2% pentru MEMORIA
Vizitati-ne pe Facebook
 Arhiva
 
 
Amintiri - traind printre romani si sovietici
VALENTINA CARAION
 
Am sa incep prin a vorbi despre parintii mei. Mama era originara din Basarabia, din Cetatea Alba. Era fiica unui negustor instarit si a capatat educatia cuvenita. Dupa terminarea liceului a plecat la Odesa, sa urmeze Facultatea de Drept. Era o fata frumoasa, poate putin cam voinica. La Odesa, oras renumit pentru fetele lui frumoase, a facut o cura de slabire cu consecinte care au urmarit-o toata viata si care au dus, la batranete, la o boala a sangelui, de pe urma careia a si murit. Pe vremea aceea Basarabia era inca sub stapanire ruseasca. Un an mai tarziu a izbucnit primul razboi mondial si mama s- a intors urgent acasa. La sfarsitul razboiului, Basarabia a revenit la patria mama, Romania, si la scurt timp dupa aceea, mama a plecat sa-si continue studiile la Viena, de data aceasta la Academia Comerciala. La Viena, pe vremea aceea viata spirituala era in plina efervescenta, iar viata studentilor era foarte interesanta: teatru, opera (la galerie), concerte, expozitii de pictura. Dupa terminarea studiilor, mama s-a intors in Romania si s-a stabilit la Chisinau, unde gasise un post de secretara la o banca. Tatal meu se nascuse intr-o familie de sase copii - trei baieti si trei fete, din care au ramas in viata cinci, cel mai mic sinucigandu-se la 14 ani. Bunicul meu dinspre tata era negustor de cherestea la Odesa. Inainte de primul razboi mondial, in toate orasele in care aveau dreptul sa se stabileasca evrei (in Rusia, evreilor nu le era ingaduit sa traiasca decat in anumite orase, cele mai importante fiindu-le interzise), aveau loc destul de des pogromuri. La unul din acestea, tata a fost ranit la cap de 11 gloante. Avea doar 14 ani si a scapat cu viata. Sub bolsevici, tatal meu, care tocmai isi terminase studiile medii, a incercat sa faca nu stiu ce "afaceri", dar a fost prins si, dupa o judecata sumara, a fost condamnat la moarte prin impuscare. Asta se intampla cam prin anii 1922-24. Dar tata a avut nesperata sansa de a fi gratiat cu putin inainte de executie, lucru rar pe vremea aceea, scapand astfel pentru a doua oara de gloante. La scurt timp dupa aceea el a reusit sa fuga din Rusia, devenita intre timp Uniunea Sovietica, ajungand in Romania. A sosit la Galati prin 1924, avand asupra lui aur valorand cam un milion de lei. Milionul de lei - care pe vremea aceea reprezenta o frumoasa avere - l-a investit intr-o bodega cu cele mai scumpe delicatese, el fiind mare amator de lucruri fine. Numai ca cei mai multi clienti mancau si beau pe datorie si intr-un an tata a dat faliment. Tot atunci, cumnatul lui, sotul matusii mele, sora cu tata, avand mereu treburi la Chisinau, a cunoscut-o pe mama mea la banca la care lucra. La intoarcerea acasa, i-a spus tatei ca a cunoscut o fata superba si ca vrea neaparat sa i-o prezinte. si la urmatoarea calatorie l-a luat si pe tata cu el, facandu-le cunostinta. Iar mama, care pana atunci refuzase o multime de pretendenti la mana ei, a facut pentru tata un coup de foudre si foarte curand s-au casatorit. Era in anul 1926, iar in iulie 1927, veneam eu pe lume. Tata tot incerca sa injghebe un comert, dar nimic nu-i reusea si, la un an dupa nasterea mea, au hotarat sa-si caute norocul la Paris. Provenind dintr-o familie instarita, mama primise o frumoasa zestre in bani, bijuterii, lenjerie scumpa si cate si mai cate, dupa obiceiul vremii. La Paris viata era frumoasa, mai ales pentru cei care aveau bani si nu erau straini: xenofobia era pe vremea aceea foarte puternica in Franta si strainii capatau cu mare greutate dreptul la munca. Asa ca tata n-a reusit sa obtina un brevet pentru comert, la care de altfel nu se pricepea deloc; avea incredere in oricine, iar banii ii fugeau printre degete. La Paris a izbutit, in doi-trei ani, sa faca praf toata zestrea mamei, bijuteriile ei ajungand la Muntele de pietate. Fiecare incercare a tatei se solda cu faliment si, dupa patru ani, a fost expulzat din Franta pentru delictul de a fi exercitat comert ilicit. La scurt timp dupa sosirea noastra la Paris, mama, vazand ca treburile tatei nu merg, a invatat croitoria, cu gandul de a coase pentru noi. Dar cand si ultimul inel a luat drumul Muntelui de pietate, mama s-a apucat sa coasa pentru clientela; era foarte talentata, avea mult gust, asa ca a reusit repede sa-si faca o clientela fidela. Dupa ce tata a fost expulzat din Franta, mama a hotarat sa divorteze si sa ramana cu mine si cu matusa mea la Paris. Pe vremea aceea, in Romania era o viata usoara si numai cine nu vroia nu-si facea o situatie; ori tata si-o dorea din tot sufletul. Odata ajuns in tara, vazand prosperitatea care domnea acolo, tata a inceput sa-i scrie mamei scrisori disperate, cum ca nu poate trai fara noi, ca avandu-ne alaturi va izbuti sa realizeze ceva, ca Romania e raiul pe pamant... Cu greu, mama s-a lasat convinsa pana la urma, a renuntat la planurile ei si toate trei - mama, matusa mea si cu mine - ne-am urcat in tren si am venit la Bucuresti. Era in februarie 1933. Dupa Paris, Bucurestiul mi-a facut o impresie dezolanta: era iarna, strazile orasului erau acoperite cu un strat de zapada inmuiata, amestecata cu noroi, casele mi se pareau mici si urate... La Paris, ultima noastra locuinta se afla langa Champs de Mars si ma jucam zilnic la picioarele Turnului Eiffel... Asa a inceput viata noastra la Bucuresti. Eu nu stiam nici un cuvant romaneste. Aveam aproape sapte ani si peste cateva luni urma sa ma duc la scoala. Dar chiar din primele saptamani de scoala am invatat romaneste si am uitat cu desavarsire limba franceza. Anii mei de scoala ar fi decurs normal, daca in cei patru ani ai cursului primar n-as fi fost mereu bolnava. As putea spune ca scoala primara am terminat-o invatand mai mult cu meditatori, acasa. Totusi, cateva luni pe an frecventam si scoala, ba ma mai si alegeam la fiecare sfarsit de an si cu cate un premiu. Tata incerca mereu sa realizeze afacerea vietii lui, dar toate se soldau cu un fiasco. Era un om incantator, toti il iubeau si nimeni nu-i rezista. In afara de ... comert. Mercur nu tinea deloc cont de farmecul lui. Avea, ce-i drept, un depozit de lemne, dar banii castigati cu depozitul ii investea in cate o afacere si pierdea totul, ba chiar si banii pe care ii castiga mama cu croitoria. Inchiriaseram un apartement intr-o casa cu etaj, pe str. Sapientei, langa Podul Izvor; noi ocupam parterul, etajul fiind locuit de proprietari, familia Capitanescu - compusa din parinti, doua fete, un fiu si o bunica foarte batrana - facand parte din protipendada Bucurestiului. Fetele erau poftite la cate un bal la Curtea Regala, baiatul nu se tinea de carte si, spre disperarea parintilor, se cam inhaitase cu legionarii. Doamna Capitanescu tinea mult la mama, isi comandau si ea si fetele toaletele la ea, desi pana atunci se imbracau la marile case de moda, ba mai mult, a recomandat-o mai multor doamne de vaza din Bucuresti, asa incat mama a trebuit sa angajeze mai multe lucratoare. Din croitoria mamei am izbutit sa ne punem pe picioare, dar tata nu tinea bani lichizi, ci cumpara covoare de pret, portelanuri, bijuterii, dar eram inca departe de ceea ce se chema la vremea aceea "oameni bogati". Cand matusa care avusese grija de mine si pe care o iubeam ca pe parintii mei a murit (aveam pe atunci 8 sau 9 ani), am inceput sa inteleg ca era ceva iremediabil in viata unui om. A fost prima mea problema existentiala. Dupa terminarea scolii primare, am fost inscrisa la un liceu particular, "Institutul Pompilian", de limba franceza, iar Senea, cel mai tanar dintre cei doi veri ai mei, student la Politehnica, urma sa ma mediteze la matematica, si astfel am reusit la examenul de admitere destul de bine. Primii doi ani de liceu au decurs normal: ocheade schimbate, in drum spre casa, cu baietii de la liceul "Mihai Eminescu", dispret pentru seminaristi, ceaiuri cu dans, primii ciorapi de matase... 1 septembrie 1939, ziua in care s-a declansat razboiul hitlerist contra Poloniei, ne-a surprins in vacanta, la Sinaia. Nu-mi amintesc in ce zi a saptamanii a cazut 1 septembrie 1939, dar stiu ca ne-am pomenit cu tata, care venise sa ne ia urgent la Bucuresti. Noi nu aflasem nimic. Situatia devenea din ce in ce mai ingrijoratoare pentru evrei. Legionarii deveneau tot mai tari si mai periculosi. Apoi a urmat cedarea Basarabiei, a Bucovinei si a Ardealului. si alianta cu Germania. "Institutul Pompilian" era aprovizionat cu lemne de catre tatal meu. In 1940, cand s-a dus sa ma inscrie in clasa a III-a si sa primeasca si comanda de lemne, directoarea i-a spus foarte jenata: "Domnule Berman, regret mult, dar anul acesta nu o pot primi pe fetita dumneavoastra la scoala. Nu mai avem dreptul sa primim eleve de origine israelita". Toate s-au conjugat. Pactul cu Germania fascista, legionarii la putere... Evreii vor fi omorati... Toate acestea i-au determinat pe parintii mei sa ia o hotarare dezastruoasa, ce urma sa ne fie fatala: sa plecam in Basarabia, pe care Hitler tocmai le-o cedase cu generozitate sovieticilor. Aceasta hotarare m-a ingrozit. O presimtire imi spunea ca n-o sa iasa nimic bun din aceasta plecare. si eram tare nefericita. A sosit si ziua nefasta in care urma sa parasim totul si sa luam calea refugiului. Primul meu exil. Totul s-a facut in cel mai desavarsit secret. In afara de proprietareasa noastra, doamna Capitanescu, care de altfel incercase cu toate argumentele si promisiunile posibile sa-i faca pe ai mei sa-si schimbe hotararea, nimeni n-a stiut nimic. Mama cumparase o multime de metraje si a cusut haine pentru noi doua, cumparase incaltaminte, a lichidat pe ascuns mobilierul, o parte din covoare, portelanurile si mult-putinele bijuterii... si intr-o duminica am plecat la Galati cu un imens bagaj, de unde trebuia sa luam slepul ce avea sa ne duca in "paradisul sovietic". Am plecat, prin urmare, in Basarabia. La Galati, in asteptarea slepului ce urma sa ne duca in "paradis", am dormit vreo doua nopti la niste prieteni ai parintilor, dar tot in mare taina, pentru ca ei se temeau sa nu se afle ca au adapostit fugari "comunisti". slepul pe care ne-am imbarcat era ticsit de evrei, mai ales din Moldova, care se duceau si ei sa-si caute fericirea in ... Uniunea Sovietica. Ironie a soartei: ne duceam sa cautam fericirea acolo unde tata fusese candva condamnat la moarte si de unde mama fugise de teama bolsevicilor. N-am sa uit niciodata dezolarea care ne cuprinsese cand am ajuns la Tighina, un biet orasel trist... Era toamna, prin octombrie. Ploua, era frig si umed, totul era cenusiu. Am fost transportati la gara, ca sa luam trenul spre Chisinau, capitala Basarabiei, ca noi... tot la capitale am tras! Gara era si ea cenusie, saracacioasa ca si orasul, pustie; doar cativa ostasi sovietici, cu caciuli de blana, umblau de colo-colo... Ne-am dus la o cismea sa ne spalam putin pe maini si pe fata. Mi-am scos ceasul de la mana si l-am pus pe marginea cismelei; era un cesulet de aur la care tineam foarte mult. Pana sa-mi dau seama ca nu-l mai am, nu trecusera decat vreo doua-trei minute. M-am repezit la cismea, dar ceasul disparuse! A fost primul meu contact cu Basarabia sovietica. Peste cateva ore ne-am incarcat, cu bagaje cu tot, intr-un vagon de marfa, atasat la un tren care pleca spre Chisinau. In sfarsit, am ajuns la Chisinau, unde au inceput problemele administrative: cautarea unei locuinte, formalitatile de primire pe la autoritatile sovietice s.a.m.d. In orice caz, n-am fost primiti cu entuziasmul cu care ne asteptam sa fim intampinati. Dimpotriva, doar ca nu ne-ntrebau la ce dracu' am venit pe capul lor. Dupa indelungi cautari am gasit o camera pentru toti trei, la o familie formata dintr-o mama, un fiu student, si o sora de-a ei, o domnisoara batrana. Am stat acolo cateva luni. Ca de obicei, mama, cu meseria ei, a gasit imediat de lucru. Orice ar fi si orice s-ar intampla, femeile se imbraca!... Tata a inceput si el sa-si caute de lucru si in foarte scurt timp a si gasit, tot datorita "sarmului" sau personal, un post de director de hotel. Un hotel de mana a doua. Absolut tot ce s-a petrecut cu noi din clipa in care am pasit pe pamant sovietic n-a fost decat o uriasa deceptie. Bineinteles ca, din prima clipa, toti trei am regretat amarnic pasul facut. Gandul ca am parasit Romania spre a ne cauta salvarea in Uniunea Sovietica, ne ducea la disperare. De altfel eu de la inceput fusesem impotriva plecarii, dar acum parintii mei erau si mai disperati decat mine de nebunia savarsita. Dar era prea tarziu, nu mai puteau repara ireparabilul. N-am fost ajutati de nimeni, n-am avut nici un sprijin nicaieri. Locuinta a trebuit s-o gasim singuri. Tata a gasit un serviciu, dar capata un salariu derizoriu, ca peste tot in Uniunea Sovietica. Chisinaul fusese inainte un orasel in care se gaseau de toate, iar femeile erau elegante; acum totul disparuse, magazinele erau goale, aparusera cozile la aproape orice... Foarte curand dupa sosirea noastra acolo am inceput scoala. Se preda in limba romana - moldoveneasca, cum i se spunea - si in limba rusa. Dar si in romana se scria tot cu litere rusesti, pe care aproape nimeni nu le cunostea. scoala era plina de copii sovietici, care mi se pareau niste mici barbari. De mici erau crescuti in minciuna, in brutalitate si violenta, li se impuiasera capetele cu tot felul de sloganuri de-a dreptul criminale si le lipsea o cat de vaga notiune de buna cuviinta. scoala devenise pentru mine un cosmar. si, in plus, in Romania neexistand scoli mixte, nu eram deprinsa sa am colegi de clasa baieti. Majoritatea copiilor erau localnici - romani, evrei - dar cu toate ca erau in minoritate, copiii sovietici ii terorizau pe toti ceilalti... Erau copii de functionari sovietici care venisera sa ocupe Basarabia. Or se stie ca functionarii din aparatul administrativ erau recrutati dintre "tovarasii" cei mai destoinici. In mod paradoxal, cuvantul "evreu" a capatat pentru mine un sens concret abia in Basarabia. stiam, desigur, ca suntem evrei. stiam ca am fost nevoiti sa plecam in Basarabia din pricina legionarilor care ii persecutau, ba chiar ii omorau pe evrei. Dar niciodata n-am simtit vreo diferenta intre mine si alti copii, si nici intre parintii mei si neevrei. Pentru mine, noii mei colegi erau mai degraba rusi, din pricina limbii pe care o vorbeau mai bine decat romana, iar eu ma consideram romanca. La toate acestea contribuise si faptul ca am trait intr-o familie in care religia nu juca nici un rol. Viata noastra la Chisinau era cenusie, fara sperante, fara bucurii. Eu mergeam la scoala, care pentru mine ajunsese nesuferita; mama se spetea la masina de cusut; singur tata, cu obisnuitul lui optimism, reusise sa-si incropeasca, in acele conditii grele, cateva relatii, ba chiar prietenii, mai cu seama printre clientii hotelului. Nu reuseam sa ne adaptam; nici n-aveam la ce. Dupa ce tata a capatat serviciul la hotel, ni s-a repartizat o camera cu bucatarie si baie intr-un hotel. Parintii dormeau in unica odaie, iar bucataria fusese transformata in "camera mea". De gatit, cred ca se gatea in baie. Intr-o zi, mama a venit de la piata cu o matura in mana si plangand in hohote: izbucnise razboiul. Inainte de asta incepusera sa circule tot felul de zvonuri cu privire la iminenta unui razboi. Se faceau exercitii de camuflaj, se dadeau alarme false, dar lucrul cel mai semnificativ era ca agentia TASS dezmintise aceste zvonuri. Or, noi avusesem timp sa invatam ca atunci cand TASS dezminte ceva, acel ceva se va adeveri cu siguranta. In ceea ce ma privea, eu asteptam razboiul cu nerabdare. Singurul meu vis era ca, indiferent pe ce cale, sa ma intorc la Bucuresti. In mintea mea erau doua posibilitati: ori Germania va declara razboi Uniunii Sovietice si atunci Basarabia ii va fi restituita Romaniei, ori Uniunea Sovietica va declara razboi Germaniei si in acest caz ea va ocupa Romania si calea spre Bucuresti ne va fi larg deschisa. Chiar in ziua in care s-a declarat razboiul, au inceput si bombardamentele. Zi si noapte. Bineinteles ca nu existau adaposturi adevarate si ele au fost improvizate in pivnitele caselor. Practic, ne petreceam toata vremea in pivnita. Piata, si asa saraca, s-a golit cu totul. Cu greu mai gaseai ceva de mancare si numai la "negru", la preturi exorbitante. Ne-am mutat cu saltelele in "adapost", casele dimprejur se daramau, frontul se apropia pe zi ce trecea. Asa ca a trebuit sa ne gandim la un nou refugiu. Sovieticii, adica administratia si familiile militarilor, erau evacuati cu autocamioanele, ca sa-si care bunurile pe care le "achizitionasera" acolo: in anul cat a durat ocupatia sovietica, NKVD a deportat in Siberia o mare parte din intelighentia locala, precum si multi evrei. Pe bunurile ramase au pus mana functionarii sovietici, ofiterii din armata de ocupatie, precum si NKVD- istii care facusera arestarile. Majoritatea celor deportati nu s-au mai intors niciodata. Dupa cateva saptamani, calea refugiului devenise inevitabila. si iarasi a urmat o triere a bagajelor, iarasi pierdeam cea mai mare parte din mica noastra agoniseala. Parintii mei au impachetat cateva valize si baloturi, cu lucruri apreciate ca strict necesare. Am facut rost, nu mai stiu cum, de o caruta in care ne-am incarcat bagajele si, pe jos, impreuna cu alti refugiati, ne-am indreptat spre iesirea din Chisinau, in directia Odesei. Pe drum am fost bombardati si mitraliati. Prima noaptea ne-am petrecut-o in curtea unui taran, intr-un sat, culcati peste bagaje. N-am inchis ochii toata noaptea. A doua zi, tata s-a intors la Chisinau, sub bombardamente, ca sa mai aduca paturi si perne. Pe urma a inceput un drum de cosmar. Dupa doua-trei zile caruta care ne cara bagajele ne-a abandonat. Cate cineva mai facea rost de cate o caruta, la care ne asociam mai multe familii, si pe care o plateam ca pe ochii din cap. De altfel, bagajele incepusera sa se imputineze. Mergeam tot timpul pe jos, iar valizele si baloturile veneau in cate o caruta sau roaba. De indata ce ajungeam in cate un sat, ne duceam la Sfatul popular cerand un mijloc de transport, spunand ca suntem refugiati din Chisinau, ca vine peste noi frontul... dar n-avea cine sa ne auda. Nu ne dadeau absolut nimic, dar auzeam comentarii: "Fir-ar ai dracului de jidani, vor sa fuga! Sa puna mana mai repede pe ei si sa-i omoare!" Cam asa discutau "autoritatile sovietice" cand le ceream un ajutor... Mijloacele de transport improvizate le plateam cu sume enorme in ruble sau cu diferite obiecte de imbracaminte. Pe drum eram bombardati si mitraliati de avioane germane. si tot exodul asta a durat mai bine de doua saptamani. Pana la urma am ajuns la Tiraspol, unde am fost urcati pe un fel de tren-platforma, cu directia Odesa. A fost o calatorie de neuitat. Trenul a fost bombardat de mai multe ori. Fugeam care incotro, ne ascundeam prin santuri, pe unde puteam. Pana la urma am ajuns la Odesa, la o gara in afara orasului. Tata a pornit-o pe jos sa-si caute sora mai mica, care locuia acolo, in timp ce sora cea mare si fratele - la Moscova. Mama avea si ea o verisoara la Odesa; s-a dus s-o caute, dar nu l-a mai gasit decat pe sotul ei, medic si profesor la Medicina. Datorita functiei, avea dreptul la o dacea pe malul marii, la marginea Odesei, pe care ne-a pus- o la dispozitie. Ne-am mutat acolo toti sase: noi trei, sora tatei cu fetita, si Rita, fata surorii tatei din Moscova. Sotul matusii mele era politruc in armata si ne promitea mereu ca are sa ne evacueze pe toti. Intre timp, incepuse asediul Odesei. Am aflat ca nu nemtii, ci romanii incercuiau orasul, asa ca am renuntat la ideea de a ne refugia spre interiorul Rusiei. Speram ca, in sfarsit, o sa ne vedem visul cu ochii: romanii vor ocupa Odesa, noi o sa le spunem cine suntem, ca vrem sa ne intoarcem acasa, iar ei o sa ne expedieze cu primul tren la Bucuresti. Din cand in cand, sotul matusii mele - politrucul - ne mai aducea cate o bucatica de unt sau cateva kilograme de cartofi, ca sa supravietuim. Bombardamentele nu incetau nici ziua nici noaptea si aproape tot timpul ni-l petreceam in transee, care te puteau apara de schije, dar nicidecum de bombe. Marea era la doar cateva sute de metri de dacea, dar in cele trei luni n-am vazut-o nici macar o data! Numai tata se aventura pe la pescari cu cate o sticluta de colonie, pe care capata pestisori. Noaptea aveam o "priveliste" feerica: in departare vedeam cum arde orasul, iar de jur imprejur se lansau rachete luminoase. La toata aceasta feerie sinistra se mai adauga inca o scorneala diabolica a nemtilor: rachete care in cadere emiteau o muzica suava, ca un clinchet de clopotei sau scurte fragmente dintr-un concert de pian. Eram in raporturi bune cu aproape toti vecinii. Mi-aduc aminte de o familie de evrei, a caror fata venise si ea acasa, in vacanta - studia engleza la Moscova, lucru rar in Uniunea Sovietica, unde mai toti invatau germana. Ei tot asteptau locuri pe vreun vapor, ca sa se refugieze, dar nu li s-au dat niciodata si mai mult ca sigur ca au pierit si ei, ca toti ceilalti evrei. Verisoara mea Rita venise in vacanta cu tot ce avea ea de imbracat - o rochie de marchizet, un furou, doua perechi de chiloti, doua de ciorapi, o jacheta tricotata si o pereche de pantofi. Asta era tot. Era o fata inalta, blonda, cu o coada pe spate, de tip slav pronuntat. Copiii - Rita avea un frate mai mare, care avea sa moara pe front - se nascusera amandoi in aceeasi camera si tot in aceeasi camera traisera pana atunci, impreuna cu parintii, toti patru. Camera lor facea parte dintr-un apartament de vreo zece odai; deci locuiau impreuna cu alte noua familii, aveau o singura bucatarie, o singura baie; de dimineata pana seara erau scandaluri, in bucatarie primus langa primus, o promiscuitate greu de imaginat pentru noi, care nu cunoscusem, pana cu un an in urma, raiul sovietic. Ulterior aveam sa traiesc ceva asemanator in Romania, dupa marea "eliberare" de catre armatele sovietice. Cealalta verisoara a mea, Neli, care avea patru ani, era ingrozitor de prost crescuta, ca toti copiii sovietici, imbacsiti de politica; de la 3-4 ani li se baga in cap ca ei sunt viitorul tarii, ca parintii lor sunt niste burgheji, ca datoria lor este sa povesteasca educatoarei tot ce se petrece si se vorbeste in casa. Pana la urma, unchiul meu, politrucul, a obtinut evacuarea matusii si a verisoarelor mele. Iar noi am refuzat categoric sa plecam din Odesa si am ramas sa ne vedem visul cu ochii... Dupa vreo trei luni de asediu, Odesa a fost predata trupelor romane. S-a vorbit de lupte de strada, dar eu nu le-am vazut. Toata perioada asediului noi am stat in afara orasului, la dacea. stiu insa ca, pe masura ce se retrageau, sovieticii dadeau foc la ogoare - absolut toata recolta a ars. Dadusera foc pana si la sfecla furajera. Acum, singura cale de a parasi Odesa era Marea Neagra. Insa era si foarte primejdioasa din cauza minelor, si un mare numar de vapoare s-au scufundat. Prioritatea o aveau familiile demnitarilor sovietici. Au fost evacuati si evrei, ca in cazul matusii mele, cu sotul politruc in armata. Un lucru aproape de necrezut intr-un regim comunist, si care ulterior a avut repercusiuni fatale, era faptul ca in actele de identitate era inscrisa originea etnica. Deci, in tara egalitatii de rasa, evreii erau evrei. In afara de cei "sus-pusi", masa populatiei evreiesti din Odesa, care se ridica la vreo 400.000 de persoane, n-a avut posibilitatea sa se refugieze, deoarece evreii de rand nu capatau autorizatia de a se imbarca pe vapoare, fiind lasati in mod deliberat pe mana ocupantilor. Desi normal ar fi fost ca evreii sa aiba prioritate, fiind primele victime potentiale. Dar ei nu au fost ajutati cu nimic si pierzania lor s-a datorat si faptului ca originea etnica era mentionata in actele lor. De aceea nimeni nu s-a putut salva, nici macar copiii. La scurta vreme dupa mutarea noastra la Odesa a survenit explozia de la Comandamentul militar romanesc si chiar de a doua zi au inceput represaliile contra evreilor. Desigur ca evreii n-au avut nici o legatura cu explozia aceea, ba mai mult, pare-se ca a existat un martor ocular care a incercat sa-i previna pe romani ca respectiva cladire fusese minata de catre armatele sovietice in retragere. Primii evrei ridicati au fost inghesuiti intr-o sinagoga careia i s-a dat foc. Oamenii au ars de vii. Imediat dupa aceea au inceput sa fie ridicati zilnic mii de oameni, pana ce s-a format o coloana uriasa - se spunea ca in jur de 200.000 de persoane, dar nimeni nu putea sti cifra exacta - coloana care se intindea pe mai multi kilometri, alcatuita din grupuri-grupuri, fiecare de ordinul miilor. Noi am fost ridicati cateva zile mai tarziu. Era un noiembrie rece, cu o ploaie marunta si patrunzatoare. Ne-am pus paltoanele si am luat cu noi cat puteam duce in spate. La inceput ne-am inghesuit intr-o cladire. Acolo, ne-am temut ingrozitor ca o sa avem aceeasi soarta cu cei carora li se daduse foc. Dar ne-au tinut pana ce s-a strans un grup foarte mare si ne-au manat peste campul ars si minat de sovietici. Noi trebuia sa deminam campul. Noroiul era pana la genunchi. Din prima zi ajunseseram cu hainele leoarca, eram uzi pana la piele. Ne insoteau cativa jandarmi, printre care multi tigani. Jandarmii au inceput sa ne jefuiasca, ne luau tot ce aveam in spinare. Mai intai ne-au luat alimentele; nu puteau lua prea multe in aceeasi zi, deoarece, fiind putini, nu reuseau sa care tot ce jefuiau. Seara, ne opreau in preajma satelor, iar jandarmii se duceau sa innopteze la localnici si tot acolo lasau in pastrare ceea ce jefuisera in cursul zilei. Fumul care ajungea pana la noi, din sate, era simbolul unui camin cald, unde aveai ce manca. Noi ramaneam peste noapte in afara satelor si ne culcam pe jos, in noroi. Ajunsesem la stadiul de animale. Ne faceam nevoile pe unde se nimerea, in vazul tuturor, n-aveam unde ne duce, peste tot misunau oameni. Uneori mai gaseam cate o capita de fan, uda de ploaie, dar ne bagam in ea, lipiti unul de altul, ca sa ne mai incalzim. Aparusera si paduchii. Iar dimineata, jandarmii ieseau din sat si ne adunau cu fluieraturi, racnete si focuri de arma, ca sa ne continuam drumul. Incotro? Noua ne-au luat baloturile, tot ce aveam in spinare, chiar in primele doua zile. Acolo erau si actele noastre. Nu mai aveam nimic de mancare si nici pe camp nu mai era nimic. Rareori gaseam cate un cocean ars de porumb din care morfoleam cate ceva, sau cate o sfecla furajera incomplet carbonizata si o devoram. tin minte ca intr-o zi tata a gasit o ceapa: a fost o delicatesa, chiar asa, fara paine! Apa beam din baltoace formate in noroi. Asta era viata noastra, daca viata se poate numi... In fiecare noapte, stand in preajma satelor, auzeam impuscaturi. Nu stiam de unde vin. In general erau impuscati batrani, copii, femeile care nu mai puteau sa mearga. Toti cei care ramaneau in urma erau omorati fara discutie. Nimeni n-avea insa grija sa-i omoare de-a binelea; trageau in ei, ei cadeau, ii dezbracau... si cu asta se termina. Tot timpul trebuia sa fii atent sa fii inconjurat de oameni, sa nu ramai in urma sau sa te pomenesti in afara coloanei, unde trageau in tine. Intr-o noapte, parintii mei au ticluit un plan: trebuia sa gasim negresit niscai autoritati romane, deoarece in convoi nu aveam de a face decat cu simpli soldati din trupele de jandarmi, cu care nu se putea discuta - erau niste bestii. Trebuia deci sa dam peste niste ofiteri, sa le vorbim romaneste - in afara de noi nimeni nu vorbea aceasta limba. Intrucat tot nu mai aveam acte, am inchipuit o poveste, cum ca noi suntem din Romania, ca mama este crestina - mama nu era deloc de tip semit -, ca pe mine m-au luat pentru ca tata era evreu si in actele mele era trecut "israelita", ca mama n-a vrut sa ma paraseasca si a plecat cu noi. Dar pentru asta trebuia sa gasim niste autoritati. Cu jandarmii care ne pazeau, chiar daca am fi vazut un ofiter roman, n-ar fi fost chip sa te apropii de el. Am hotarat, deci, ca intr-o noapte, noi sa ne ascundem undeva, dimineata sa lasam coloana sa se departeze si apoi sa cautam in sat autoritati romane. Curand am avut prilejul sa poposim langa un sat, o asezare cu case mai rasfirate. Am intrat in sat si am dat peste o fierarie. Am patruns inauntru - usa era descuiata - si am gasit niste lazi enorme de metal, probabil pentru pastrarea sculelor. Eram uzi pana la piele. Am scos hainele de pe noi, le-am stors ca pe niste rufe si, asa ude, le-am imbracat din nou. Nu ne-am putut descalta, fermoarele cizmelor fiind blocate de noroi. Apoi ne-am ascuns in lazile acelea; mama si cu mine intr-una, tata in cealalta. Simt si acum cu infiorare atingerea fierului rece de trupul infrigurat. Am tras peste noi capacul. N-am inchis ochii toata noaptea, dardaind de frig. N-am sa uit niciodata noaptea aceea... In timp ce tremuram in lazi, am auzit tipete de femei, urmate de impuscaturi, dar eram atat de abrutizati, incat nu ne interesea ce se intampla cu altii. Fiecare era ca un animal haituit, care-si apara propria piele. Dimineata am auzit obisnuitele impuscaturi si racnete. Dupa ce s-au indepartat, am iesit si noi din ascunzatoare. Chiar atunci usa casei s-a deschis si un barbat voinic, probabil fierarul, a inceput sa strige la noi in ucraineana, intrebandu-ne ce dracu' cautam acolo. I-am raspuns in ruseste ca am venit sa cautam ceva de mancare. Fierarul ne-a suduit si ne-a gonit, amenintandu-ne cu pumnul. Am pornit pe ulitele satului. Totul era pustiu. N-am intalnit nici o autoritate, nici un ofiter, nimic scris romaneste, nici o politie - nimic. Am pornit-o pe drumul desfundat, in cautarea unui alt sat. Dar nici acolo tipenie de om si nici urma de ofiter. Ne-am dat seama ca ne aflam intr-o situatie extrem de primejdioasa: putinii tarani pe care-i intalnisem se uitau la noi foarte urat: ucrainenii sunt antisemiti feroci. Am inteles ca am dat gres si ca in cazul in care n-o sa regasim coloana noastra cat mai urgent si nu vom reintra in ea fara sa fim observati, s-a terminat cu noi - o sa ne denunte sau o sa ne omoare taranii insisi. Ne-am intors in directia satului unde innoptasem. Coloana de evrei era manata peste camp, nu pe drumuri. Am gasit insa repede calea pe care o apucase. Am dat peste un fel de drum foarte larg, cu urme de pasi in noroi si, in stanga si in dreapta acestuia - cadavre. si atunci am inteles ce erau tipetele acelea de femei, urmate de impuscaturi. Mai intai, pe langa sat, erau cadavre de femei tinere, care probabil ca fusesera violate, apoi impuscate si pe urma dezbracate. Apoi "drumul" continua, presarat cu cadavre de ambele sexe, toate dezbracate. Multi inca mai gemeau, pentru ca jandarmii nu-si dadeau silinta sa-i omoare de-a binelea. La ce sa mai consume un glonte? Mergand pe drumul acela, catre seara am reusit sa ajungem din urma coloana. Cand s-a innoptat, am putut sa ne strecuram pe neobservate in coloana si ne-am continuat drumul impreuna cu ei. La vreo doua zile dupa aceasta incercare neizbutita, am intalnit un ofiter roman. Era intr-o caruta cu un soldat si avea o privire simpatica. Ne-am repezit la el ca sa-i vorbim. Ne-a raspuns ca, din nefericire, el e intr-o misiune militara, nu are nici o autoritate asupra jandarmilor si ca tot ce poate face pentru noi e sa ne dea doua sticle de lapte si o paine. O femeie cu un copil mic in brate a cazut in genunchi in fata lui, implorandu-l sa-i impuste, pe ea si pe copil, deoarece ea nu mai poate sa umble. I-am tradus, dar ofiterul a raspuns ca el nu poate savarsi un asemenea lucru. De indata ce caruta s-a indepartat, am fost aproape sfasiati pentru painea si cele doua sticle cu lapte. Parintii mei au reusit sa salveze pentru mine o bucata de paine si o sticla cu lapte, restul ne-a fost smuls de catre ceilalti, care s-au batut pe ele ca niste fiare. si fiare devenisem cu totii. In asemenea conditii am mers - nu mai spun in ce hal de slabiciune, plini de paduchi, nespalati de atata vreme, flamanzi - cam vreo 14 zile. Nu stiam incotro suntem manati. Dar din instinct stiam ca ne indreptam spre moarte. (va urma) Peste alte cateva zile - era o zi frumoasa, insorita, am avut si cateva asemenea zile - tot mergand, am vazut in fata o colina, pe care parca se zareau chipie de ofiteri. Nu ne venea sa ne credem ochilor. Apropiindu-ne, ne-am dat seama ca erau intr- adevar ofiteri si inca destul de multi. Dadusem peste mult visatele autoritati si ne-am zis ca a sosit momentul sa incercam ... Am urcat pe colina si am vazut acolo doua grupuri de ofiteri si subofiteri. Tot gandindu-ne ce sa facem, am vazut urmatoarea scena: un evreu avusese curajul sa se apropie de unul din grupurile de ofiteri, explicandu-le prin gesturi si mimica, ca jandarmii l-au dezbracat, ca tremura de frig, ca i-au luat si provizia de mancare. Atunci, cel mai tanar dintre ofiteri s-a indreptat catre jandarmi si a inceput sa-i perchezitioneze, sa-i caute, iar pe aceia pe care i-a gasit cu obiecte jefuite sau baloturi asupra lor - pentru ca nu apucasera inca sa ascunda prada - i-a obligat sa le arunce oamenilor. Iar pe soldatii respectivi i-a palmuit in vazul tuturor. Ne- am spus ca acesta-i omul nostru. Ne-am indreptat, deci, catre acesti doi ofiteri. Mai tarziu aveam sa aflam ca cel mai in varsta era maior, iar cel care ii palmuise pe soldati era locotenent, ca amandoi erau la Pretura Militara - un fel de administratie in cadrul armatei. Celalalt grup era format din ofiteri de jandarmi, deci daca ne- am fi adresat lor, am fi nimerit-o prost. Ne-am apropiat deci de primul grup de ofiteri. Mama s-a indreptat catre locotenent si i-a spus toata povestea pe care o ticluisem. El s-a dus la maior, au discutat impreuna, au chemat un soldat din suita lor si i-au dat ordin sa ne insoteasca la Pretura Militara. Acolo cativa soldati ne-au condus intr-o bucatarie mare si ne-au umplut trei gamele cu iahnie de fasole. Niciodata nu mi se paruse o mancare atat de gustoasa ca fasolea aceea... Ne-am repezit la ea ca niste salbatici. Dar tata ne-a oprit, de teama sa nu ne imbolnavim. Dupa aceea a venit un soldat cu o felie enorma de paine neagra proaspata, unsa cu un strat gros de unt, si mi- a spus: "Am si eu acasa o fetita de varsta ta. Ia si mananca!" Dupa ce am mancat, ne-au introdus intr-o camera mare, unde se mai aflau vreo 15-16 evrei ascunsi de maiorul Nicoara si locotenentul Cristescu, adjunctul lui. Cand prin Berezovka - asa se numea comuna - trecea un convoi de evrei, ei scoteau de acolo pe cine se nimerea, ii hraneau si ii ascundeau la Pretura. Pentru noi, cele intamplate insemnau un pas foarte important. Eram fericiti: dadusem de caldura mult visata, de hrana si de alti oameni, cu care puteam schimba o vorba. Berezovka era socotita oras si era capitala de judet, dar arata ca un sat mare. Acolo poposise o divizie comandata de un general, al carui nume nu mi-l amintesc si care reprezenta autoritatea in regiune. Cristescu - care mi se parea un barbat foarte frumos si care statea de vorba cu noi - s-a sfatuit cu Nicoara si au hotarat ca mama si cu mine sa ne ducem la general, sa-i spunem povestea noastra, vorbindu-i romaneste, rugandu-l sa ne dea o autorizatie de ramanere in Berezovka. Iar pe tata urmau sa-l trimita sub escorta la Odesa, ca pe un prizonier rus, deoarece acolo cam jumatate din populatia evreiasca nu fusese inca ridicata si, deocamdata, deportarile se sistasera. I-au intocmit acte de prizonier si l-au trimis la Odesa escortat de un soldat cu arma. Odata ajunsi acolo, soldatul l-a lasat liber. Tata mai avea la Odesa niste rude, care l-au primit la dansii. Mama si cu mine am ramas la Berezovka si, pe baza autorizatiei date de general, puteam sa ne cautam o locuinta. Cu mare greutate am gasit o camera intr-o cocioaba cu pamant pe jos, in care locuia o femeie singura, gata sa nasca. In casa era o murdarie de nedescris, misuna de paduchi si gandaci. La scurt timp de la mutare - mama se obligase sa plateasca chirie de indata ce va castiga ceva - ne-am hotarat sa ne ducem la Odesa, sa-l vizitam pe tata si, eventual, sa facem rost de ceva alimente (deocamdata, mancam tot la popota Preturii). Distanta dintre Berezovka si Odesa nu era decat de vreo suta de kilometri, dar drumul dura cam o zi si o noapte, pentru ca nu exista decat un singur tren, care circula la trei zile o data, iar conductorul trenului se oprea mereu la cate o casa, ba sa manance, ba sa bea, ba sa mai traga un pui de somn sau sa-si viziteze cate o rubedenie, asa ca trenul mai mult statea decat mergea. A doua zi seara am ajuns intr-o gara, mult in afara orasului. Nu cunosteam drumul, era intuneric bezna si nu se vedea tipenie de om. Am batut la usa unei case unde se vedea lumina. Ne-a deschis o femeie si cand am intrebat-o cum se poate ajunge in oras, s-a uitat cu mila la noi si ne-a spus ca cel mai bun lucru era sa innoptam la ea. Am acceptat bucuroase si miscate in acelasi timp de inimosenia femeii. Ea a pus pe masa o oala cu bors rusesc si ne-a imbiat sa mancam. Eram flamande si infrigurate, asa ca nu ne-am lasat rugate. Am dormit pe o canapea si a doua zi, cum s-a luminat, am pornit-o spre oras si in cateva ore am ajuns la tata. Bucuria revederii a fost mare, iar rudele care-l adapostisera erau oameni foarte calzi. Mama s-a dus la doua dintre casele unde locuisera evreii de la Pretura, dar n-a mai gasit nici rubedeniile cautate, nici lucrurile cerute: casele erau locuite acum de oameni straini. Peste doua sau trei zile ne-am intors la Berezovka. Cand am ajuns, ne-am dus la Pretura sa-i vedem pe tovarasii de suferinta, dar n-am mai gasit acolo pe nimeni. Soldatii ne-au povestit ca, intre timp, jandarmii, adica ofiterii din celalalt grup, aflasera ca maiorul si locotenentul ascundeau evrei si au venit de i-au ridicat pe toti. A fost un mare noroc ca nu ne gasisera si pe noi acolo. Odata intoarse la Berezovka, trebuia sa gasim o locuinta mai acatarii, deoarece ca-mera in care stateam nu avea nici macar soba. Mama a inceput sa umble din casa in casa, in cautarea unei gazde care sa aiba si o masina de cusut. Era timpul sa inceapa sa lucreze, caci pana atunci fusesem practic intretinute de Pretura. Dar nu era usor de gasit o masina de cusut in acea "capitala de judet"... In sfarsit, mama a gasit o familie, compusa dintr-o doamna cam de varsta ei, care avea trei copii si o mama. Doamna Nadzari - asa o chema - era profesoara de limba rusa la scoala din Berezovka, avea o fata cu doi ani mai mare decat mine si doi baieti, unul de 11, celalalt de 7-8 ani. Bineinteles ca mama nu i-a spus adevarul despre noi. I-a povestit doar ca din cauza bombardamentelor de la Odesa am pierdut totul, ca este croitoreasa si doreste sa se stabileasca in Berezovka, la o familie care sa aiba masina de cusut si cu care sa imparta castigul. Doamna Nadzari a consimtit pe loc. Ea fusese casatorita cu un grec care inainte de izbucnirea razboiului fusese deportat in Siberia. Copiii si bunica stateau toti patru intr-o singura camera. Era o casa cu un singur etaj, fara canalizare, cu toaleta si un put in fundul curtii. Din bucatarie se intra in dormitorul doamnei Nadzari si din camera ei se trecea intr-o a treia, rechizitionata pentru un ofiter. Deci doamna Nadzari dormea in anticamera ofiterului, iar pe noi ne-a cazat cu ceilalti patru, unde a reusit sa mai inghesuie inca un pat. Gazda avea masina de cusut si chiar de a doua zi mama a inceput sa lucreze. Cand au aflat ca in orasel exista o croitoreasa venita de la Odesa, femeile au navalit sa-si coasa la ea. Bani nu existau pe atunci, se platea in natura - cu mei, pentru ca nu se gasea paine, foarte rar cu cate o gramajoara de faina, ulei de floarea soarelui nerafinat - cam la asta se rezumau alimentele pentru care mama muncea pana seara tarziu. Cu munca ei mama ii hranea pe toti ai casei, sapte persoane. E drept, ei aveau o vaca, care mai dadea putin lapte. Asa am stat aproape doi ani. Doamna Nadzari, care era o femeie atragatoare, dormea in camera vecina cu cea a ofiterului si facea totul ca el sa se simta bine. Intamplarea a facut ca acea casa sa fie alaturi de Jandarmerie, curtile fiind despartite doar de un gard. La Jandarmerie sef era locotenentul Maciuca, un barbat inalt si frumos, dar bestialitatea i se citea pe fata. De cum ne-am mutat acolo, a inceput sa ne suspecteze. si-a dat seama ca ceva nu e in regula cu noi. A venit o data sa ne controleze actele, dar generalul care ne daduse autorizatia de sedere mai era inca acolo si Maciuca nu putea sa ne faca nimic. Pe urma a mai venit o data, cred ca era primavara, inainte de Pastele evreiesc, ca sa ne intrebe daca ne-am pregatit traditional pentru sarbatoare. Ne-am facut ca nu intelegem nimic. Asa de bine ne intrase in cap ca eram crestine, ca eu ajunsesem s-o cred de-a binelea. Eu ma duceam in fiecare duminica la biserica, mama - niciodata. La inceput mergeam numai ca sa ma vada lumea, dar apoi ajunsesem s-o fac din convingere. Cuvantul "evreu" disparuse din vocabularul nostru. Cand e vorba de viata si de moarte... Dupa ce a inceput sa lucreze, mama a plecat din nou la Odesa, ca sa-i duca alimente tatei si familiei la care statea. Cand s-a intors, era desfigurata, avea obrazul tumefiat si nasul vanat si umflat. M-am speriat ingrozitor si ea a incercat sa ma linisteasca, spunandu-mi ca a cazut printre ruine. Multi ani dupa aceea, mi-a marturisit ca, ducandu-se la casa unde locuisem, a fost primita in pumni si gonita cu pietre. Dupa cum am mai spus, imi adoram parintii si, cum ramasesem numai cu mama, toata afectiunea mea se concentrase asupra ei. Mama se intorsese de la Odesa foarte nelinistita si-mi spunea ca tata era grozav de agitat, pentru ca iar incepusera deportarile. Nu chiar ca prima oara, cand toti evreii fusesera adunati in numai cateva zile, dar aproape zilnic erau ridicati oameni. Eram foarte ingrijorate. Nu puteam vorbi cu mama decat foarte rar, pentru ca putine erau momentele cand eram singure. Asa am trait cateva luni, din noiembrie 1941 pana prin februarie 1942, cand a reinceput deportarea evreilor din Odesa. Cand fusesem sa-l vizitam pe tata, aflasem ca dupa deportarea unui lot de vreo 200.000 de oameni - dusi undeva pe Bug - a venit la Odesa, in inspectie, maresalul Antonescu. Mi s-a povestit ca, pe cand trecea prin oras, cu toata suita, o delegatie de evrei i-a iesit in cale, au cazut in genunchi in fata lui, implorandu-l sa fie crutati. Antonescu le-a promis ca nu vor mai fi deportati, ca cei care n-au fost ridicati vor ramane pe loc. Acum, insa, vedeam din nou trecand pe strada principala a oraselului convoaie lungi, cu sute si mii de evrei. Intre timp plecase din oras si divizia, cu generalul care ne daduse autorizatia de sedere. Cristescu a fost trimis pe front in linia intai, drept sanctiune: jandarmii il denuntasera ca ascunsese evrei. Nicoara plecase si el cu divizia. Acum, noi ramasesem pe mana lui Maciuca. Dupa un timp, am primit din nou vizita lui Maciuca, care avea o placere sadica sa ne vada pe jaratec si ne-a dat sa intelegem ca a sosit momentul si pentru noi, ca ne va introduce in prima coloana de evrei care va trece pe acolo. Dar intr-o dimineata, cand ne-am sculat, am vazut zarva mare in curtea Jandarmeriei, camioane in care se incarcau lazi si soldati. Apoi l-am vazut si pe Maciuca suindu-se intr-unul din camioane si plecand. Dupa care a venit un alt camion, cu un alt ofiter. Am inteles ca am scapat de Maciuca. Inca o minune, care ne salva inca o data viata. In locul lui a venit un alt ofiter de jandarmi, dar acesta ne lasa in pace. Vazand noile deportari, eram foarte ingrijorate pentru soarta tatei. si spaima noastra nu s-a dovedit nejustificata: intr-o zi a aparut. Fusese din nou ridicat. Cand convoiul trecea prin fata casei, a scapat o clipa de sub supraveghere si a intrat in curtea noastra. Ne aflam la poarta, ca sa vedem mai bine. Ne-a imbratisat si ne-a spus ca nu stie incotro se duce. Nimeni nu trebuia sa-l vada cu noi. Apoi n-am mai stiut nimic de el... Aproape zilnic treceau coloane cu evrei. si iarasi se schimbase ofiterul de jandarmi: venise un locotenent, nu mai stiu cum il chema. Mic, slab, cu fata plina de cosuri, cu niste buze subtiri - un chip pe care era scrisa rautatea. Toata lumea ii zicea "locotenentul cu cravasa", pentru ca tot timpul lovea cu cravasa pe oricine ii iesea in cale. Cand trecea cate un convoi de evrei, ii snopea in bataie pe cei care mergeau mai incet - batrani, bolnavi, copii - dupa care jandarmii ii impuscau. In schimb, in fiecare duminica il vedeai la biserica, facea matanii, statea in genunchi si se lovea cu fruntea de podea. Situatia aceasta a durat luni de zile. Cam la o luna dupa deportarea tatei, intr-o zi a venit o batrana si a intrebat de noi. Cand am ramas singure, ne-a spus ca este gazda tatei intr-un sat de pe Bug - Bugul fiind granita intre partea ocupata si administrata de romani si cea aflata sub ocupatie germana - si ca el a rugat-o sa vina in taina la noi, sa ne aduca vesti despre el. Evreii erau cazati in satele de pe Bug. In fiecare noapte era scos cate un grup de 15-20 de oameni, care erau impuscati si aruncati la groapa comuna. Nu puteau sa-i impuste pe toti deodata, pentru ca nu aveau unde sa-i ingroape. Cei care erau inca in viata isi sapau propria lor groapa, in vederea viitoarei executii. Ne-a spus ca tata e foarte simpatizat de jandarmul care ii avea in paza pe deportati si era insarcinat cu supravegherea executiei; ca pe tata nu numai ca nu l-a executat inca, dar l-a numit chiar un fel de sef al unui grup de evrei. si ca toti il iubeau foarte mult. si de cate ori aveau cate o doleanta, evreii il rugau sa intervina pe tata, care uneori obtinea chiar ceea ce cerea de la jandarmi, care tineau mult la el (sic!). si povestindu-ne toate acestea, a scos o legaturica in care se gasea o bratara groasa, din aur masiv, cu trei rubine enorme, si o pereche de cercei cu briliante. Ne-a spus ca apartinusera unor oameni care fusesera executati - doi batrani, care atunci cand au vazut ca li se apropie ceasul, le dadusera tatei. Or, tata nu avea ce face cu ele, asa ca ni le-a trimis noua. taranca aceea tinea atat de mult la tata, incat acceptase sa vina tocmai din satul ei de pe malul Bugului, riscandu-si viata, ca sa ne aduca acele bijuterii, pe care ar fi putut sa si le insuseasca. Bijuterii care aveau sa ne salveze inca o data viata. Femeia a stat la noi vreo zece minute, ii era si ei frica: era constienta ca face ceva periculos. Ne-a spus ca n-a mai intalnit "un om ca domnul Berman", ca toata lumea il iubeste, ca seful coloniei tine mult la el, si ca, poate, asta o sa-i salveze viata. Dar dragostea jandarmului - seful coloniei - n-a mers atat de departe incat sa-l crute... Mama a ascuns bijuteriile. Nu le-a dat atunci nici o importanta, avea chiar remuscari ca se afla in posesia lor, stiind ca provin de la oameni care fusesera executati. Era atat de zguduitor... La cateva saptamani dupa aceea, intr-o noapte am avut un vis... Nu-mi amintesc ce anume am visat, dar m-am trezit dimineata plangand si i-am spus mamei: "Sa stii ca asta noapte tata a fost impuscat!". Intr-adevar, cateva zile mai tarziu a venit din nou taranca aceea si ne-a spus ca, in noaptea in care avusesem visul, tata fusese executat. Ultimul. Deci, pentru ca era un om fermecator, avusese dreptul la ultimul glonte. La groapa comuna din nu stiu ce sat aflat pe malul Bugului, in apropiere de Mostovoi. Deci, de data aceasta destinul se implinise: moartea prin impuscare il urmarise de la varsta de 14 ani... La aproape un an de la instalarea noastra la Berezovka, am reluat scoala. Profesorii erau complet derutati - ce anume sa predea? A trebuit sa ma obisnuiesc cu ucraineana, pentru ca se preda in aceasta limba. Ba chiar si manualele tot in ucraineana erau scrise. Eu eram prietena cu directorul scolii, care purta acelasi nume ca mine. scoala era destul de departe, pe un deal, si iernile erau cumplite, iar eu n-aveam decat aceeasi pantofi si aceleasi cizme de cauciuc, pe care le legam, ca sa nu cada, cu niste sireturi. Aveam degeraturi la picioare si, iarna, drumul pana la scoala era un adevarat calvar. Nu mai spun ca scoala era foarte putin incalzita, pentru ca nu exista combustibil. Afara temperatura ajungea si la minus 20-25 de grade, iar in casa nu erau prea multe grade peste zero. Cu chiu, cu vai mama reusise sa faca rost de un godin, in care turna coji de seminte care o costau ochii din cap. Mama insa lucra, aparusera banii - un fel de "lei pentru Transnistria" - la piata incepusera sa se gaseasca si niscai alimente: putina paine, ceva peste, ba si cate o pasare... In orasel - sau mai bine zis in sat - traia si un fierar, domnul Stanislavski, casatorit si avand trei fete. Casa lor era dintre cele mai aratoase din orasel. Domna Stanislavski avea un frate care, in timpul revolutiei bolsevice, fugise in Romania si se stabilise in Basarabia. Acum se intorsese in satul natal, cu trupele romane. Il chema Teohari. Sotii Teohari aveau o fata de 18 ani, Lena. Erau bogati, aveau casa deschisa pentru toti ofiterii si functionarii civili superiori, deci pentru toata protipendada din orasel. In linii generale, romanii erau iubiti in Transnistria. Cu rare exceptii, ei n-au savarsit fata de populatia autohtona ororile comise de nemti. In ceea ce priveste exterminarea evreilor, de acestia nu-i pasa aproape nimanui. La inceput, atat nemtii cat si romanii au fost primiti cu bratele deschide de catre o mare parte a populatiei civile. Dar, spre deosebire de romani, nemtii isi dadeau in petic de indata ce ocupau cate o localitate si din acest motiv erau detestati de intreaga populatie. Desigur ca si printre romani au existat bestii, cum era si "locotenentul cu cravasa", care-i snopea in bataie nu numai pe evrei, dar pe oricine avea nenorocul sa ajunga la el, pentru te miri ce vina. Dar in general, ofiterii cazati prin casele localnicilor se purtau frumos cu ei, erau generosi, cand plecau in permisie in tara aduceau daruri si, desigur, daca se intampla ca gazda sa fie o cucoana draguta sau daca in casa era vreo fata tanara, ei ii faceau curte si de multe ori aceste legaturi deveneau foarte serioase, unele terminandu-se chiar prin casatorii. Multi ucraineni se considerau chiar mai liberi si mai multumiti decat sub regimul sovietic. Existau insa si destui partizani din populatia civila, mai cu seama printre tineri. Cum spuneam, Teohari - cu afacerile pe care le invartea - se imbogatise repede. Sotia si fiica lui au devenit de indata clientele mamei. Familia Teohari era familia cu cea mai mare autoritate din Berezovka, pentru ca erau bogati, cu relatii suspuse, si aveau o casa deschisa. Se spunea ca fac afaceri si cu bunurile evreilor. In Berezovka nu fusesera prea multi evrei, dar Teohari se ducea mereu la Odesa, probabil ca sa intre in posesia avutului evreilor deportati, pe care il impartea apoi cu persoanele suspuse, protectorii lui. La scurt timp dupa ce ne-am mutat de la doamna Nadzari, a inceput pentru noi un alt cosmar: a aparut o lege care prevedea ca fiecare cetatean din populatia autohtona sa capete, pe baza pasaportului sovietic, un nou act de identitate, romanesc de data aceasta. La Jandarmerie, cel care elibera aceste legitimatii nu era altul decat "locotenentul cu cravasa". Nu stiam cat si ce stia el despre noi, daca isi pune intrebari in privinta noastra, pentru ca, de cand ne instalasem la Berezovka, el era cel de al treilea sef de jandarmi care se schimbase acolo. Noi insa, spre deosebire de toti ceilalti cetateni din orasel, nu aveam nici pasaport si nici alte acte de identitate. Nu aveam decat autorizatia de sedere data de general, care nu mai avea valoare, de vreme ce divizia plecase de mai bine de un an. Asteptam. Nu stiam ce asteptam. Aproape noapte de noapte, de cate ori latra cainele, asteptam sa vina sa ne ridice. Deodata mamei i-a venit o idee. Isi lua inima-n dinti, ii arata doamnei Teohari bijuteriile pe care le aveam, spunandu-i ca e dispusa sa le dea ofiterului de jandarmi pentru ca acesta sa ne elibereze buletine de identitate. Nici nu-i trecuse prin minte ca ar fi putut sa obtina actele cu un singur cercel sau o frantura de bratara. Deci i-a incredintat doamnei Teohari bijuteriile, urmand ca sotul ei sa intervina pe langa jandarm ca sa ne elibereze actele. Vreo doua-trei saptamani am stat ca pe jaratec. Aproape ca pierdusem orice speranta. Ar fi fost foarte usor ca Teohari sa puna mana pe bijuterii si sa nu faca nimic. Intr-o zi, cand ma intorceam de la scoala - pe vremea aceea aveam presimtiri - am simtit deodata ca trebuie sa ajung repede acasa si aproape ca am luat-o la fuga. Intru in curte, dau buzna in casa si vad miracolul: pe masa, doua legitimatii nou- noute! Deci viata ne fusese din nou salvata... Evreii deportati de la Odesa au fost toti omorati. Mare minune daca o mai fi scapat vreunul cu viata... Nu era chip sa scape nimeni. Chiar daca vreunul reusea sa fuga, il denuntau localnicii, care in majoritatea lor erau niste antisemiti feroce. Bineinteles, cu exceptiile proprii fiecarui neam. Fac o digresiune ca sa povestesc pe scurt despre modul cum am trait eu, ca adolescenta - de la 14 la 17 ani -, acea stare de lucruri, as spune nefiresti, din care era alcatuita viata noastra la Berezovka. Trebuie sa spun ca la varsta aceea eram o fetita slaba, timida si cu o privire vesnic speriata. Nu aveam nimic atragator. Desigur ca, in conditii normale, as fi putut trece drept o fata draguta in ochii unor baieti potriviti varstei mele. Dar traiam in plin razboi si baieti tineri nu prea existau in Berezovka - fie ca fusesera evacuati, fie ca erau pe front. Dupa ce capatasem autorizatia de sedere in Berezovka si ne mutasem de la Pretura, ceea ce ne-a dat putina liniste, mi-am dat seama ca sunt foarte indragostita de locotenentul Cristescu. El reprezenta pentru mine un Fat Frumos care aparuse la timp ca sa ma scape din gura Balaurului. Aceasta dragoste a fost poate cea mai frumoasa si mai pura din viata mea. stiam ca sunt mult prea tanara ca sa reprezint vreun interes pentru el. si stiam mai mult din instinct decat din ratiune - caci inca nu aveam o idee prea clara despre aceste lucruri - ca eu nu-i pot oferi ceea ce i-ar putea da o fata mai in varsta decat mine. Mi-aduc aminte ca de primul Craciun pe care-l petreceam la Berezovka, Nina si cu mine am fost invitate sa petrecem Craciunul la o familie. Mama a cam ezitat sa-mi dea voie sa ma duc, dar locotenentul Cristescu a insistat sa ma lase si, avand incredere in el, s-a induplecat. Seara mi s-a parut feerica - familia era instarita - aveau un patefon si discuri cu tangouri si valsuri. La un moment dat, in timp ce dansam cu Cristescu un vals, s-a produs o scurta pana de curent si el a profitat ca sa-si lipeasca buzele de fruntea mea si sa-mi sopteasca: "Cand ai sa fii cu cativa ani mai mare, ai sa vezi cat de mult o sa ne iubim...". Nici nu mi-as fi dorit ceva mai minunat. Aceste cuvinte imi rasunau in cap si ma reconfortau ori de cate ori eram nefericita in urma cate unei deceptii amoroase. si cat de disperata am fost cand, cam la un an si jumatate de la stabilirea noastra la Berezovka, el a fost trimis pe front, in linia intai, pentru ca incercase sa scape de la moarte niste bieti oameni! In ceea ce o priveste pe mama, ea avea mai mult succes la ofiterii romani mai varstnici. Nu trecea neobservata si se descotorosea destul de greu de curtezanii ei. In tot acel provizorat in care traiam cu totii, fiecare in felul sau, s-a gasit un farmacist din Ploiesti, ofiter de rezerva, un baiat cam la 30-32 de ani - numele lui de familie era Margarit - care s-a indragostit cu adevarat de mine. A discutat cu mama, spunandu-i ca nu-l priveste trecutul nostru, insa vrea sa ne faca formele de plecare in Romania, unde vom sta la parintii lui. Dupa planul lui, eu urma sa-mi termin liceul si cand se va sfarsi razboiul si el va fi demobilizat, iar eu voi mai creste, ne vom casatori. Dar eu nici n-am vrut sa aud de asa ceva. Nu-mi placea deloc si nu vroiam sa am nici un fel de obligatii fata de el. Cu toate ca pentru noi aceasta ar fi reprezentat salvarea, mama n-a insistat nici o clipa sa accept. De altfel, nici n-am apucat sa-i dam raspunsul. La doua zile dupa aceea, divizia a primit ordin de plecare si el n-a mai avut timp decat sa treaca in fuga ca sa-si ia ramas bun. Nu stiu ce a devenit, dar atata curatenie sufleteasca si bun simt, in plin razboi, cand cei mai multi nu se gandeau decat sa profite de ceea ce oferea clipa de fata, erau impresionante. Evreii din Basarabia si Bucovina fusesera deportati in Transnistria sau internati in lagare din regiune; in timpul razboiului ei au fost dislocati si tinuti in mizerie si promiscuitate inumane - mureau pe capete de febra tifoida, tifos exantematic, de inanitie. si in primul rand cei mai slabi: copiii si batranii. Insa, printre ei, ca intotdeauna, cele mai multe victime au fost din randul oamenilor saraci - orice napasta e mult mai grea pentru nevoiasi, ei au mai putine mijloace sa se apere. Am cunoscut multi evrei si din Bucovina care au scapat cu viata - unii cu bani, altii, fiind oameni tineri, au riscat o evadare din lagar, fugind la Bucuresti. Din cate stiu eu, cei de acolo n-au fost executati, ci au murit de boli si inanitie. Acum imi amintesc ca Ion Caraion (sotul meu) imi povestea ca printre detinutii cu care a stat intr-una din inchisorile prin care a trecut, era si un fost ofiter de jandarmi, care avusese misiunea sa omoare evrei din Basarabia. Deci au existat si executii. Acest ofiter a istorisit ca, odata, printr-o confuzie de nume, a ridicat o familie de crestini in locul uneia de evrei si, cu toate protestele disperate ale familiei respective, nu si-a dat silinta sa cerceteze si i-a executat. Evreii deportati din Basarabia si Bucovina aveau alt regim decat evreii localnici, ei fiind adunati in lagare. N-au ajuns insa pana la Bug. Se pare ca lagarele lor erau mai aproape de Nistru... Au existat si evrei romani - din Moldova, din Bucuresti si chiar din Transilvania - care au fost deportati in Transnistria. Unii dintre ei au murit, ca si cei din Basarabia si Bucovina, din cauza bolilor si a conditiilor foarte grele de trai. Se pare ca Mihai Antonescu a facut mult ca viata acelor oameni sa fie usurata. Facilita - in mod discret, desigur - ca ei sa primeasca pachete cu alimente si medicamente. Dar si printre ei au fost destule victime. Din cate am auzit, in Transnistria au fost deportati mai ales evrei comunisti sau simpatizanti ai comunistilor - comunisti propriu-zis nu erau prea multi in Romania -, precum si cei care facusera, ca si familia mea, in 1940, formalitatile de plecare in Basarabia, dar nu mai apucasera sa plece. stiu ca dintre evreii deportati in Transnistria multi s-au intors acasa. Unii dintre evreii care au scapat cu viata in Basarabia, Bucovina sau Trasnistria, mai tarziu, sub regimul comunist au avut de suferit din aceasta pricina. Dar sa revin la cele intamplate la Berezovka... Mare ne-a fost uluirea si spaima cand intr-o zi, mergand pe strada, mama s-a intalnit nas in nas cu un doctor, prieten de-al ei din Bucuresti. Era fiul gazdei la care mama locuise in tinerete, pe cand fusese functionara la banca din Chisinau. (Era doctorul Marcusa Caraiman, care se afla in prezent in Statele Unite.) Purta uniforma militara romaneasca, uniforma de ofiter, dar fara grade. Ingrozita ca exista un martor al existentei noastre in Transnistria, mama i-a intors spatele si a luat-o la goana. Dupa ce ne-am intors la Bucuresti, am aflat ca Marcusa Caraiman facea parte din acei tineri medici evrei care fusesera "rechizitionati" pentru a lucra in spitalele si dispensarele militare din spatele frontului. Pe noi ne-au scapat din mainile jandarmilor niste militari, pentru ca jandarmii ne-ar fi omorat. Ei aveau aceasta misiune si pentru ei nu era o misiune catusi de putin neplacuta... o faceau din vocatie. Pe cand ceilalti erau ofiteri de cariera sau de rezerva. Desigur, si printre ei erau antisemiti, dar cei mai multi nu aveau porniri criminale, erau oameni. Unul singur mi-a ramas intiparit in minte. Era maior si il chema Costin. Era foarte inalt si voinic, trecuse de prima tinerete. Era un antisemit feroce. De cate ori avea ocazia ii injura pe "jidani", sustinand ca acest popor este o pacoste a omenirii si ca trebuie exterminati cu totii. Noroc ca nu banuia ca noi suntem evreice... Dar majoritatea militarilor erau oameni ca toti oamenii, care fusesera mobilizati, dar nu aveau porniri de fiara. In orice caz, populatia ruseasca i-a primit foarte bine. In timpul ocupatiei romanesti ei au fost fericiti. Cea mai mare parte dintre ei n-ar fi vrut ca romanii sa mai plece de acolo. Cand pleca cate o divizie, peste tot erau plansete si drame. Sub romani, ei au trait mult mai bine decat sub comunisti. Mama avea si cliente romance, din administratie - femei tinere, venite din tara ca functionare. Erau, banuiesc, femei de conditie mai modesta, dar noua ni se pareau foarte elegante. Incepusem s-o ducem ceva mai suportabil din punct de vedere material. Ramasesem tot cu paltoanele cu care venisem, dar parca traiul nostru era ceva mai putin mizerabil. Intre timp, trupele germane incepusera sa se retraga. Frontul se apropia din ce in ce mai mult si aflasem ca evacuarea populatiei civile, care dorea sa se refugieze in Romania, va incepe odata cu retragerea trupelor romane din Transnistria. Localnicii erau disperati ca romanii pleaca si vin iarasi sovieticii. Dar noua nu ne era teama atata de ei, cat de nemti. Ne-am hotarat sa ne facem formele de refugiere, ca sa plecam inaintea trupelor romane. Am facut deci formalitatile de evacuare. Eram laolalta vreo douazeci de persoane. Ni s-a pus la dispozitie un vagon de marfa, in care ne-am instalat fiecare cum am putut. Drumul a durat circa doua saptamani si am calatorit fara incidente pana la Bucuresti. Aveam ceva bani si alimente, aveam cateva lampi cu petrol pentru gatit si, in afara de mici discutii fara importanta si inerente in asemenea situatii, ne-am inteles bine intre noi. si asa am ajuns la Bucuresti, unde trenul nostru a fost tras in triaj. Era 1 aprilie 1944. Am ramas acolo trei zile. A doua zi am pornit pe jos, in oras, luand-o cu noi si pe Nina, fiica doamnei Nadzari. Matusa mea locuia pe Calea Mosilor, la numai zece minute de locul in care ajunsesem, dar nu ne-a trecut prin cap nici mamei, nici mie, nici o clipa prin minte ca ar fi fost cu putinta sa fi ramas in viata. Eram atat de sigure ca toti evreii din Romania fusesera si ei omorati... In ziua de 4 aprilie, dimineata, am fost anuntati ca in cateva ore plecam. Toti refugiatii rusi erau indreptati inspre Banat, iar noi urmam sa fim repartizati undeva intre Timisoara si Jimbolia. Trenul trebuia sa porneasca, cand, deodata, s-a dat alarma aeriana. Eu am luat-o foarte in serios, deoarece aveam obisnuinta bombardamentelor. Era din ce in ce mai limpede ca nu era un exercitiu, ci un bombardament in toata regula. In sfarsit, careva a descuiat usa si, tipand de groaza, am luat-o la fuga, care incotro. Fugeam cu mama si cu Nina de-a lungul liniilor ferate. Bombele cadeau in stanga, in dreapta, era ca in iad. Tarziu, dupa ce bombardamentul s-a terminat de-a binelea, ne-am spus ca trebuie sa mergem sa cautam
 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.