pace - I.D. 20/1335/9.05.1934;
"Ordinul Mihai Viteazul" clasa a III-a - I.D. 2888/17.10.1941;
"Coroana României cu spade" în gradul de Mare Cruce cu Panglici de Virtute Militară - I.D. 2168/29.07.1942;
- devenit indezirabil comunistilor este arestat în toamna anului 1948;
- grav bolnav (paralizat) se stinge în ziua de 25 mai 1950 în urgisita închisoare Jilava Întâmplarea a făcut ca în celula în care am fost închis la Jilava, să dau fată cu generalul CIUPERCĂ NICOLAE. Era celula numărul 8. La un moment dat, prin rotatiile pe care le efectuam între noi, urcând de la "serpărie" (locul de pe ciment, sub prici) spre "cracă" (locul cel mai de sus al priciului), să ajung lângă generalul Nicolae Ciupercă. Evident, nu mai avea grade de general, ci doar zdrente de detinut. Mai mult, nu-si mai misca nici picioarele pentru că era paralizat. Când am aflat că era generalul Ciupercă, am tresărit, fiindcă numele îmi era cunoscut încă din libertate. Stiam că fusese un mare comandant si că participase în fruntea armatei a IV-a luptând pentru dezrobirea Basarabiei. Mai stiam si că fusese prieten cu maresalul Antonescu, dar că la un moment dat, prietenia aceasta încetase. Am vorbit cu el multe lucruri; multe din viata lui si mai putine din viata mea; la un moment dat l-am întrebat si despre maresalul Ion Antonescu. Mi-a spus atunci că relatiile lor s-au deteriorat, pentru că el s-a opus ca armatele noastre să treacă Nistrul. Îi reproduc acum vorbele pe care el le-a adresat maresalului Antonescu : "Măi Ioane, noi nu avem ce căuta în Rusia. Ne-am luat înapoi mosia noastră, furată de sovietici si cu asta gata. Să procedăm si noi cum a procedat tăranul nostru întotdeauna. După ce a alungat animalele străine ce intraseră pe ogorul lui, gata, si-a văzut de treburile din propria lui gospodărie. Dar nu m-a ascultat..." N-am să uit niciodată cum ori de câte ori îsi amintea de scoala sa militară, făcută la Saint Cyr, în Franta, glasul lui începea să aibă un discret tremur. Se simtea că îl încearcă plânsul. Nu l-am văzut plângând însă niciodată. Îi văd numai mâna lui uscată si tremurândă cu care îsi acoperea fata. În ziua de 25 mai 1950 a murit. S-a stins discret, pasnic precum se consumă o lumânare. În celula noastră s-a asternut tăcerea. Unul dintre noi, Victor Goantă, a rostit "Tatăl nostru". Valerian Basarabeanu LOCOTENENT COLONEL
STEFAN POPESCU
- originar din Mehedinti, a făcut Scoala de Jandarmi si în anul 1940 avea gradul de căpitan de jandarmi, făcând parte din regimentul de Jandarmi pedestri din garnizoana Bucuresti;
- după război a comandat, în gradul de maior, Legiunea de Jandarmi Lugoj, avându-l ca prefect pe colonelul Ută, cel care a făcut parte din gruparea de luptători anticomunisti care a activat în Muntii Semenicului;
- a comandat, cu gradul de locotenent colonel, Batalionul de Jandarmi Timisoara, între anii 1948-1949;
- în mod cu totul neasteptat a fost mutat la comanda unei unităti de jandarmi din Odorhei, unde a si fost arestat în toamna anului 1949;
- a fost judecat si condamnat pentru activitatea sa de pretor la Divizia 6 Cavalerie, într-un lot din care au mai făcut parte sublocotenentul de jandarmi Teodor Bădescu (comandantul plutonului 43 Politie) si plutonierul major I. Musat; prietenia cu colonelul Ută a fost circumstantă agravantă la proces;
- în decembrie 1950 a fost transferat de la închisoarea Jilava la Văcăresti;
- locotenent colonelul Stefan Popescu a murit în închisoarea de la Gherla în 1953 sau 1954 (se pare, înainte de luna aprilie 1955 - când detinutii jandarmi si politistii au fost concentrati în închisoarea Făgăras), nu se stie în ce conditii si la ce dată, întrucât sotia sa Marioara Popescu si fiica lor, Florica, nu stiu ce destin a avut sotul si tatăl după arestarea sa în 1949. În numărul 21 al revistei noastre am publicat scrisoarea deschisă adresată de Profesorul Marcel Fontaine, fost căpitan combatant în timpul primului război mondial, camarazilor săi francezi, membri ai Misiunii Generalului Berthelot pe frontul românesc. Publicăm acum "epilogul" acelei scrisori - si vizitei făcute de fostii ofiteri francezi, la invitatia guvernului "reperist", cu prilejul serbărilor de comemorare a 40 de ani de la bătălia de la Mărăsesti. Cu aceeasi ocazie publicăm si un emotionant text, datorat aceluias "bun român cu sânge francez în vine", despre camaraderia de arme dintre el - tânăr ofiter venit de pe alte meridiane - si ostasii români. Ambele texte au fost citite la emisiunile în limba română (initiate de Profesorul Fontaine) ale postului de Radio France International, în 1957 si 1958. La sase luni după comemorareSase luni au trecut de când s-a celebrat a patruzecea aniversare a bătăliei de la Mărăsesti. A avut loc atunci în tara românească o comemorare oficială foarte pompoasă, organizată de guvernul de la Bucuresti. În acelasi timp la Paris, la biserica ortodoxă română de pe strada Jean de Beauvais, si sub auspiciile românilor pribegi, s-a desfăsurat o ceremonie mai modestă, dar poate mai miscătoare, si, în tot cazul, mai spontană si mai conformă adevărului istoric.
La aceste două ceremonii au fost prezenti fosti ofiteri francezi din Misiunea Berthelot. De o parte cei care fuseseră invitati de către conducătorii Republicii populare române. De cealaltă parte, cei care nu fuseseră invitati, ori nu acceptaseră invitatia. Dar un lucru este sigur: în ciuda acestei segregatii care despărtea pe musafirii R.P.R.-ului de cei nepoftiti, unitatea de vederi si de sentimente dăinuia întreagă între toti acei prieteni încercati ai poporului român. Cei care au plecat spre Mărăsesti, ca si cei care rămâneau la Paris, se simteau la fel de puternic legati de credinta lor în eliberarea tării românesti de sub jugul străin, în învierea României Mari.
Si tocmai unul dintre scopurile planificatorilor sovietici ai comemorării reperiste era să rupă această unitate sufletească, să ademenească si să vrăjească grupul musafirilor, ca să îi convingă că românii se împacă de minune cu "protectia rusească", că Republica Populară Română este un regim de progres, de fericire si de belsug, si că prin urmare Occidentul ar trebui să înceteze să atâte visurile de eliberare ale unui popor care nu doreste nicidecum să se aducă vreo schimbare la starea de lucruri actuală.
Dar de curând, sase luni după înscenarea cu comemorarea de la Mărăsesti, am avut prilejul să constat în două împrejurări diferite că lovitura reperistă a dat gres. Într-adevăr, am asistat la două reuniuni franceze diferite de prietenie franco-română, care au avut loc la un interval de o săptămână. Cea dintâi a fost adunarea generală a asociatiei "Poftim" unde sunt înscrisi ca titulari numai fostii membri ai misiunilor franceze în România între anii 1916-1919. Cealaltă a fost întrunirea comitetului de initiativă al unei asociatii noi, denumite "Credinciosii României", si care este deschisă tuturor francezilor doritori de a vedea reconstituită România liberă si independentă în granitele ei naturale.
Interesul principal al primei dintre aceste două adunări provenea din faptul că conducătorii asociatiei "Poftim" au fost invitatii R.P.R.-ului la comemorările de la Mărăsesti, si aveau de relatat asistentilor concluziile despre călătoria din august trecut. De altfel, în general, impresiile lor erau cunoscute mai de mult, căci fiecare dintre călători le împărtăsise cunoscutilor săi în cursul unor convorbiri particulare. N-au fost deloc sedusi ori cuceriti de asa-zisele realizări grandioase ale regimului nou.
Un doctor care nici nu-si terminase studiile în 1917, si care nu mai fusese pe urmă niciodată în România, spunea, oftând: "Am plecat cu entuziasm ca să revăd România celor douăzeci de ani ai mei! Dar cu ce tristete m-am întors! Ce dureros a fost ce am văzut!" În comparatie cu Moldova de acum patruzeci de ani, amenintată de nemti, cotropită de rusi, înfometată si lipsită de toate cele trebuincioase, R.P.R.-ul de azi i-a părut si mai oropsit si mai jalnic. Într-un cimitir, unul dintre fostii luptători francezi, care zărise la o oarecare distantă de cortegiul oficial, o mamă si un copil îmbrăcati în negru, îngenunchiati pe un mormânt, se îndreptă spre ei si îi întrebă cu ce ar putea să le dovedească simpatia sa de francez, cu ce ar putea să le usureze lipsurile, ce cadou ar primi cu plăcere. Femeia îi răspunse: "Vă multumesc foarte mult de intentie, Domnule. Dar nu dorim decât un singur lucru: Libertatea!" Cimitirele militare în care oaspetii francezi au fost plimbati păreau în ziua vizitei foarte bine îngrijite. Cum ar fi putut ei să nu bănuiască doar că timp de ani de zile accesul acestor locuri de reculegere fusese interzis, si totul lăsat în paragină? Totusi, la Iasi, unul dintre fostii ofiteri francezi a putut să-si citească în palmă acest adevăr în felul următor: avusese nefericita idee să pună mâna pe crucea de lemn a unui mormânt, o ridică mânjită de vopsea proaspătă, atât de recente erau îngrijirile date acestui loc. Astfel iesea la iveală minciuna întretinerii neîntrerupte a cimitirului.
Dovada grijei părintesti si politienesti totodată cu care oaspetii francezi erau înconjurati, chiar în afară de banchete, s-a dezvăluit când unul dintre generali, întorcându-se în camera sa de la hotel, nu-si putu descuia dulapul în care pusese niste hârtii. Din ce cauză? În lipsa lui se încercase să se deschidă mobila. Dar cheia neîndemânaticului lăcătus al militiei se frânsese în broască, unde rămâsese o bucată... Fostii luptători francezi au asistat, în capela St. Vincent de Paul, la un parastas pentru eroii din războiul de întregire a neamului. Însă fuseseră obligati să aducă un preot militar din Franta, căci cel din capelă, Părintele Francois, fusese arestat si era detinut de cinci luni si jumătate fără să se fi putut da de urmele lui. În cursul unui banchet, unul dintre oaspetii francezi deschise vorba asupra lui, întrebând pe Ministrul de Externe de atunci dacă nu ar socoti că ar fi cazul să se ia în favoarea acestui bătrân de 72 de ani o măsură de blândete. Ministrul, răposatul Grigore Preoteasa, sări în sus si răspunse cu brutalitate: "Să nu-mi vorbiti de acest ticălos. Tocmai fiindcă e bătrân, ar fi trebuit să îi vie mintea la cap!" Această nemiloasă grosolănie nu a purtat noroc Excelentei Sale ministeriale, care de atunci a murit. Pe când Părintele Francois a fost în sfârsit eliberat, mai târziu, într-adevăr. Dar n-a iesit din puscărie decât pe targă... cu picioarele paralizate. Nu vreau să lungesc lista episoadelor care au rămas adânc întipărite în memoria oaspetilor Republicii populare române. În cursul adunării generale a asociatiei "Poftim", dacă aceste amănunte nu au fost evocate în mod oficial, impresiile pe care ele le lăsaseră călătorilor din vara trecută erau vizibile.
Ei erau indignati mai ales de faptul că ar fi putut cineva să îi acuze de a se fi compromis cu regimul de asuprire ce s-a abătut asupra României. Si dădeau drept motiv principal al participării lor la comemorarea de la Mărăsesti dorinta arzătoare a românilor de a vedea venind la ei câtiva dintre prietenii lor de altădată. Un general rezumă punctul de vedere al vizitatorilor francezi spunând: "Nu vă puteti închipui cât de miscător era pentru noi să vedem cu ce elan se întorceau spre noi acesti bieti oameni. Ni se păreau niste detinuti întinzând mâinile spre noi printre gratiile închisorii lor..."
"Gratiile închisorii lor"! Iată cuvântul de încheiere al călătoriei fostilor luptători francezi în R.P.R. Sub înfătisarea ei actuală, astfel s-a arătat tara românească de azi oaspetilor pe care propaganda comunistă i-a coplesit de atentii ca să-i ademenească: O închisoare! În ciuda banchetelor si decoratiilor care de altfel au fost refuzate, încercarea de înselăciune a dat gres.
Dar a mai avut o altă urmare neasteptată. Trezirea cu mare alai a amintirilor din trecut cauzate de manifestatiile reperiste, ca si încercarea făcută de planificatorii serbărilor de a transforma Mărăsesti într-o victorie rusească pentru a servi propaganda sovietică, i-a miscat si indignat atât de adânc pe prietenii francezi cei mai încercati ai poporului român, încât ei au hotărât constituirea unei noi asociatii cu numele semnificativ de "Credinciosii României". Astfel, de acum înainte ideea de eliberare a românilor va fi sprijinită si apărată în Franta de două asociatii în loc de una. Repercusiune probabil neprevăzută acum sase luni de către organizatorii comemorării de la Mărăsesti. Transmis de Radio Frace International pentru România, în ziua de 5 februarie 1958. Patruzeci de ani după
Mărăsesti
- ofiterul francez si ostasul român -Printre motivele pentru care autoritătile reperiste s-au văzut silite atât de mult timp să prigonească amintirea Misiunii militare a generalului Berthelot trebuie numărat fără îndoială contrastul izbitor între sentimentele de simpatie care au legat numaidecât, acum 40 de ani, pe ostasul român de ofiterul francez, si ura pe care o nutreste de 13 ani ostasul român de acum fată de ofiterii sovietici.
Până în 1916, românul din popor nu cunoscuse Franta si pe francezi decât în mod foarte vag si indirect, ori prin cărti, ori din auzite, prin intermediul călătorilor care se întorceau din Occident. Si acestia din urmă nu erau cu sigurantă nici tărani, nici mici slujbasi ducând cu greu o viată foarte modestă.
O dată cu sosirea primilor ofiteri din Misiunea Berthelot, ostasul-tăran român intra pentru întâia oară în contact direct cu francezii. Astfel îi era dat să poată confrunta legenda, ce se alcătuise în jurul rolului istoric jucat de Franta, cu realitatea unui francez în carne si oase.
Încercare grea si periculoasă pentru noul sosit în tara românească. Si din care totusi a iesit într-un mod mai mult decât onorabil.
Majoritatea ofiterilor subalterni care au fost repartizati ca instructori si apoi ca luptători în unitătile române erau si ei de origine modestă, crescuti în spiritul unei adevărate democratii, deci fără nici o trufie fată de oamenii simpli. Si deodată ofiterul francez si soldatul român s-au simpatizat.
În ce mă priveste personal, nu voi uita niciodată sub ce înfătisare mi-a apărut primul ostas român pe care l-am văzut pe pământul românesc. În dimineata de 23 ianuarie 1917, trenul care mă aducea din Rusia se angajase la Ungheni pe podul de peste Prutul înghetat, înainta cu greu, încet, încet, într-o câmpie nesfârsită, pustie, acoperită de zăpadă sub un cer de plumb. Era un ger de Bobotează. Peisajul si atmosfera mi se păreau tragice, neomenesti. Si deodată în această pustietate peste care trecea un crivăt năpraznic care culca trestiile de pe malurile râului amortit, în această singurătate unde nu se vedea nici o vietate, la capul românesc al podului, zării o înfătisare omenească: straja care păzea granita răsăriteană a tării cotropite. Un soldat încăltat cu opinci, îmbrăcat cu itari tărănesti si o manta militară decolorată, cocolosită, uzată, peticită. Purtând la umăr o puscă datând din veacul precedent, stătea drept, nemiscat, salutând astfel trenul după porunca regulamentului militar. Era bătrân - vreo patruzeci de ani - slab, palid, cu o privire ca de pe altă lume. Parcă nu mai stătea în picioare decât printr-o supremă încordare a vointei lui. Văzui deodată în el întruchiparea tuturor suferintelor tărănimii românesti aruncate într-o luptă inegală pentru apărarea patriei. Cum as fi putut să nu încerc o puternică simpatie pentru această statuie însufletită a suferintelor românesti?
Trenul se îndepărta. Aproape de Iasi, rămase deodată ca întepenit. Mă uitai pe fereastră. În acelasi peisaj sinistru de pustietate înzăpezită, de-a lungul sinelor căii ferate mergea pe jos o corvoadă de vreo zece ostasi în zdrente; fiecare înainta cum putea, după fortele care îi mai rămâneau; unii purtau în mâinile lor muscate de ger un butuc de lemne. Jalnică procesiune.
Deodată, unul se opri. Butucul îi scăpă din mâini. Îl văzui clătinându-se o clipă; apoi îsi recăpătă echilibrul. Si îsi ridică mâinile la ochi într-un gest de deznădejde.
Camaradul său, care venea în urma lui, îl ajunse, se opri, îi spuse câteva vorbe, de îmbărbătare probabil; apoi luă butucul de pe jos si-l puse sub brat si, cu celălalt sprijinind ostasul care de abia mai putea să se tină pe picioare, porniră amândoi din nou pe jos... De atunci întelesei că românul este un om de omenie.
N-am timpul să vă spun aici, dragi ascultători, cum sentimentele de simpatie pe care le-am încercat din primul moment pentru ostasul român nenorocit, dar totodată blând, milos, într-un cuvânt, omenos, n-au făcut decât să se adâncească zi de zi în timpul celor cincisprezece luni pe care le-am trăit în mijlocul lor. Le-am văzut de aproape toate suferintele grozave pe care le-au îndurat în decursul iernii din 1917, pradă lipsurilor de tot felul si a bolilor cumplite care semănau mortii printre ei. Am admirat demnitatea lor, seninătatea lor până si în fata mortii, pe care o înfruntau - adeseori fără ajutorul vreunui preot - în mijlocul camarazilor muribunzi si ei, fără să se plângă, fără nici un protest, fără un strigăt de revoltă.
M-am bucurat cu ei când i-am văzut spre primăvară renăscând la o nouă viată, hrăniti mai bine, mai bine îmbrăcati, încăltati, înarmati, reluând gustul vietii... dar tocmai pentru a si-o risca din nou în întâmplările bătăliei. Am văzut atunci că mă puteam bizui pe vitejia lor ca pe aceea a ostasilor francezi în mijlocul cărora luasem parte la toate luptele frontului francez timp de mai mult de doi ani. În transeele de la Mărăsesti am început să constat că sentimentele mele pentru ei erau împărtăsite. Si a fost una dintre marile bucurii pe care le-am avut în timpul războiului. Am văzut că n-aveam de a face cu ingrati. Si acum îmi aduc aminte cu plăcere de felul cum eram primit când apăream în mijlocul lor pe neasteptate, interesându-mă de soarta lor. Simpatia aceasta a rămas întreagă până la ora despărtirii noastre. Din carnetul meu de campanie unde îmi scriam zilnic impresiile în tot timpul cât am stat în România, vă voi citi povestirea ultimei vizite pe care am făcut-o soldatilor de pază pe linia întâi, chiar în ajun de a primi ordinul de plecare, spre a mă înapoia în Franta cu Misiunea generalului Berthelot. Regimentul meu ocupa atunci văile Bistritei si Bistricioarei, un sector de curând părăsit de rusi. În ziua aceasta, ca să nu obosesc pe cei doi soldati care trebuiau să mă însotească până la un post de observatie izolat si instalat pe un pisc greu de atins, lăsasem pe călăuzele mele jos, si îmi făcusem inspectia singur. Când m-am înapoiat, mi-au multumit cu căldură fiindcă îi crutasem de oboseala ascensiunii. Apoi ne-am întors la baraca unde stătea compania însărcinată cu apărarea sectorului. Îndată ce am intrat, am fost ca de obicei înconjurat de ostasii bucurosi de a vedea printre ei pe "domnul căpitan francez". Iată ce am scris în seara aceea în carnetul meu: "Stăm de vorbă prieteneste. Dacă nu i-as întreba ce le lipseste, nu mi-ar spune. Sunt resemnati ca totdeauna. De altfel, dorintele lor sunt atât de modeste. Ei nu pretind ca soldatii francezi un supliment de vin, niste carne de mai bună calitate, mai multe legume ori ciocolată. Nu. Numai tutun, bocanci si mai ales, vai, pâine. Chiar mi se pare că se miră de interesul pe care li-l port. Cordialul "Să trăiti, D-le Căpitan", cu care mă salută la plecarea mea, nu este numai banala si reglementara formulă de politete, ci expresia unei simpatii pe care le-o înapoiez de altfel." A doua zi după ce scriam aceste rânduri, părăseam frontul. Mai putin de doi ani mai târziu, mă aflam din nou în România. De data aceasta, în România Mare, si ca profesor din Misiunea universitară franceză. Într-o zi, când călătoream cu trenul de la Timisoara la Turnu-Severin, la o statie unde mă dădusem jos, văd venind la mine un ostas care, după o oarecare sovăială si cu un ton de mare bucurie si de mirare totodată, îmi spune: "Dumneavoastră sunteti, D-le Căpitan! Dumneavoastră, v-ati întors pe la noi. Ce bine-mi pare să vă revăd! Nu vă aduceti aminte de mine cu sigurantă. De altfel, niciodată nu mi-ati stiut numele. Dar noi toti vă tinem minte. Toti de la 63/79". Era numărul regimentului la care fusesem atasat. Si nu mai putea de bucurie. Era unul dintre fostii mei soldati... am terminat călătoria mea până la Severin împreună în clasa a treia. Si vă rog să mă credeti că nu stiu căruia dintre noi doi această întâlnire i-a făcut mai multă plăcere... Astfel s-au tesut acum patruzeci de ani legăturile de prietenie dintre ofiterul francez si soldatul român. Si acestea sunt lucruri pe care noi nu le vom uita niciodată. Transmis la Radio France Internationale pentru România, în august 1957 |
|
|
| |
|
|
|
Ultimele
numere: |
 |
| NUMARUL 68-69 |
| |
 |
| NUMARUL 66-67 |
| |
 |
| NUMARUL 64-65 |
| |
 |
| NUMARUL 63 |
| |
|
| Arhiva revistelor |
|
