Peste alte câteva zile - era o zi frumoasă, însorită, am avut si câteva asemenea zile - tot mergând, am văzut în fată o colină, pe care parcă se zăreau chipie de ofiteri. Nu ne venea să ne credem ochilor. Apropiindu-ne, ne-am dat seama că erau într-adevăr ofiteri si încă destul de multi. Dădusem peste mult visatele autorităti si ne-am zis că a sosit momentul să încercăm ... Am urcat pe colină si am văzut acolo două grupuri de ofiteri si subofiteri. Tot gândindu-ne ce să facem, am văzut următoarea scenă: un evreu avusese curajul să se apropie de unul din grupurile de ofiteri, explicându-le prin gesturi si mimică, că jandarmii l-au dezbrăcat, că tremură de frig, că i-au luat si provizia de mâncare. Atunci, cel mai tânăr dintre ofiteri s-a îndreptat către jandarmi si a început să-i perchezitioneze, să-i caute, iar pe aceia pe care i-a găsit cu obiecte jefuite sau baloturi asupra lor - pentru că nu apucaseră încă să ascundă prada - i-a obligat să le arunce oamenilor. Iar pe soldatii respectivi i-a pălmuit în văzul tuturor. Ne-am spus că acesta-i omul nostru. Ne-am îndreptat, deci, către acesti doi ofiteri. Mai târziu aveam să aflăm că cel mai în vârstă era maior, iar cel care îi pălmuise pe soldati era locotenent, că amândoi erau la Pretura Militară - un fel de administratie în cadrul armatei. Celălalt grup era format din ofiteri de jandarmi, deci dacă ne-am fi adresat lor, am fi nimerit-o prost.
Ne-am apropiat deci de primul grup de ofiteri. Mama s-a îndreptat către locotenent si i-a spus toată povestea pe care o ticluisem. El s-a dus la maior, au discutat împreună, au chemat un soldat din suita lor si i-au dat ordin să ne însotească la Pretura Militară. Acolo câtiva soldati ne-au condus într-o bucătărie mare si ne-au umplut trei gamele cu iahnie de fasole. Niciodată nu mi se păruse o mâncare atât de gustoasă ca fasolea aceea... Ne-am repezit la ea ca niste sălbatici. Dar tata ne-a oprit, de teamă să nu ne îmbolnăvim. După aceea a venit un soldat cu o felie enormă de pâine neagră proaspătă, unsă cu un strat gros de unt, si mi-a spus: "Am si eu acasă o fetită de vârsta ta. Ia si mănâncă!" După ce am mâncat, ne-au introdus într-o cameră mare, unde se mai aflau vreo 15-16 evrei ascunsi de maiorul Nicoară si locotenentul Cristescu, adjunctul lui. Când prin Berezovka - asa se numea comuna - trecea un convoi de evrei, ei scoteau de acolo pe cine se nimerea, îi hrăneau si îi ascundeau la Pretură. Pentru noi, cele întâmplate însemnau un pas foarte important. Eram fericiti: dădusem de căldura mult visată, de hrană si de alti oameni, cu care puteam schimba o vorbă. Berezovka era socotită oras si era capitală de judet, dar arăta ca un sat mare. Acolo poposise o divizie comandată de un general, al cărui nume nu mi-l amintesc si care reprezenta autoritatea în regiune. Cristescu - care mi se părea un bărbat foarte frumos si care stătea de vorbă cu noi - s-a sfătuit cu Nicoară si au hotărât ca mama si cu mine să ne ducem la general, să-i spunem povestea noastră, vorbindu-i româneste, rugându-l să ne dea o autorizatie de rămânere în Berezovka. Iar pe tata urmau să-l trimită sub escortă la Odesa, ca pe un prizonier rus, deoarece acolo cam jumătate din populatia evreiască nu fusese încă ridicată si, deocamdată, deportările se sistaseră. I-au întocmit acte de prizonier si l-au trimis la Odesa escortat de un soldat cu armă. Odată ajunsi acolo, soldatul l-a lăsat liber. Tata mai avea la Odesa niste rude, care l-au primit la dânsii.
Mama si cu mine am rămas la Berezovka si, pe baza autorizatiei date de general, puteam să ne căutăm o locuintă. Cu mare greutate am găsit o cameră într-o cocioabă cu pământ pe jos, în care locuia o femeie singură, gata să nască. În casă era o murdărie de nedescris, misuna de păduchi si gândaci. La scurt timp de la mutare - mama se obligase să plătească chirie de îndată ce va câstiga ceva - ne-am hotărât să ne ducem la Odesa, să-l vizităm pe tata si, eventual, să facem rost de ceva alimente (deocamdată, mâncam tot la popota Preturii). Distanta dintre Berezovka si Odesa nu era decât de vreo sută de kilometri, dar drumul dura cam o zi si o noapte, pentru că nu exista decât un singur tren, care circula la trei zile o dată, iar conductorul trenului se oprea mereu la câte o casă, ba să mănânce, ba să bea, ba să mai tragă un pui de somn sau să-si viziteze câte o rubedenie, asa că trenul mai mult stătea decât mergea.
- A doua zi seara am ajuns într-o gară, mult în afara orasului. Nu cunosteam drumul, era întuneric beznă si nu se vedea tipenie de om. Am bătut la usa unei case unde se vedea lumină. Ne-a deschis o femeie si când am întrebat-o cum se poate ajunge în oras, s-a uitat cu milă la noi si ne-a spus că cel mai bun lucru era să înnoptăm la ea. Am acceptat bucuroase si miscate în acelasi timp de inimosenia femeii. Ea a pus pe masă o oală cu bors rusesc si ne-a îmbiat să mâncăm. Eram flămânde si înfrigurate, asa că nu ne-am lăsat rugate. Am dormit pe o canapea si a doua zi, cum s-a luminat, am pornit-o spre oras si în câteva ore am ajuns la tata. Bucuria revederii a fost mare, iar rudele care-l adăpostiseră erau oameni foarte calzi. Mama s-a dus la două dintre casele unde locuiseră evreii de la Pretură, dar n-a mai găsit nici rubedeniile căutate, nici lucrurile cerute: casele erau locuite acum de oameni străini.
Peste două sau trei zile ne-am întors la Berezovka. Când am ajuns, ne-am dus la Pretură să-i vedem pe tovarăsii de suferintă, dar n-am mai găsit acolo pe nimeni. Soldatii ne-au povestit că, între timp, jandarmii, adică ofiterii din celălalt grup, aflaseră că maiorul si locotenentul ascundeau evrei si au venit de i-au ridicat pe toti. A fost un mare noroc că nu ne găsiseră si pe noi acolo.
Odată întoarse la Berezovka, trebuia să găsim o locuintă mai acătării, deoarece ca-mera în care stăteam nu avea nici măcar sobă. Mama a început să umble din casă în casă, în căutarea unei gazde care să aibă si o masină de cusut. Era timpul să înceapă să lucreze, căci până atunci fusesem practic întretinute de Pretură. Dar nu era usor de găsit o masină de cusut în acea "capitală de judet"...
În sfârsit, mama a găsit o familie, compusă dintr-o doamnă cam de vârsta ei, care avea trei copii si o mamă. Doamna Nadzari - asa o chema - era profesoară de limba rusă la scoala din Berezovka, avea o fată cu doi ani mai mare decât mine si doi băieti, unul de 11, celălalt de 7-8 ani. Bineînteles că mama nu i-a spus adevărul despre noi. I-a povestit doar că din cauza bombardamentelor de la Odesa am pierdut totul, că este croitoreasă si doreste să se stabilească în Berezovka, la o familie care să aibă masină de cusut si cu care să împartă câstigul. Doamna Nadzari a consimtit pe loc. Ea fusese căsătorită cu un grec care înainte de izbucnirea războiului fusese deportat în Siberia. Copiii si bunica stăteau toti patru într-o singură cameră. Era o casă cu un singur etaj, fără canalizare, cu toaleta si un put în fundul curtii. Din bucătărie se intra în dormitorul doamnei Nadzari si din camera ei se trecea într-o a treia, rechizitionată pentru un ofiter. Deci doamna Nadzari dormea în anticamera ofiterului, iar pe noi ne-a cazat cu ceilalti patru, unde a reusit să mai înghesuie încă un pat.
Gazda avea masină de cusut si chiar de a doua zi mama a început să lucreze. Când au aflat că în orăsel există o croitoreasă venită de la Odesa, femeile au năvălit să-si coasă la ea. Bani nu existau pe atunci, se plătea în natură - cu mei, pentru că nu se găsea pâine, foarte rar cu câte o grămăjoară de făină, ulei de floarea soarelui nerafinat - cam la asta se rezumau alimentele pentru care mama muncea până seara târziu. Cu munca ei mama îi hrănea pe toti ai casei, sapte persoane. E drept, ei aveau o vacă, care mai dădea putin lapte. Asa am stat aproape doi ani. Doamna Nadzari, care era o femeie atrăgătoare, dormea în camera vecină cu cea a ofiterului si făcea totul ca el să se simtă bine. Întâmplarea a făcut ca acea casă să fie alături de Jandarmerie, curtile fiind despărtite doar de un gard. La Jandarmerie sef era locotenentul Măciucă, un bărbat înalt si frumos, dar bestialitatea i se citea pe fată. De cum ne-am mutat acolo, a început să ne suspecteze. si-a dat seama că ceva nu e în regulă cu noi. A venit o dată să ne controleze actele, dar generalul care ne dăduse autorizatia de sedere mai era încă acolo si Măciucă nu putea să ne facă nimic. Pe urmă a mai venit o dată, cred că era primăvară, înainte de Pastele evreiesc, ca să ne întrebe dacă ne-am pregătit traditional pentru sărbătoare. Ne-am făcut că nu întelegem nimic. Asa de bine ne intrase în cap că eram crestine, că eu ajunsesem s-o cred de-a binelea. Eu mă duceam în fiecare duminică la biserică, mama - niciodată. La început mergeam numai ca să mă vadă lumea, dar apoi ajunsesem s-o fac din convingere. Cuvântul "evreu" dispăruse din vocabularul nostru. Când e vorba de viată si de moarte...
După ce a început să lucreze, mama a plecat din nou la Odesa, ca să-i ducă alimente tatei si familiei la care stătea. Când s-a întors, era desfigurată, avea obrazul tumefiat si nasul vânăt si umflat. M-am speriat îngrozitor si ea a încercat să mă linistească, spunându-mi că a căzut printre ruine. Multi ani după aceea, mi-a mărturisit că, ducându-se la casa unde locuisem, a fost primită în pumni si gonită cu pietre. După cum am mai spus, îmi adoram părintii si, cum rămăsesem numai cu mama, toată afectiunea mea se concentrase asupra ei.
Mama se întorsese de la Odesa foarte nelinistită si-mi spunea că tata era grozav de agitat, pentru că iar începuseră deportările. Nu chiar ca prima oară, când toti evreii fuseseră adunati în numai câteva zile, dar aproape zilnic erau ridicati oameni. Eram foarte îngrijorate. Nu puteam vorbi cu mama decât foarte rar, pentru că putine erau momentele când eram singure. Asa am trăit câteva luni, din noiembrie 1941 până prin februarie 1942, când a reînceput deportarea evreilor din Odesa. Când fusesem să-l vizităm pe tata, aflasem că după deportarea unui lot de vreo 200.000 de oameni - dusi undeva pe Bug - a venit la Odesa, în inspectie, maresalul Antonescu. Mi s-a povestit că, pe când trecea prin oras, cu toată suita, o delegatie de evrei i-a iesit în cale, au căzut în genunchi în fata lui, implorându-l să fie crutati. Antonescu le-a promis că nu vor mai fi deportati, că cei care n-au fost ridicati vor rămâne pe loc. Acum, însă, vedeam din nou trecând pe strada principală a orăselului convoaie lungi, cu sute si mii de evrei.
Între timp plecase din oras si divizia, cu generalul care ne dăduse autorizatia de sedere. Cristescu a fost trimis pe front în linia întâi, drept sanctiune: jandarmii îl denuntaseră că ascunsese evrei. Nicoară plecase si el cu divizia. Acum, noi rămăsesem pe mâna lui Măciucă. După un timp, am primit din nou vizita lui Măciucă, care avea o plăcere sadică să ne vadă pe jăratec si ne-a dat să întelegem că a sosit momentul si pentru noi, că ne va introduce în prima coloană de evrei care va trece pe acolo.
Dar într-o dimineată, când ne-am sculat, am văzut zarvă mare în curtea Jandarmeriei, camioane în care se încărcau lăzi si soldati. Apoi l-am văzut si pe Măciucă suindu-se într-unul din camioane si plecând. După care a venit un alt camion, cu un alt ofiter. Am înteles că am scăpat de Măciucă. Încă o minune, care ne salva încă o dată viata. În locul lui a venit un alt ofiter de jandarmi, dar acesta ne lăsa în pace.
Văzând noile deportări, eram foarte îngrijorate pentru soarta tatei. si spaima noastră nu s-a dovedit nejustificată: într-o zi a apărut. Fusese din nou ridicat. Când convoiul trecea prin fata casei, a scăpat o clipă de sub supraveghere si a intrat în curtea noastră. Ne aflam la poartă, ca să vedem mai bine. Ne-a îmbrătisat si ne-a spus că nu stie încotro se duce. Nimeni nu trebuia să-l vadă cu noi. Apoi n-am mai stiut nimic de el... Aproape zilnic treceau coloane cu evrei. si iarăsi se schimbase ofiterul de jandarmi: venise un locotenent, nu mai stiu cum îl chema. Mic, slab, cu fata plină de cosuri, cu niste buze subtiri - un chip pe care era scrisă răutatea. Toată lumea îi zicea "locotenentul cu cravasa", pentru că tot timpul lovea cu cravasa pe oricine îi iesea în cale. Când trecea câte un convoi de evrei, îi snopea în bătaie pe cei care mergeau mai încet - bătrâni, bolnavi, copii - după care jandarmii îi împuscau. În schimb, în fiecare duminică îl vedeai la biserică, făcea mătănii, stătea în genunchi si se lovea cu fruntea de podea.
Situatia aceasta a durat luni de zile. Cam la o lună după deportarea tatei, într-o zi a venit o bătrână si a întrebat de noi. Când am rămas singure, ne-a spus că este gazda tatei într-un sat de pe Bug - Bugul fiind granita între partea ocupată si administrată de români si cea aflată sub ocupatie germană - si că el a rugat-o să vină în taină la noi, să ne aducă vesti despre el. Evreii erau cazati în satele de pe Bug. În fiecare noapte era scos câte un grup de 15-20 de oameni, care erau împuscati si aruncati la groapa comună. Nu puteau să-i împuste pe toti deodată, pentru că nu aveau unde să-i îngroape. Cei care erau încă în viată îsi săpau propria lor groapă, în vederea viitoarei executii. Ne-a spus că la jandarmi, care tineau mult la el (sic!). si povestindu-ne toate acestea, a scos o legăturică în care se găsea o brătară groasă, din aur masiv, cu trei rubine enorme, si o pereche de cercei cu briliante.
Ne-a spus că apartinuseră unor oameni care fuseseră executati - doi bătrâni, care atunci când au văzut că li se apropie ceasul, le dăduseră tatei. Or, tata nu avea ce face cu ele, asa că ni le-a trimis nouă. Ţăranca aceea tinea atât de mult la tata, încât acceptase să vină tocmai din satul ei de pe malul Bugului, riscându-si viata, ca să ne aducă acele bijuterii, pe care ar fi putut să si le însusească. Bijuterii care aveau să ne salveze încă o dată viata.
Femeia a stat la noi vreo zece minute, îi era si ei frică: era constientă că face ceva periculos. Ne-a spus că n-a mai întâlnit "un om ca domnul Berman", că toată lumea îl iubeste, că seful coloniei tine mult la el, si că, poate, asta o să-i salveze viata. Dar dragostea jandarmului - seful coloniei - n-a mers atât de departe încât să-l crute... Mama a ascuns bijuteriile. Nu le-a dat atunci nici o importantă, avea chiar remuscări că se află în posesia lor, stiind că provin de la oameni care fuseseră executati. Era atât de zguduitor...
La câteva săptămâni după aceea, într-o noapte am avut un vis... Nu-mi amintesc ce anume am visat, dar m-am trezit dimineata plângând si i-am spus mamei: "Să stii că astă noapte tata a fost împuscat!". Într-adevăr, câteva zile mai târziu a venit din nou tăranca aceea si ne-a spus că, în noaptea în care avusesem visul, tata fusese executat. Ultimul. Deci, pentru că era un om fermecător, avusese dreptul la ultimul glonte. La groapa comună din nu stiu ce sat aflat pe malul Bugului, în apropiere de Mostovoi. Deci, de data aceasta destinul se împlinise: moartea prin împuscare îl urmărise de la vârsta de 14 ani...
La aproape un an de la instalarea noastră la Berezovka, am reluat scoala. Profesorii erau complet derutati - ce anume să predea? A trebuit să mă obisnuiesc cu ucraineana, pentru că se preda în această limbă. Ba chiar si manualele tot în ucraineană erau scrise. Eu eram prietenă cu directorul scolii, care purta acelasi nume ca mine. scoala era destul de departe, pe un deal, si iernile erau cumplite, iar eu n-aveam decât aceeasi pantofi si aceleasi cizme de cauciuc, pe care le legam, ca să nu cadă, cu niste sireturi. Aveam degerături la picioare si, iarna, drumul până la scoală era un adevărat calvar. Nu mai spun că scoala era foarte putin încălzită, pentru că nu exista combustibil. Afară temperatura ajungea si la minus 20-25 de grade, iar în casă nu erau prea multe grade peste zero. Cu chiu, cu vai mama reusise să facă rost de un godin, în care turna coji de seminte care o costau ochii din cap. Mama însă lucra, apăruseră banii - un fel de "lei pentru Transnistria" - la piată începuseră să se găsească si niscai alimente: putină pâine, ceva peste, ba si câte o pasăre...
În orăsel - sau mai bine zis în sat - trăia si un fierar, domnul Stanislavski, căsătorit si având trei fete. Casa lor era dintre cele mai arătoase din orăsel. Domna Stanislavski avea un frate care, în timpul revolutiei bolsevice, fugise în România si se stabilise în Basarabia. Acum se întorsese în satul natal, cu trupele române. Îl chema Teohari. Sotii Teohari aveau o fată de 18 ani, Lena. Erau bogati, aveau casa deschisă pentru toti ofiterii si functionarii civili superiori, deci pentru toată protipendada din orăsel.
În linii generale, românii erau iubiti în Transnistria. Cu rare exceptii, ei n-au săvârsit fată de populatia autohtonă ororile comise de nemti. În ceea ce priveste exterminarea evreilor, de acestia nu-i păsa aproape nimănui. La început, atât nemtii cât si românii au fost primiti cu bratele deschide de către o mare parte a populatiei civile. Dar, spre deosebire de români, nemtii îsi dădeau în petic de îndată ce ocupau câte o localitate si din acest motiv erau detestati de întreaga populatie. Desigur că si printre români au existat bestii, cum era si "locotenentul cu cravasă", care-i snopea în bătaie nu numai pe evrei, dar pe oricine avea nenorocul să ajungă la el, pentru te miri ce vină. Dar în general, ofiterii cazati prin casele localnicilor se purtau frumos cu ei, erau generosi, când plecau în permisie în tară aduceau daruri si, desigur, dacă se întâmpla ca gazda să fie o cucoană drăgută sau dacă în casă era vreo fată tânără, ei îi făceau curte si de multe ori aceste legături deveneau foarte serioase, unele terminându-se chiar prin căsătorii. Multi ucraineni se considerau chiar mai liberi si mai multumiti decât sub regimul sovietic. Existau însă si destui partizani din populatia civilă, mai cu seamă printre tineri.
Cum spuneam, Teohari - cu afacerile pe care le învârtea - se îmbogătise repede. Sotia si fiica lui au devenit de îndată clientele mamei. Familia Teohari era familia cu cea mai mare autoritate din Berezovka, pentru că erau bogati, cu relatii suspuse, si aveau o casă deschisă. Se spunea că fac afaceri si cu bunurile evreilor. În Berezovka nu fuseseră prea multi evrei, dar Teohari se ducea mereu la Odesa, probabil ca să intre în posesia avutului evreilor deportati, pe care îl împărtea apoi cu persoanele suspuse, protectorii lui.
La scurt timp după ce ne-am mutat de la doamna Nadzari, a început pentru noi un alt cosmar: a apărut o lege care prevedea ca fiecare cetătean din populatia autohtonă să capete, pe baza pasaportului sovietic, un nou act de identitate, românesc de data aceasta. La Jandarmerie, cel care elibera aceste legitimatii nu era altul decât "locotenentul cu cravasă". Nu stiam cât si ce stia el despre noi, dacă îsi pune întrebări în privinta noastră, pentru că, de când ne instalasem la Berezovka, el era cel de al treilea sef de jandarmi care se schimbase acolo. Noi însă, spre deosebire de toti ceilalti cetăteni din orăsel, nu aveam nici pasaport si nici alte acte de identitate. Nu aveam decât autorizatia de sedere dată de general, care nu mai avea valoare, de vreme ce divizia plecase de mai bine de un an. Asteptam. Nu stiam ce asteptam. Aproape noapte de noapte, de câte ori lătra câinele, asteptam să vină să ne ridice.
Deodată mamei i-a venit o idee. Îsi luă inima-n dinti, îi arătă doamnei Teohari bijuteriile pe care le aveam, spunându-i că e dispusă să le dea ofiterului de jandarmi pentru ca acesta să ne elibereze buletine de identitate. Nici nu-i trecuse prin minte că ar fi putut să obtină actele cu un singur cercel sau o frântură de brătară. Deci i-a încredintat doamnei Teohari bijuteriile, urmând ca sotul ei să intervină pe lângă jandarm ca să ne elibereze actele.
Vreo două-trei săptămâni am stat ca pe jăratec. Aproape că pierdusem orice sperantă. Ar fi fost foarte usor ca Teohari să pună mâna pe bijuterii si să nu facă nimic. Într-o zi, când mă întorceam de la scoală - pe vremea aceea aveam presimtiri - am simtit deodată că trebuie să ajung repede acasă si aproape că am luat-o la fugă. Intru în curte, dau buzna în casă si văd miracolul: pe masă, două legitimatii nou-noute! Deci viata ne fusese din nou salvată...
Evreii deportati de la Odesa au fost toti omorâti. Mare minune dacă o mai fi scăpat vreunul cu viată... Nu era chip să scape nimeni. Chiar dacă vreunul reusea să fugă, îl denuntau localnicii, care în majoritatea lor erau niste antisemiti feroce. Bineînteles, cu exceptiile proprii fiecărui neam. Fac o digresiune ca să povestesc pe scurt despre modul cum am trăit eu, ca adolescentă - de la 14 la 17 ani -, acea stare de lucruri, as spune nefiresti, din care era alcătuită viata noastră la Berezovka. Trebuie să spun că la vârsta aceea eram o fetită slabă, timidă si cu o privire vesnic speriată. Nu aveam nimic atrăgător. Desigur că, în conditii normale, as fi putut trece drept o fată drăgută în ochii unor băieti potriviti vârstei mele. Dar trăiam în plin război si băieti tineri nu prea existau în Berezovka - fie că fuseseră evacuati, fie că erau pe front.
După ce căpătasem autorizatia de sedere în Berezovka si ne mutasem de la Pretură, ceea ce ne-a dat putină liniste, mi-am dat seama că sunt foarte îndrăgostită de locotenentul Cristescu. El reprezenta pentru mine un Făt Frumos care apăruse la timp ca să mă scape din gura Balaurului. Această dragoste a fost poate cea mai frumoasă si mai pură din viata mea. stiam că sunt mult prea tânără ca să reprezint vreun interes pentru el. si stiam mai mult din instinct decât din ratiune - căci încă nu aveam o idee prea clară despre aceste lucruri - că eu nu-i pot oferi ceea ce i-ar putea da o fată mai în vârstă decât mine. Mi-aduc aminte că de primul Crăciun pe care-l petreceam la Berezovka, Nina si cu mine am fost invitate să petrecem Crăciunul la o familie. Mama a cam ezitat să-mi dea voie să mă duc, dar locotenentul Cristescu a insistat să mă lase si, având încredere în el, s-a înduplecat. Seara mi s-a părut feerică - familia era înstărită - aveau un patefon si discuri cu tangouri si valsuri. La un moment dat, în timp ce dansam cu Cristescu un vals, s-a produs o scurtă pană de curent si el a profitat ca să-si lipească buzele de fruntea mea si să-mi soptească:
"Când ai să fii cu câtiva ani mai mare, ai să vezi cât de mult o să ne iubim...".
Nici nu mi-as fi dorit ceva mai minunat. Aceste cuvinte îmi răsunau în cap si mă reconfortau ori de câte ori eram nefericită în urma câte unei deceptii amoroase. si cât de disperată am fost când, cam la un an si jumătate de la stabilirea noastră la Berezovka, el a fost trimis pe front, în linia întâi, pentru că încercase să scape de la moarte niste bieti oameni! În ceea ce o priveste pe mama, ea avea mai mult succes la ofiterii români mai vârstnici. Nu trecea neobservată si se descotorosea destul de greu de curtezanii ei.
În tot acel provizorat în care trăiam cu totii, fiecare în felul său, s-a găsit un farmacist din Ploiesti, ofiter de rezervă, un băiat cam la 30-32 de ani - numele lui de familie era Mărgărit - care s-a îndrăgostit cu adevărat de mine. A discutat cu mama, spunându-i că nu-l priveste trecutul nostru, însă vrea să ne facă formele de plecare în România, unde vom sta la părintii lui. După planul lui, eu urma să-mi termin liceul si când se va sfârsi războiul si el va fi demobilizat, iar eu voi mai creste, ne vom căsători. Dar eu nici n-am vrut să aud de asa ceva. Nu-mi plăcea deloc si nu vroiam să am nici un fel de obligatii fată de el. Cu toate că pentru noi aceasta ar fi reprezentat salvarea, mama n-a insistat nici o clipă să accept. De altfel, nici n-am apucat să-i dăm răspunsul. La două zile după aceea, divizia a primit ordin de plecare si el n-a mai avut timp decât să treacă în fugă ca să-si ia rămas bun. Nu stiu ce a devenit, dar atâta curătenie sufletească si bun simt, în plin război, când cei mai multi nu se gândeau decât să profite de ceea ce oferea clipa de fată, erau impresionante. Evreii din Basarabia si Bucovina fuseseră deportati în Transnistria sau internati în lagăre din regiune; în timpul războiului ei au fost dislocati si tinuti în mizerie si promiscuitate inumane - mureau pe capete de febră tifoidă, tifos exantematic, de inanitie. si în primul rând cei mai slabi: copiii si bătrânii. Însă, printre ei, ca întotdeauna, cele mai multe victime au fost din rândul oamenilor săraci - orice năpastă e mult mai grea pentru nevoiasi, ei au mai putine mijloace să se apere.
Am cunoscut multi evrei si din Bucovina care au scăpat cu viată - unii cu bani, altii, fiind oameni tineri, au riscat o evadare din lagăr, fugind la Bucuresti. Din câte stiu eu, cei de acolo n-au fost executati, ci au murit de boli si inanitie.
Acum îmi amintesc că Ion Caraion (sotul meu) îmi povestea că printre detinutii cu care a stat într-una din închisorile prin care a trecut, era si un fost ofiter de jandarmi, care avusese misiunea să omoare evrei din Basarabia. Deci au existat si executii. Acest ofiter a istorisit că, odată, printr-o confuzie de nume, a ridicat o familie de crestini în locul uneia de evrei si, cu toate protestele disperate ale familiei respective, nu si-a dat silinta să cerceteze si i-a executat. Evreii deportati din Basarabia si Bucovina aveau alt regim decât evreii localnici, ei fiind adunati în lagăre. N-au ajuns însă până la Bug. Se pare că lagărele lor erau mai aproape de Nistru...
Au existat si evrei români - din Moldova, din Bucuresti si chiar din Transilvania - care au fost deportati în Transnistria. Unii dintre ei au murit, ca si cei din Basarabia si Bucovina, din cauza bolilor si a conditiilor foarte grele de trai. Se pare că Mihai Antonescu a făcut mult ca viata acelor oameni să fie usurată. Facilita - în mod discret, desigur - ca ei să primească pachete cu alimente si medicamente. Dar si printre ei au fost destule victime.
Din câte am auzit, în Transnistria au fost deportati mai ales evrei comunisti sau simpatizanti ai comunistilor - comunisti propriu-zis nu erau prea multi în România -, precum si cei care făcuseră, ca si familia mea, în 1940, formalitătile de plecare în Basarabia, dar nu mai apucaseră să plece. stiu că dintre evreii deportati în Transnistria multi s-au întors acasă. Unii dintre evreii care au scăpat cu viata în Basarabia, Bucovina sau Trasnistria, mai târziu, sub regimul comunist au avut de suferit din această pricină. Dar să revin la cele întâmplate la Berezovka... Mare ne-a fost uluirea si spaima când într-o zi, mergând pe stradă, mama s-a întâlnit nas în nas cu un doctor, prieten de-al ei din Bucuresti. Era fiul gazdei la care mama locuise în tinerete, pe când fusese functionară la banca din Chisinău. (Era doctorul Mărcusa Caraiman, care se află în prezent în Statele Unite.) Purta uniformă militară românească, uniformă de ofiter, dar fără grade.
Îngrozită că exista un martor al existentei noastre în Transnistria, mama i-a întors spatele si a luat-o la goană. După ce ne-am întors la Bucuresti, am aflat că Mărcusa Caraiman făcea parte din acei tineri medici evrei care fuseseră "rechizitionati" pentru a lucra în spitalele si dispensarele militare din spatele frontului.
Pe noi ne-au scăpat din mâinile jandarmilor niste militari, pentru că jandarmii ne-ar fi omorât. Ei aveau această misiune si pentru ei nu era o misiune câtusi de putin neplăcută... o făceau din vocatie. Pe când ceilalti erau ofiteri de carieră sau de rezervă. Desigur, si printre ei erau antisemiti, dar cei mai multi nu aveau porniri criminale, erau oameni. Unul singur mi-a rămas întipărit în minte. Era maior si îl chema Costin. Era foarte înalt si voinic, trecuse de prima tinerete. Era un antisemit feroce. De câte ori avea ocazia îi înjura pe "jidani", sustinând că acest popor este o pacoste a omenirii si că trebuie exterminati cu totii. Noroc că nu bănuia că noi suntem evreice... Dar majoritatea militarilor erau oameni ca toti oamenii, care fuseseră mobilizati, dar nu aveau porniri de fiară. În orice caz, populatia rusească i-a primit foarte bine. În timpul ocupatiei românesti ei au fost fericiti. Cea mai mare parte dintre ei n-ar fi vrut ca românii să mai plece de acolo. Când pleca câte o divizie, peste tot erau plânsete si drame. Sub români, ei au trăit mult mai bine decât sub comunisti. Mama avea si cliente românce, din administratie - femei tinere, venite din tară ca functionare. Erau, bănuiesc, femei de conditie mai modestă, dar nouă ni se păreau foarte elegante.
Începusem s-o ducem ceva mai suportabil din punct de vedere material. Rămăsesem tot cu paltoanele cu care venisem, dar parcă traiul nostru era ceva mai putin mizerabil. Între timp, trupele germane începuseră să se retragă. Frontul se apropia din ce în ce mai mult si aflasem că evacuarea populatiei civile, care dorea să se refugieze în România, va începe odată cu retragerea trupelor române din Transnistria. Localnicii erau disperati că românii pleacă si vin iarăsi sovieticii. Dar nouă nu ne era teamă atâta de ei, cât de nemti.
Ne-am hotărât să ne facem formele de refugiere, ca să plecăm înaintea trupelor române. Am făcut deci formalitătile de evacuare. Eram laolaltă vreo douăzeci de persoane. Ni s-a pus la dispozitie un vagon de marfă, în care ne-am instalat fiecare cum am putut. Drumul a durat circa două săptămâni si am călătorit fără incidente până la Bucuresti.
Aveam ceva bani si alimente, aveam câteva lămpi cu petrol pentru gătit si, în afară de mici discutii fără importantă si inerente în asemenea situatii, ne-am înteles bine între noi. si asa am ajuns la Bucuresti, unde trenul nostru a fost tras în triaj. Era 1 aprilie 1944. Am rămas acolo trei zile. A doua zi am pornit pe jos, în oras, luând-o cu noi si pe Nina, fiica doamnei Nadzari. Mătusa mea locuia pe Calea Mosilor, la numai zece minute de locul în care ajunsesem, dar nu ne-a trecut prin cap nici mamei, nici mie, nici o clipă prin minte că ar fi fost cu putintă să fi rămas în viată. Eram atât de sigure că toti evreii din România fuseseră si ei omorâti... În ziua de 4 aprilie, dimineata, am fost anuntati că în câteva ore plecăm. Toti refugiatii rusi erau îndreptati înspre Banat, iar noi urmam să fim repartizati undeva între Timisoara si Jimbolia.
Trenul trebuia să pornească, când, deodată, s-a dat alarma aeriană. Eu am luat-o foarte în serios, deoarece aveam obisnuinta bombardamentelor. Era din ce în ce mai limpede că nu era un exercitiu, ci un bombardament în toată regula. În sfârsit, careva a descuiat usa si, tipând de groază, am luat-o la fugă, care încotro. Fugeam cu mama si cu Nina de-a lungul liniilor ferate. Bombele cădeau în stânga, în dreapta, era ca în iad. Târziu, după ce bombardamentul s-a terminat de-a binelea, ne-am spus că trebuie să mergem să căutăm trenul cu vagonul nostru, ca să ne luăm bagajele. Rămăsesem iarăsi cu paltoanele de pe noi, deoarece un lucru ne intrase bine în cap, că nu trebuie să ne despărtim niciodată de posete si paltoane. Aveam tot micul nostru avut în vagon, printre care masina de cusut si cele câteva lucruri pe care le încropisem la Berezovka. Toate fuseseră acolo. Dar n-am mai putut să ajungem niciodată la trenul nostru si nici s-o găsim pe Nina. Deci, pentru a patra oară, pierdeam totul. Nu c-am fi avut mare lucru, dar era tot ce aveam. Pe de altă parte, învătasem să nu mai regretăm lucrurile materiale pe care le pierdeam. Eram fericite când scăpam cu viata. Deci soarta a vrut să nu fim scutite nici măcar de primul bombardament american în România - "celebrul" 4 aprilie 1944...
În sfârsit, în halul în care eram, am intrat în biroul sefului de gară de la triaj, să ne interesăm de primul tren care pleacă la Timisoara. Tocmai pleca un tren de persoane si - după regăsirea cu Nina, care ne astepta pe peron - ne-am suit în el. Pe drum am mai avut niste alarme aeriene, iarăsi am fost nevoiti să coborâm din tren si să fugim printre linii, dar a doua zi, de bine, de rău, am ajuns la Timisoara. si de acolo, la Jimbolia.
Jimbolia ni s-a părut o "capitală", o "metropolă" - un orăsel curat, cu case civilizate. Ne-au repartizat într-un hotel si ne-au dat cartele cu care puteam mânca la restaurantul hotelului. Am rămas la Jimbolia câteva zile, ne-am putut spăla si curăta hainele, dar nu aveam cu ce ne primeni. În zilele petrecute acolo nu am făcut decât să ne căutăm tovarăsii de drum. Dar nu am găsit pe niciunul. Apoi ne-au dat foi de drum si ne-au expediat într-un sat situat între Timisoara si Jimbolia, care se numea Cărpinis. Era un sat de svabi. La Cărpinis ne-au luat în primire autoritătile comunei. Erau români, în orice caz vorbeau româneste. si primul lucru pe care l-au făcut a fost să ne ducă la etuvă, pentru dezinfectarea hainelor.
Fiecare familie de refugiati a fost repartizată în câte o casă de localnici, si marea majoritate a localnicilor erau svabi. De aici a început calvarul... svabii erau îngroziti că trebuie să primească în casele lor niste străini, niste rusi, care le fuseseră zugrăviti în timpul războiului în cele mai oribile culori.
Nouă ni s-a dat o cameră, dar nu în casa principală, ci una lipită de o magazie. Dar mama a anuntat chiar de a doua zi că este croitoreasă si că, dacă ar avea la dispozitie o masină de cusut, ar putea să lucreze si, deci, să plătească chirie. Imediat atitudinea gazdei s-a schimbat radical. Era un sat bogat, de oameni foarte gospodari si aproape fiecare familie avea câte o masină de cusut. Începând chiar de a doua zi după sosirea noastră la Cărpinis, am început din nou să-i căutăm pe tovarăsii nostri de drum care rămăseseră în vagon, la bombardament, dar în sat n-am găsit nici unul. Nu stiam nimic de soarta lor. Continuam să mergem la gară, doar-doar o mai veni cineva. Veneau de altfel multi refugiati rusi la Cărpinis, nici unul însă din vagonul nostru. Nu stiu nici până azi dacă au fost supravietuitori, care să fi fost repartizati prin alte sate sau dacă au pierit toti în bombardament. În primele zile ale sederii noastre la Cărpinis s-a înfiintat o cantină pentru refugiati. Rând pe rând, toti refugiatii trebuiau să umble din casă în casă ca să colecteze alimente pentru cantină.

De altminteri, după scurt timp n-am mai mâncat la cantină: mama avea de lucru si aveam posibilitatea să ne cumpărăm alimente. Cărpinisul se afla foarte aproape de granita cu Iugoslavia si noaptea se auzeau tunurile partizanilor sârbi. Între timp, începuse să circule un zvon mai mult decât alarmant: se pare că nemtii le cereau românilor ca toti refugiatii rusi să fie trimisi în Germania la muncă. Zvonul devenise din ce în ce mai stăruitor si refugiatii începuseră să intre în panică. Încă o primejdie, care părea iminentă, ne păstea... Într-o seară, la radio, s-a anuntat că va fi difuzată o stire foarte importantă. Cum mă obisnuisem că orice stire oficială nu prezicea nimic bun pentru noi, asteptam cu spaimă si cu sufletul la gură. Până la urmă s-a anuntat, chiar de către Rege, că românii au întors armele împotriva Germaniei si au trecut de partea aliatilor.
Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Nici nu realizam cât de importantă este acea stire pentru noi. Era 23 August si n-aveam cum bănui atunci dezastrul ce urma să aducă acel eveniment, care la ora aceea pentru noi reprezenta salvarea...