|
 |
|
E greu să spui în câteva cuvinte ce simti, ce gândesti, sau să depeni amintiri încremenite parcă, într-un colt nepătruns al sufletului, despre un om pentru care ai nutrit sentimente unice de dragoste, respect, încredere, mândrie, recunostintă.
Desi l-am pierdut demult, dar pentru noi mult prea devreme, filtrul timpului, nu i-a putut estompa personalitatea puternică, iar în ochii mintii, îl văd la fel de viu si tânăr, chiar dacă astăzi îi aducem un pios omagiu la împlinirea a 100 de ani de la nasterea sa.
E vorba de profesorul Liviu G. Munteanu, tatăl meu. În amintirile mele, tata însemna reazămul familiei, cel care, într-o armonie ideală cu mama, ne îndruma si ne urmărea din umbră pasii, era "modelul" pe care mai mult sau mai putin constienti, eram "sortiti" a-l urma.
Era un exemplu de ordine si echilibru, sobrietate si corectitudine, de exigentă cu sine însusi, dar si cu cei din jurul său. Spirit cugetător dar si foarte activ, practic, un mare iubitor de natură, un om care trăia pentru a lăsa ceva durabil în urma sa. Dar pentru noi era în primul rând, un părinte cald si retinut în acelasi timp, omul din care izvora linistea si echilibrul familiei. Ne urmărea cu atentie evolutia scolară si intelectuală, ne stimula permanent pentru studiu si învătătură, ca unică sansă a devenirii noastre. Prima perioadă a copilăriei de care pot să-mi amintesc, este perioada războiului (anii 1940-1944), în care împreună cu părintii, am rămas în Cluj, sora si fratele mai mari refugiindu-se la Sibiu.
Decizia tatălui meu de a rămâne sub ocupatie maghiară, cu toate consecintele de rigoare, în timp ce majoritatea românilor se refugiau grăbiti, dincolo de granita vremelnic trasată, o văd astăzi, ca un act de mare curaj si consecventă, ceea ce de altfel îl caracterizau.
Cercul restrâns al românilor rămasi în Cluj, în perioada războiului i-a unit în mod firesc, iar viata de atunci a familiei se împletea în mod natural, cu cea a unui mic grup de prieteni, printre care as aminti familia Buzdug, Litan, Nicolescu, din imediata vecinătate, apoi familiile doctorilor Liviu Telea si Liviu Pop, familia profesorului Nicu Vlad si altii.
Dar o relatie peste care nu pot trece a fost legătura de suflet, dublată de încrederea si pretuirea reciprocă, a tatălui meu cu I.P. Episcopul Nicolae Colan, legătură veche si trainică, începută încă din anii liceului ("Andrei Saguna" din Brasov), legătură ce s-a consolidat apoi în "vremurile de cumpănă" prin care au trecut împreună, constituind în timp, un veritabil "pilon de rezistentă" al ortodoxiei din spatiul nord-transilvănean. Vicisitudinile prin care treceau românii minoritari în timpul ocupatiei maghiare, le intuiam vag cu mintea mea de copil, părintii traversând cu întelepciune, curaj si sperante acei ani în care familia divizată se confrunta si cu mari dificultăti materiale.
Mi s-a întipărit însă puternic în memorie durerea resimtită de părinti în timpul "prigoanei hortyste" împotriva evreilor când stiu că tata a contribuit la înscrierea la Academia Teologică a 3 tineri evrei si în acest fel la trecerea lor peste granită, până la Sibiu, scăpându-i de la deportare si de la o moarte aproape sigură. În anul 1942 eu am fost înscrisă la cursul primar al unicei scoli românesti din Cluj, scoala confesională "Maica Domnului". Pentru mine amintirile de atunci sunt luminate însă de bucuria călătoriilor pe care le făceam la Sibiu, de obicei cu mama, pentru a ne întâlni cu Didi si Gugu, fratii mai mari. Cosmarul început în 1940, pe care eu ca si copil îl percepeam mai putin, nu avea să fie însă curmat odată cu sfârsitul războiului, ci urma a fi doar intrarea în miezul unei noi tragedii nationale, comunismul.
În 1944 la înaintarea trupelor sovietice pe frontul din apus, casa ne-a fost temporar ocupată si folosită întâi ca sectie de chirurgie, apoi cantină a trupelor rusesti, perioade în care, în vâltoarea războiului o parte a lucrurilor din casă ne-a fost efectiv spulberată.
Sfârsitul războiului si bucuria revenirii Transilvaniei de Nord în hotarele firesti, dorinta de a reînvia în Cluj viata culturală, îngropată în timpul celor patru ani, a născut multe initiative entuziaste, printre altele si cea a înfiintării celor 2 licee ortodoxe ("Simion Stefan" si "Doamna Stanca") inclusiv a constructiei clădirii din Str. Avram Iancu, a liceului de fete, pentru care tata, pe lângă initiativă, si-a pus tot sufletul si toată priceperea sa spre a pune bazele unor scoli de elită. Instalarea treptată, dar în fortă, a comunismului ce a urmat cu demersurile dure de distrugere a spiritualitătii românesti, de discreditare si punere sub tăcere a Bisericii, de demolare a economiei prospere interbelice, a stopat alte initiative a început să timoreze, apoi să submineze, orice vointă de progres, de revenire la normalitate si a fortat ruperea brutală a tării de restul civilizatiei europene. Îngrijorarea părintilor era evidentă.
Supravietuirea materială a familiei, scoala, studiul rămâneau unice priorităti. Cu multă nostalgie îmi aduce aminte de serile de atunci, când la masa de cină, activitatea din casă se linistea si atmosfera de familie reintra în tihna ei, se glumea, se râdea, se discuta despre scoală, despre preocupările fiecăruia, despre bogătia cărtilor (editate imediat după război) citite cu nesat, despre amintirile vacantelor si atâtea altele.
Personalitatea tatii o percepeam tot mai clar, îl pretuiam tot mai mult. Viata sa era de o rigoare extraordinară, bine drămuită între familie, catedră si hoby-ul său, devenit atunci necesitate, grădinăritul si pomicultura. Studia, scria mult, îsi pregătea cu temei cursurile, lucrările, predicile, conferintele si stiu că în acei ani lucra intens împreună cu câteva colective de profesori de la Institut la un "Lexicon Teologic" de anvergură si la capitole ale unui manual pentru toate institutele de învătământ teologic universitar din tară, manual editat ulterior în Bucuresti (1954 si ed. II-a în 1977).
Erau anii 1948-1950. Ţara trecea prin momente tulburi, iar în viata personală au urmat ani si mai grei, începând cu moartea sorei mai mari într-un tragic accident în muntii Făgărasului (în 1949), moarte care a marcat adânc întreaga familie. În acelasi an, mama a suferit o grea interventie chirurgicală, din fericire reusită, dar cu o lungă convalescentă.
În vara lui 1952 am fost evacuati din propria casă, într-un termen "fulger" de 48 de ore si fără vreun temei legal.
În acelasi an 1952, a urmat desfiintarea Institutului Teologic din Cluj, al cărui rector tata fusese începând din 1937, cu mici întreruperi. Amăgit la început că va primi catedra de "Studiul Noului Testament" la unul din Institutele Teologice rămase încă la Sibiu sau Bucuresti, în cele din urmă după câteva "masinatii" bine ticluite, este "exilat" la Bistrita ca simplu preot-paroh. Sobrul si eruditul profesor nu se dă bătut nici în această nouă postură. Prin predicile de înaltă tinută, prin conduita sa morală, prin puterea de a dezvălui lumii tainicele căi ale credintei si ale cunoasterii, cucereste curând noi si noi credinciosi, într-un profund contrast cu ideologia noului regim instaurat.
Încet dar sigur profesorul Liviu G. Munteanu devenea indezirabilul exponent al Bisericii, la început urmărit, apoi amenintat si în cele din urmă "oferit" ca dar de către Biserică, regimului ateu comunist. Nu făcuse niciodată politică.
După 6 ani de exil în orasul Bistrita, în primăvara anului 1958 este readus în Cluj în functia de vicar al Episcopiei Ortodoxe, a Vadului Feleacului si Clujului. La numai câteva luni i se înscenează un proces politic sub acuzatia falsă si nedovedită, de a fi dorit să introducă religia în scoală, faptă echivalată de "forurile de partid" si de stat de atunci, cu "crimă de uneltire contra ordinei sociale".
Este deferit justitiei, si cu o apărare formală, condamnat (conform art. 209 C.P.) la 17 ani temnită grea, iar după recurs la 8 ani închisoare corectională si confiscarea totală a averii personale. Îndârjirea de a distruge o personalitate reprezentativă a Bisericii urmărea de fapt, timorarea si punerea sub tăcere a unui întreg segment social, a celor temerari, a celor care, prin credintă, mai puteau încă înfrunta comunismul. Si astfel, eruditul teolog, mentorul a zeci de generatii de studenti teologi, profesorul Liviu G. Munteanu, după o carieră de 29 de ani dăruită activitătii didactice si scrisului, îmbogătirii patrimoniului teologic progresului si înnoirii Bisericii, devine jertfa cerută de "regimul fără Dumnezeu". Este smuls din viata sa si aruncat în infernul fără scăpare. Târât în beciurile "Securitătii" din Cluj, apoi în închisorile Gherla si Aiud, supus unui regim nemilos de exterminare, cu toată energia spirituală de care dispunea, resursele fizice îl trădează si, adus într-o stare de marasm, lipsit de îngrijire medicală, se sfârseste ca atâtia alti martiri, în jalnicul penitenciar Aiud, la 8 martie 1961, având vârsta de 63 de ani neîmpliniti.
Departe de cei dragi si fără o lumânare la căpătâi, cel care s-a rugat si a stiut să aducă atâta mângâiere în sufletele altora, a plecat îndurerat si părăsit dintr-o lume necrestină, înăltându-si însingurat ruga spre Dumnezeu. Aruncat într-o groapă fără nume, osemintele sale zac si astăzi în "cimitrul fără cruci si fără lacrimi" al închisorii din Aiud. La împlinirea a 100 de ani de la nasterea sa, pioase amintiri îmi umplu sufletul, dar si nespuse regrete pentru destinul său zbuciumat si apoi atât de tragic frânt, destinul unui om care ar mai fi putut aduce atâta bucurie si lumină în viata celor din jurul său si încă atâtea împliniri siesi. Tata va rămâne pentru noi, copiii lui, întotdeauna, calea, modelul de urmat. -s-a nascut la 16 mai 1898,în comuna Cristian, jud. Brasov;
- în anul 1917 a absolvit liceul "Andrei Saguna" din Brasov, înscriindu-se la Institutul Teologic Andreian din Sibiu;
- pleacă la Cernăuti, după obtinerea "Absolutoriului Teologic";
- tot acolo, în 1923, îsi sustine doctoratul în Teologie, audiind în paralel si cursurile Facultătii de Filosofie a Universitătii;
- în acelasi an se căsătoreste cu Silvia Popa din Sibiu; au avut trei copii (astăzi fiind în viată doi: Lia Drăgănescu si Sergiu Munteanu);
- în 1924 a fost numit profesor titular la catedra de "Studiu biblic al Noului Testament" din Academia Teologică din Cluj;
- rector al Academiei Teologice din Cluj între anii 1937-1947;
- 1948-1952 - rector al Institutului teologic de grad universitar;
- 1952 - Institutul a fost desfiintat iar familia evacuată din propria casă;
- pe lângă cei 29 de ani de activitate didactică, s-a afirmat si pe tărâm publicistic;
- a scris permanent în numeroase reviste de specialitate, fiind de asemenea editor si redactor al revistei "Viata ilustrată"; Noului Testament" din Manualul pentru Institutele Teologice, editat la Bucuresti în 1954;
- nu a făcut parte din nici un partid politic;
- la 21 noiembrie 1958 a fost arestat, judecat la Tribunalul Militar - Cluj si condamnat în urma unei înscenări politice, la 17 ani, după recurs la 8 ani temnită grea si confiscarea averii pentru "crima de uneltire împotriva ordinei sociale", pe baza art. 209, punct 2 lit. a C.P. (de fapt pentru culpa imaginară de a fi dorit să introducă învătământul religios în scoală);
- pe parcursul detentiei nu a avut dreptul să primească pachete sau să-si vadă familia;
- s-a îmbolnăvit, făcând o ocluzie intestinală; a fost operat cu mare întârziere, nepermitându-i-se familiei să-l viziteze, iar pentru a i se mai da o lovitură, la proces i s-a comunicat că fiul său s-a sinucis si fiica a fost exmatriculată din facultate;
- după 2 ani si trei luni de detentie, în chinuri si boală, a decedat în penitenciarul de la Aiud, la vârsta de 63 de ani; fiind îngropat în cimitirul fără cruci si fără nume al închisorii.
E bine să nu-i uităm pe cei care au luptat pentru ca acest popor să nu-si întoarcă fata de la Dumnezeu, să nu-i uităm pe cei care au intuit dezastrul spre care se îndrepta tara în urmă cu 50 de ani si au luptat pentru a-l preveni. |
|
|
| |
|
|
|
Ultimele
numere: |
 |
| NUMARUL 68-69 |
| |
 |
| NUMARUL 66-67 |
| |
 |
| NUMARUL 64-65 |
| |
 |
| NUMARUL 63 |
| |
|
| Arhiva revistelor |
|
