2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Despre un (im)posibil proces al comunismului
Razvan Purcarea
 
Este probabil ca toti cititorii acestei reviste (si bineinteles, nu numai ei) si-au pus in ultimii ani problema procesului comunismului. Nu sunt putini cei carora li se pare normal ca un fenomen de o asemenea amploare sa nu treaca direct in cartile de istorie fara ca, in prealabil, societatile care l-au cunoscut sa nu incerce a-l asuma, adica a-l judeca cu bunele (daca sunt) si cu relele lui. Aceasta insemnand a determina in ce a constat regimul comunist acolo unde el a functionat, care i-au fost efectele, cine au fost cei care l-au instaurat si apoi l-au perpetuat si care le sunt responsabilitatile pentru ceea ce s-a petrecut in acea perioada.
Imediat dupa rasturnarea lui Ceausescu de la putere si prabusirea intregului sistem pe care acesta il reprezenta, multa lume s-a bucurat ca, in sfarsit, ii vom putea judeca pe cei ce timp de 45 de ani au impus societatii romanesti unul din cele mai teribile regimuri (daca nu cel mai teribil) pe care aceasta l-a cunoscut de-a lungul istoriei. Si ca, judecandu-i pe acestia, vom judeca de fapt regimul insusi. Si bineinteles ca un nume circula pe toate buzele celor ce-si puneau aceasta problema: Nurnberg. De aici si dezamagirea consecutiva procesului, daca poate fi numit astfel, facut celor doi Ceausesti (dincolo de usurarea fireasca, mai ales in contextul respectiv, de a fi scapat de ei). De atunci incoace, procesul comunismului a obsedat permanent o multime de lume si a revenit, ca problema, de nenumarate ori si sub diferite forme in discutie in spatiul public. Dezbaterea in jurul punctului 8 din Proclamatia de la Timisoara, Piata Universitatii, diferite filme (nu in ultimul rand remarcabilul serial t.v. al Luciei Hossu-Longin, "Memorialul durerii"), sute de articole din ziare si reviste (sau reviste intregi, precum cea pe care o aveti chiar in acest moment in mana), carti cuprinzand amintiri si marturii din perioada comunista, dezbateri publice sau, mai ales, particulare (cine poate spune ca n-a participat macar o data in acesti ani la discutii, de multe ori mai mult decat aprinse, pe aceasta tema, in familie, intre prieteni, la serviciu etc. ?). Chiar modul in care s-a structurat viata noastra politica si, de aici, modul in care s-au desfasurat cele trei campanii electorale din '90, '92 si '96 sunt toate dovezi ca problemele pe care le pune astazi societatii romanesti perioada comunista sunt serioase si, din pacate, inca nerezolvate. Este deci cat se poate de legitim sa ne punem intrebari cu privire la aceste fenomen si mai ales cu privire la relatia noastra cu el. Cat de tare ne-am implicat in regimul comunist? De ce? Am fi putut sa n-o facem? Cat de tare ne-am opus? Am fi putut sa facem mai mult? In ce masura am cedat, fiind obligati s-o facem, in ce masura din oportunism? Cat de grav e raul pe care l-am facut? Poate fi el justificat sau macar rascumparat de binele pe care l-am facut sau am incercat sa-l facem pe de alta parte? S.a.m.d. Cu alte cuvinte, toate aceste intrebari ne conduc la problema fundamentala pe care fiecare trebuie sa si-o rezolve individual, dar care nu poate sa nu fie tratata si la nivelul intregii societati: problema vinovatiei. Or, aceasta problema nu se poate rezolva decat printr-un proces. Este intotdeauna un proces cel care stabileste daca esti sau nu vinovat, cat esti de vinovat si ce pedeapsa este in masura sa rascumpere aceasta vinovatie. Si daca la nivel individual fiecare trebuie sa-si instituie propriul tribunal si sa-si instruiasca procesul in fata propriei constiinte pe post de judecator, la nivelul societatii acest proces nu poate fi decat public: in interiorul tribunalelor, in ceea ce priveste raspunderea penala a indivizilor, si in spatiul public, in ceea ce o priveste pe cea morala. Iata de ce este cat se poate de normal sa ne punem problema "procesului comunismului" sau, mai precis, sa ne intrebam de ce un asemenea proces nu a avut loc in ceea ce priveste raspunderea penala (procesul Elenei si al lui Nicolae Ceausescu, precum si procesul membrilor C.P.Ex. nu au fost decat niste jalnice farse) si se desfasoara atat de chinuit (pentru ca nu i se recunoaste legitimitatea decat de catre o mica parte a societatii) in ceea ce priveste responsabilitatea morala. Raspunsul, la aceasta problema necesita o analiza care depaseste cu mult pretentiile acestor cateva pagini. De aceea voi incerca in acest sens sa dau doar cateva idei... prin ricoseu! Adica sa raspund (in parte, evident) la o alta problema, oarecum adiacenta. De ce a fost posibil ca in cazul unui alt fenomen, comparabil ca anvergura cu cel comunist, lucrurile sa se desfasoare cu totul altfel decat in cazul nostru. Ma refer, evident, la cazul regimurilor de tip fascist (italian, japonez) si mai ales al nazismului german. Putem spune ca, desi dificila si chiar contestata din multe parti, iesirea societatii germane din regimul nazist (ma refer la partea care va forma R.F.G.-ul, cazul Germaniei de Est fiind alta poveste), a fost aproape exemplara: pe de o parte, responsabilii de crimele comise in numele regimului au fost in mare parte judecati intr-o serie de procese (care, rarindu-se, cum era si normal, in timp, s-au intins totusi pana in zilele noastre) care au culminat cu procesul liderilor nazisti de la Nurnberg; pe de alta parte intreaga societate germana a participat la o dezbatere generala cu privire la responsabilitatea fiecaruia fata de ceea ce s-a intamplat. Intreaga societate, practic, a recunoscut ca discutarea si asumarea trecutului, oricat de dureroasa ar fi, e o problema legitima, mai ales daca se doreste ca un asemenea trecut sa nu se mai repete. Rezultatele acestui fel diferit de a se raporta la cele doua fenomene politice majore ale acestui secol sunt astazi cat se poate de clare. Fascismul, cu toate variantele sale, este complet dezavuat, societatile care l-au cunoscut ferindu-se ca de ciuma - si pe buna dreptate - de orice il reaminteste cat de putin. Comunismul, dincolo de faptul ca mai exista inca vreo trei, patru tari care se revendica de la el (Coreea de Nord, China, Cuba, Vietnamul), este doar o notiune compromisa, de care se vorbeste mai degraba cu jena decat pe ton acuzator, ca despre o experienta mai degraba penibila decat criminala. Sigur, i se recunoaste esecul, se recunosc si crimele comise de el peste tot unde s-a instalat, dar nu exista inca o condamnare atat de generala si de fara echivoc ca in cazul fascismului. Dau cateva exemple: Desi nu le-au castigat (din fericire!), la alegerile prezidentiale din 1995 din Franta au participat si J.M.Le Pen si R.Hue. Desi cu multe elemente de tip fascist in discursul sau (xenofob, nationalist-sovin), Le Pen s-a ferit cu obstinatie de a fi asociat cat de putin fascismului. Se vroia doar un francez mai francez decat...francezii. De altfel partidul sau nu se numeste nici fascist, nici national- socialist, ci Frontul National. Si asta pentru ca stia ca nu exista pentru opinia publica eticheta mai infamanta decat aceea de fascist. De partea cealalta, R. Hue se prezenta din partea Partidului Comunist (ce-i drept, ultimul reprezentant "serios" in Occident al fostelor P.C., care s-au rebotezat peste tot in social-democrate sau mai stiu eu cum). Mai mult, in cadrul unei dezbateri televizate, nu s-a sfiit sa afirme ca in Rusia, comunismul a avut bunele si relele lui, dar ca relele le depasesc pe cele bune in bilantul general (ce-i drept, asta a fost un pas inainte fata de... exact contrariul - "bunele" depasesc "relele" - afirmat inca acum cativa ani de predecesorul sau, G.Marchais!). Si asta pentru ca stia ca pentru opinia publica eticheta comunista nu este nici pe departe atat de infamanta precum cea fascista. Sa mai spun ca exista astazi in Franta bulevarde sau chiar licee ce poarta numele lui Lenin, ca rebotezarea Leningradului in Sankt-Petersburg a starnit nu putine nedumeriri, in vreme ce un Hitlerburg, o strada sau un liceu Mussolini sunt lucruri absolut de neconceput.
Dupa cincizeci de ani de la terminarea razboiului si, deci, dupa cincizeci de ani de regim democratic, Germania a trecut prin niste dezbateri nesfarsite pentru a ajunge sa permita participarea soldatilor sai la misiuni de pace in afara granitelor tarii. Dupa doar cativa ani de la parasirea tarilor ocupate timp de cincizeci de ani, participarea soldatilor rusi la misiuni similare (de ex. in fosta Iugoslavie) nu pune nici o problema intr-o tara care e departe de standardele democratice ale Germaniei, iar comportamentul armatei ruse in Cecenia a starnit proteste cu totul izolate in Rusia (mai ales ale mamelor soldatilor trimisi sa lupte) si doar proteste diplomatice in restul lumii. Nu mai continui, exemple ar fi la nesfarsit. Ceea ce am vrut sa demonstrez este legitimitatea comparatiei celor doua cazuri si a intrebarii ce decurge in mod inevitabil de aici: de ce procesele, penale si morale, care au avut loc in cazul regimurilor fasciste si care au dus la o adevarata diabolizare (absolut meritata!) a acestora nu s-au desfasurat si in cazul regimurilor comuniste, care beneficiaza in opinia publica de o clementa (absolut nemeritata!), incomparabila cu cea (ne)acordata primelor. De ce, deci, a avut loc un Proces al fascismului si nu a avut loc un Proces al comunismului?
Sa incercam deci, sa dezvoltam cateva idei care pot sugera raspunsul la aceasta intrebare. Prima constatare care se impune cand privim cele doua cazuri este diferenta semnificativa care le separa in ceea ce priveste amploarea fenomenelor. In timp si in spatiu. Regimul nazist, singurul cu adevarat comparabil cu regimurile comuniste prin dezastrul pe care l-a produs si de altfel singurul regim de tip fascist care a devenit un regim totalitar (fascismul italian, cel franchist sau dictaturile din America Latina nu au reusit sa fie "decat" niste dictaturi autoritare, niciodata totalitare) a durat doisprezece ani, din ianuarie '33 pana in mai '45. Regimurile fasciste sau dictaturile militare care s-au instalat in Europa sub influenta directa sau indirecta a Germaniei si Italiei au tinut si mai putin, in general sub zece ani (cazul Romaniei, cu dictaturile personala a lui Carol al II-lea si militara a lui Antonescu sau cel al Frantei cu regimul de la Vichy sunt semnificative in acest sens). Mai mult, perioada cea mai dramatica a acestor regimuri s-a concentrat catre sfarsitul lor, mai precis in timpul razboiului, de care sunt legate si multe din acuzatiile cele mai grave care au apasat asupra lor. Dimpotriva, regimurile comuniste se intind pe aproape o jumatate de secol, fiind la fel de "totalitare" de la un capat la altul al existentei lor (chiar daca, in general, mai violente in prima perioada). Asta ca sa nu mai vorbim de Rusia cu cei 75 de ani ai ei! Daca ne uitam apoi pe harta la intinderea pe care au avut-o cele doua tipuri de regimuri, diferenta este parca si mai impresionanta. Cateva tari din centrul Europei contra unei jumatati de Europa si trei sferturi de Asie! (asta ca sa nu mai numaram Cuba, Yemenul, Angola, Algeria, Nicaragua si altele). Ceea ce vreau sa subliniez, punand in evidenta amploarea diferita a celor doua fenomene, este ca avem de-a face cu un numar incomparabil mai mare de persoane implicate in regimurile comuniste decat in cele fasciste. De unde decurge in mod firesc ca rezistenta pe care unii o vor opune unei eventuale judecati va fi cu mult mai mare, datorita numarului mai mare al celor implicati, decat al celorlalti. De asemenea, atat la nivel individual cat si la nivel general, o perioada mai mica de cinci-zece ani poate fi mai usor asumata ca o perioada de ratacire si inchisa intr-o paranteza. Cand avem insa de-a face cu o jumatate de secol lucrurile devin mai dificile. Pana la urma, desi nu e foarte usor nici asta, iti poti spune ca ai "ratat" zece ani din viata lasandu-te dus de curent si contribuind, mai mult sau mai putin activ, la existenta unui regim totalitar. Vei plati dupa masura si vei putea continua viata avand inca posibilitatea sa-i dai un sens, altul decat acela de complice sau chiar autor principal al unui regim criminal. Cand ai insa in urma ta cincizeci de ani petrecuti intr-un astfel de sistem lucrurile se complica, pentru ca nu-ti mai ramane mult timp pentru a repara o viata pe care ar trebui sa ti-o asumi ca pe o viata ratata.
Un alt factor care a jucat mai degraba in favoarea antifascismului decat a anticomunismului a fost distanta in timp intre momentul prabusirii regimului si perioada de maxima violenta a acestuia. In cazul regimului nazist putem considera ca ultimii sai cinci ani au fost cei mai teribili. Pe de o parte acesta a fost responsabil de declansarea celui mai oribil razboi pe care l-a cunoscut vreodata omenirea, iar pe de alta aceasta a fost perioada in care au luat amploare lagarele de concentrare (care, sa nu uitam, au aparut la doar cateva luni de la venirea la putere a lui Hitler: Dachaul s-a infiintat in primavara lui 1933) si , mai ales, perioada in care s-a imaginat si s-a pus in practica "solutia finala" in cazul evreilor (sa nu-i uitam nici pe tigani, pe homosexuali, pe bolnavii psihici etc.). Astfel incat, in momentul infrangerii Germaniei toata lumea a fost confruntata cu imaginile insuportabile ale muntilor de cadavre descarnate din lagarele de concentrare, cu privirile golite de viata ale supravietuitorilor, cu ruina generala a Europei (si nu numai), cu amintirea proaspata a celor morti in razboi sau cu prezenta obositoare a ranitilor intorsi acasa. Toate acestea se intamplau sau se intamplasera atunci, cu o zi, cu o luna, cu un an inainte. Amintirea ororii, imaginea ororii erau vii, erau proaspete in memorie. Astfel incat si condamnarea acesteia era nu numai posibila ci chiar inevitabila. Altfel stau insa lucrurile in cazul comunismului. Acesta nu s-a facut responsabil de declansarea unui razboi mondial (nu e meritul lui, ci al echilibrului atomic instaurat dupa cel de al doilea razboi mondial), conflictele pe care le-au provocat diferitele regimuri comuniste, de cele mai multe ori sprijinite direct sau indirect de Uniunea Sovietica, mentinandu-se intotdeauna la o scara locala si, mai mult, fiind si distantate in timp: razboiul coreean in anii '50, cel vietnamez in anii '60-'70, cel din Afganistan in anii '80. Pe de alta parte, violenta interna a regimurilor comuniste, desi cu nimic mai prejos decat a celor fasciste (numarul celor deportati si ucisi in lagarele comuniste il depaseste cu mult pe cel din cele naziste) si-a avut momentul culminant in perioada de inceput a acestora. Atat in Uniunea Sovietica cat si in tarile satelite, sfarsitul anilor '50 si inceputul anilor '60 a insemnat si incheierea "Terorii". Regimurile respective nu au devenit mai putin totalitare dar, din fericire pentru cetatenii lor, au renuntat la folosirea masiva a crimei ca mijloc de supunere a societatii (pe de o parte nu mai era nevoie, societatile se "comunizasera" deja, iar pe de alta, respectabilitatea externa pe care o doreau nu era compatibila cu astfel de metode care erau tot mai greu de camuflat fata de exterior). Asa incat, in momentul prabusirii lor perioada crimei masive se gasea deja mult in urma. Cei disparuti fusesera deja demult uitati de cei apropiati (dintre care multi disparusera deja si ei!) iar supravietuitorii, citi mai traiau inca, povesteau despre lucruri care se intimplasera parca pe alta lume (toti cei care au astazi mai putin de patruzeci de ani - si care reprezinta majoritatea societatii - nu au putut cunoaste direct acea perioada caci erau fie prea mici, fie nu se nascusera inca!). Putem spune deci, ca la nivelul societatii, exista o memorie "slaba" fata de crimele comuniste spre deosebire de cea, mult mai "tare", care a existat si s-a perpetuat apoi fata de cele naziste. Si deci si sentimentul necesitatii pedepsirii vinovatilor de aceste crime este, inevitabil, mai slab. O a doua categorie de argumente ii priveste pe actorii insisi ai regimurilor fasciste si respectiv comuniste precum si, mai ales, pe cei ce au luptat impotriva lor sau le-au fost victime. Pentru ca un asemenea proces sa aiba loc este nevoie ca cineva sa-l poata organiza, cu alte cuvinte sa poata impune celor acuzati participarea la proces precum si executarea eventualelor pedepse in cazul celor gasiti vinovati. In plus, mai trebuie ca cei ce organizeaza un astfel de proces sa aiba legitimitatea de a o face. Sa vedem cum stau lucrurile din acest punct de vedere in cele doua cazuri.
Regimurile fasciste (cel german in special) au fost invinse nu din interior, ci din exterior. Adversarii lor interni au fost lichidati fara prea multe scrupule si aproape in totalitate. Singurii adversari capabili sa-i judece pe fascisti (nazisti) erau cei din exterior. Or, aici lucrurile stateau destul de bine. Adversarii externi erau de fapt tarile aliate care, pe de o parte castigasera razboiul (aveau deci posibilitatea practica de a pune pe roate un asemenea proces), iar pe de alta parte aveau si o dubla legitimitate in a se constitui in judecatori (cu exceptia U.R.S.S.-ului care nu avea decat una singura): facusera un efort urias si platisera cu pierderi teribile implicarea in lupta impotriva fascismului (nazismului) si in plus reprezentau niste regimuri democratice (cu exceptia, cum spuneam, a U.R.S.S.-ului), legitime deci, in a judeca niste regimuri nedemocratice. Cu alte cuvinte, invingatorii puteau organiza un asemenea proces atit in numele unor valori pe care le respectau in societatea lor (si pe care ceilalti le calcasera fara jena in picioare), cat si in numele pretului, masurat in milioane de morti, platit pentru a-si infrange adversarii. Din pacate, nu la fel stau lucrurile in cazul regimurilor comuniste. Nici unul dintre acestea nu a fost desfiintat la capatul unui razboi pierdut in fata unui adversar exterior. Asa incat in nici o situatie nu a existat o forta exterioara, suficient de puternica pentru a impune niste procese de amploare, capabila sa judece, atat penal cat si moral, regimurile proaspat inlocuite. Dupa cum stim, insa, nici in interiorul societatilor foste comuniste nu au existat asemenea forte. Daca regimurile comuniste nu s-au prabusit in urma unor atacuri violente din exterior, ele n-au facut-o nici ca urmare a unor astfel de atacuri venite din partea unor forte bine structurate si suficient de puternice din interior (cu exceptia, care intareste regula, pe care a constituit-o, intr-o oarecare masura, cazul "Solidaritatii" poloneze). Regimurile comuniste au parcurs un lung ciclu de dezintegrare si doar la capatul lui bruma de opozitie care se putuse structura si organiza anterior a fost capabila sa dea "bobarnacul" final ce a facut sa se prabuseasca definitv "fructul" ce era deja bine "copt" (sau, mai bine-zis, "putred"). Aceste mini-nuclee de opozitie aveau, desigur, legitimitatea morala sa puna in discutie judecarea fostului regim comunist, acum inlaturat de la putere (ele erau compuse aproape in exclusivitate din grupuri sau din indivizi care se opusesera, intr-o forma sau alta, regimurilor comuniste si care, de cele mai multe ori, avusesera de suferit, uneori in mod dramatic, de pe urma acestei atitudini). Din nefericire, practic nicaieri ele nu au avut si forta neceara unei asemenea intreprinderi. Putin dezvoltate din punct de vedere numeric (in Romania, disidentii si opozantii mai cunoscuti se puteau numara pe degete, iar in ce priveste eventuale organizatii de opozitie - precum "Solidaritatea" poloneza sau "Charta '77" cehoslovaca - vorba lui Caragiale "erau sublime, dar ..."!), neavand, in general, o strategie clara in acest sens, nedispunand multa vreme nici de instrumentele necesare unei asemenea actiuni (accesul la informatiile necesare - arhivele politiilor politice, ale partidelor comuniste, un ansamblu concludent de marturii etc. - un aparat judiciar competent si disponibil pentru atacarea unei asemenea probleme, o mass-media dispusa sa trateze in mod prioritar acest subiect, etc.), asaltate, imediat dupa prabusirea fostei puteri, de o sumedenie de alte probleme (organizare, structurare, uneori chiar exercitiu al puterii etc.), aceste forte-adversar ale regimurilor comuniste nu au avut, in nici o tara, capacitatea de a instrumenta un adevarat proces al comunismului. Sigur insa ca, in toate cazurile, ele au pus aceasta problema si, in functie de situatia specifica a fiecarei tari, au inaintat mai mult sau mai putin in rezolvarea ei. Acolo unde asemenea forte au fost mai puternice, precum in Cehoslovacia sau Polonia unde au ajuns chiar imediat la putere, s-a inaintat mult mai mult pe acest drum (de ex. legea "lustratiei", destul de rapid adoptata in Cehoslovacia) decat in tari precum Romania sau Bulgaria unde structurarea fortelor anticomuniste a inceput sa se faca abia dupa 1989. Nicaieri insa - si, mai ales, nu in fosta Uniune Sovietica - nu s-a ajuns la un adevarat proces al comunismului, similar cu ceea ce s-a desfasurat in Germania in ceea ce priveste nazismul. Cred ca trebuie adaugate cateva cuvinte cu privire la legitimitatea celor care au facut (in cazul nazismului) sau ar fi trebuit sa faca (in cazul comunismului) procesul acestor regimuri. Faptul ca incepand cu 1 sept. 1939 Germania nazista s-a aflat in stare de razboi cu adversarii ei a facut ca acestia din urma sa apara mai "curati" la sfirsitul lui si deci mai legitimi in dorinta de a-l condamna. Mai "curati" in sensul in care, fortati de starea de conflict deschis, nu au mai putut avea practic nici un contact cu regimul nazist, deci nu s-au mai putut "murdari" prin niste relatii mai mult sau mai putin stranse pe care le-ar fi avut in timp de pace si prin compromisurile inevitabile pe care acestea le-ar fi presupus. Este semnificativ de altfel ca, pana la izbucnirea razboiului, atat Franta cat si Anglia nu au ezitat sa "joace" cu Germania si sa intre intr-un sir de compromisuri din ce in ce mai penibile. Conferinta de la Munchen, consfintind sacrificarea Cehoslovaciei, nu a fost decat punctul culminant al acestui periculos joc. Din fericire insa, sase ani de razboi au putut "spala" rusinea acestor compromisuri si in 1945 un De Gaulle sau un Churchill aveau legitimitatea condamnarii fara drept de apel a nazismului, care le-ar fi lipsit fara doar si poate lui Chamberlain sau Daladier in 1939. Nu acelasi lucru il putem spune despre situatia tarilor foste comuniste si a regimurilor care le-au condus. Sa incepem cu adversarii externi. In toata perioada postbelica (si chiar cea interbelica in ceea ce priveste U.R.S.S.-ul) democratiile occidentale au condamnat atat ideologia cat si practicile regimurilor comuniste (discursul de la Fulton al lui Churchill, in care a lansat celebra expresie a "cortinei de fier" a avut loc, daca nu ma insel, in 1946). Din nefericire insa, aceasta nu le-a impiedicat sa le recunoasca implicit legitimitatea intretinind relatii oficiale si de multe ori chiar cordiale cu ele. Sa ne aducem aminte doar de primirile de care a beneficiat in anii '70 si '80 Nicolae Ceausescu de la Paris si Londra si pana la Washington. Or, este extrem de dificil din punct de vedere moral sa incurajezi sau sa sustii un vast proces de condamnare a unor regimuri cu care ai intretinut pana cu o zi, o luna sau un an in urma relatii oficiale, recunoscindu-le, astfel, legitimitatea. Trecand la adversarii interni ai regimurilor comuniste ne lovim de o problema inca si mai complicata. Am vazut mai inainte ca acestora le-a lipsit in primul rand forta necesara organizarii unui asemenea proces. Nici in privinta legitimitatii morale insa, lucrurile nu sunt mai simple. Cum bine spunea Gabriel Liiceanu, cu exceptia copiilor si a disidentilor (si acestia doar din momentul in care au devenit disidenti), toata lumea este responsabila de ce s-a petrecut in societatile comuniste. Sigur ca exista diferente fundamentale intre vinovatia unui activist de partid sau a unui tortionar securist, adica a celor care au instaurat, au mentinut in viata si au profitat de pe urma regimului comunist si cea a unui om ordinar, responsabil doar de acceptarea pasiva a acestui sistem. Dar chiar si in cazul unei astfel de acceptari pasive individul nu putea evita lungul sir de compromisuri pe care insasi integrarea sa in sistem il implica. Particularitatea regimurilor totalitare fata de orice alt tip de regimuri autoritare si chiar dictatoriale este aceea ca acestea nu permit nici unui individ o existenta in afara sistemului iar, pe de alta parte, apartenenta la sistem este intotdeauna generatoare de compromisuri mai mari sau mai mici. Este ceea ce multi analisti au numit, dupa 1989, "fenomenul Pitesti generalizat". Adica o situatie in care "victima" inceteaza sa mai fie doar o victima "nevinovata", deci "curata" din punct de vedere moral, devenind parte in sistem si, deci, vinovata sau cel putin responsabila de "raul" pe care acest sistem il produce. Aceasta situatie a facut ca dupa prabusirea regimurilor comuniste, o procedura de condamnare a acestora organizata din interior sa fie extrem de dificila. Unii (chiar dintre fostii opozanti, si asa foarte putini) aveau tot soiul de scrupule: sint oare eu cel chemat sa arunce primul cu piatra? Altii erau tematori ca un astfel de proces va ajunge sa-i puna si pe ei in discutie, altora pur si simplu li se atrofiase "organul" care i-ar fi putut face sensibili la o asemenea problema. Iar adevaratilor si marilor vinovati le era evident frica de consecintele pe care un astfel de proces le-ar fi putut avea pentru ei insisi. Iata deci ca nici in exterior si nici in interior, potentialii actori ai unui proces al regimurilor comuniste nu se aflau intr-o pozitie prea favorabila unei astfel de actiuni. De cealalta parte a baricadei, situatia marilor vinovati de dezastrele nazist si, respectiv, comunist a fost, si ea, diferita. La sfirsitul razboiului nici o structura a vechiului regim nazist nu mai era in picioare, asa incat inaltii lui responsabili nu s-au mai putut opune in mod organizat procesului de condamnare a acestui regim. Singura "scapare" a fost, pentru fiecare dintre ei, incercarea de "evaporare in natura", cu alte cuvinte disparitia din spatiul public. Ei nu s-au opus acestui proces ci au incercat sa-l evite, sa i se sustraga. Dupa cum bine stim, situatia a fost cu mult mai confuza in cazul regimurilor comuniste. In nici o tara nu s-a reusit o dislocare rapida si completa a vechilor structuri. Asa incat, persoanele vizate de un proces al comunismului au putut sa se apere mult timp (ba chiar sa contraatace!) si sa foloseasca in acest scop forta unor structuri de putere organizate, pe care au continuat sa le controleze multa vreme (cazul fostei "Securitati" romane este exemplar in acest sens). Solidaritatea naturala a fostei clase dominante si accesul ei indelungat la parghii importante ale puterii (politice, mediatice, economice, etc.) au fost, evident, factori importanti in franarea desfasurarii unui adevarat proces al vechiului regim. Inainte de a trece la ultimul dintre factorii (pe care ii dezvolt in aceasta analiza, evident limitata!) care diferentiaza (post)nazismul de (post)comunism si anume acela al ideologiei diferite, cu consecintele ei in judecata publica de azi, vreau sa mai spun cateva cuvinte cu privire la un alt aspect, ce priveste identitatea victimelor si rolul pe care aceasta il joaca astazi in tratamentul diferit de care - inca! - au parte cele doua tipuri de regimuri totalitare. Lasand la o parte responsabilitatea regimului nazist in declansarea si desfasurarea celui de-al doilea razboi mondial (care a fost judecata la Nurnberg sub doua "incadrari": crime impotriva pacii si crime de razboi) marea "noutate" a acestuia a fost teoretizarea si infaptuirea la o scara nemaiintalnita pana atunci a crimei rasiale, transformata in genocid si, pe buna dreptate, considerata ca o crima impotriva umanitatii. Multi au cazut victime acestei ideologii (rusi, polonezi sau cehi, ca apartinand "rasei" slave, tigani etc.) dar, daca putem vorbi de victime prin excelenta, acestea au fost, evident, evreii. Or, identitatea lor (etnica, nationala, culturala, religioasa) de evrei precede si, evident, succede episodului nazist. Cum regimul nazist i-a persecutat tocmai in calitate de evrei, solidaritatea si unitatea de vederi si de actiune pe care toti evreii au avut-o dupa 1945 in ceea ce priveste vointa de condamnare a regimului nazist a fost absolut naturala. Orice evreu, chiar daca nu a trait nici o zi in Europa hitlerista sau chiar daca s-a nascut cu zece sau cu treizeci de ani dupa terminarea razboiului s-a putut simti, si pe buna dreptate, ca o victima potentiala a regimului nazist. Drept pentru care, practic toti evreii au contribuit dupa razboi la lungul proces de condamnare a nazismului (de la organizatii ca cea a lui Simon Wiesenthal, care a urmarit zeci de ani pe criminalii nazisti, si pana la sutele si miile de carti, articole, filme menite sa tina treaza memoria umanitatii in ceea ce priveste ororile naziste). Si este intotdeauna mai usor ca un asemenea proces de condamnare sa aiba loc atunci cind victimele regimului, adica cei mai legitimi judecatori ai lui, participa ca actori activi la el. Iar cand acestea apartin unui grup uman care are o identitate si un mod de organizare si de structurare proprii, independente de calitatea lor de victime, actiunea lor devine mult mai eficienta. Din pacate si de aceasta data, in cazul regimurilor comuniste si al victimelor sale lucrurile sunt mai complicate si mai dificile. Represiunea pe care aceste regimuri au exercitat-o asupra societatilor pe care le-au condus s-a facut in mod mult mai difuz. Victimele nu erau recrutate dintre membrii unui anumit grup deja constituit si cu o identitate proprie clara ( ca cel al evreilor in cazul regimului nazist). Adversarul - si, deci, potentiala victima - a regimului comunist era "dusmanul de clasa" sau "dusmanul poporului" care putea proveni din absolut orice zona a societatii. Nu se putea sti dinainte daca esti sau nu "dusman al poporului" asa cum se putea sti daca esti sau nu evreu. De cele mai multe ori lucrul acesta se afla dupa arestare! Putem spune deci ca, intr-o mult mai mare masura decat in cazul regimului nazist, represiunea comunista a traversat toate straturile societatii, producand o situatie oarecum inedita: "victimele" ca si "calaii" s-au recrutat din toate grupurile sociale, iar dupa prabusirea regimurilor comuniste victimele nu si- au putut revendica nici o alta identitate comuna in afara de aceea de victima. Nimeni nu a putut spune: "noi, taranii, am fost persecutati", caci au existat si tarani inchisi si batuti dar si tarani ticalosi, profitori ai regimului. Sau: "noi, preotii, am suferit enorm", intrucat au existat atat preoti martiri cat si preoti securisti. Si exemplele pot continua in orice directie. Dificultatea pe care o produce o astfel de situatie este ca victimele regimurilor comuniste nu se pot revendica de la nici o alta identitate comuna si, deci, nu apartin nici unei alte structuri comune care sa le sprijine o actiune ferma in sensul desfasurarii unui proces al comunismului.
In fine, cateva cuvinte despre diferentele de ideologie dintre cele doua tipuri de regim. In mod fundamental, nazismul se bazeaza pe o teorie a inegalitatii funciare (biologice chiar) intre diferitele categorii de indivizi si care duce, in varianta extrema, la incercarea de eliminare fizica a celor considerati ca fiind cel mai jos in aceasta ierarhie rasiala. As spune ca astazi, pentru toti cei care se revendica de la "Declaratia universala a drepturilor omului" in care principiul egalitatii in drepturi a tuturor indivizilor este un principiu fundamental, o asemenea viziune "rasist inegalitara" intre acestia este, in mod absolut natural, inacceptabila. Asa incat, pentru orice om normal, condamnarea ideologiei naziste tine, practic, de bunul simt.
Ideologia comunista se revendica insa exact de la ideile egalitare si pretinde a lupta tocmai pentru realizarea acestora, in special pe taram social. In intreaga lume, miscarile comuniste au fost asociate (uneori in mod sincer, alteori in mod ipocrit, urmarind de fapt interese strict politice si fiind, pe deasupra, teleghidate de la Moscova) cu miscari absolut legitime: de eliberare nationala (vezi rezistenta antifascista din timpul razboiului), de eliberare coloniala, de lupta anti-apartheid, de impunere a unor politici social- democrate in tarile occidentale dezvoltate etc.. Or, in ciuda realitatii teribile din interiorul societatilor cu regim comunist, realitate care n-avea nimic de-a face cu idealul nobil al egalitatii intre indivizi, aceasta asociere a ajutat mult la pastrarea unei legitimitati ideologice pe care nazismul o pierduse demult. Foarte recent l-am putut asculta pe R. Hue (seful P.C. francez) sustinind ca, pentru el, comunismul inseamna mai ales rezistenta antifascista (magnifica analiza pe care F. Furet o face in ultima sa carte, "Trecutul unei iluzii", modului in care a stiut comunismul sa se legitimeze prin identificarea sa cu antifascismul), lupta pentru drepturi sociale, lupta anti-coloniala etc. Si de-abia apoi, mai mult din varful buzelor, recunostea ca, da, comunismul a insemnat si "Gulagul" cu milioanele lui de morti.
Facand aceasta analiza, evident sumara si partiala, n-am vrut catusi de putin sa spun ca regimurile comuniste nu vor avea niciodata dreptul la o adevarata judecata ci doar sa subliniez cateva din dificultatile care stau in fata unui asemenea proces. In acest sens, am folosit comparatia cu regimurile fasciste - si mai ales cu cel nazist - mai mult ca pe un revelator al acestor dificultati. Sunt insa convins ca acest proces este in curs de desfasurare si ca fiecare carte sau articol scrise in acest sens, fiecare film, fiecare muzeu sau monument ce amintesc de aceasta perioada, fiecare discutie publica sau particulara, constituie mici pasi pe acest drum. Poate ca unele persoane, grav vinovate de ceea ce s-a intamplat in aceasta perioada, vor scapa fara o judecata publica (penala), dar este sigur ca in cele din urma regimurile comuniste vor ajunge sa fie considerate, atat de istorie cat si de constiintele noastre, asa cum merita: drept unele din cele mai teribile experiente pe care le-a cunoscut vreodata omenirea. - s-a nascut la 1 mai 1961, la Brasov;
- a facut liceul la "Andrei Saguna", luandu-si bacalaureatul in 1979;
- intra la Facultatea de Matematica - Universitatea Bucuresti;
- isi ia licenta in 1986;
- este profesor de matematica la scoala din comuna Zlatunoaia - jud. Botosani; functioneaza acolo pana in 1990, cand vine la Bucuresti;
- in afara de preocuparile sale privind matematica, este atras in mod deosebit de Stiintele Sociale;
- in 1991, in urma unui concurs, obtine o bursa in Franta;
- urmeaza la Paris cursuri la E.H.E.S.S. (Ecole des Hautes Etudes en Sciences Socialles);
- dupa terminarea acestor cursuri, s-a stabilit o vreme la Detroit-USA;
- de curand a revenit in tara, hotarat ca, pe masura fortelor sale, sa ia parte la normalizarea climatului romanesc, atat de deteriorat de regimul comunist.
 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.