2% pentru MEMORIA
 Arhiva
 
 
Memorialul scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist
Ion Lazu
 
p. 212

Aceasta criza în care ne-am împotmolit parca fara scapare - daca nu cumva e doar "o fraza de dânsii inventata / ca cu a ei putere sa va aplece-n jug" (Eminescu), oricum, ea "a ucis orice..." (Labis) speranta ca intentiile noastre vor ajunge la scadenta dorita. Dar sa trec la obiect: La sfârsitul lui ianuarie 2008 Uniunea Scriitorilor si-a însusit cu mult interes proiectul cultural initiat de subsemnatul cu privire la ridicarea unui monument pentru pomenirea scriitorilor români încarcerati sub regimul comunist. De ce anume eu? De ce nu altul? Fiindca, nu-i asa? ideea plutea în aer. Raspunsul e în ordinea firescului: pentru ca tot eu avusesem cu doi ani înainte initiativa altui proiect: Placi memoriale pentru marii scriitori disparuti. O idee decurgând din alta idee, cum se mai întâmpla... Patruns de convingerea ca lucrarea trebuie ridicata cât mai curând, nu m-am multumit cu faptul ca propunerea mea a fost acceptata, ci am trecut la actiune. Însa destul de repede mi-am dat seama ca nu exista o situatie cât de cât clara si la zi a scriitorilor ostracizati de regim. Sa ne miram? O putem face, însa e neproductiv. În Memoria nr. 3 aparuse o prima lista, girata de Banu Radulescu, el însusi "patimas", completata în nr. 8 cu alte câteva nume, vreo 20, dintre nationalitatile conlocuitoare. Oricât ar parea de neverosimil, USR nu este în posesia unei astfel de liste, am aflat cu aceasta ocazie ca arhivele breslei noastre au ars la revolutie. Daca nu pentru altceva, cred ca merita sa se produca o "bulibaseala" numai ca sa dispara dovezile atâtor colaborari cu oblonita institutie, nu? CNSAS ne-a furnizat o lista a sa, de vreo 80 de nume. Doar atât? În noaptea când îmi venise ideea acestui proiect, m-am ridicat din pat si am trecut pe hârtie, din memorie, cam tot vreo 80 de nume. Am extins cercetarile: la AFDPR nu mi-au putut furniza date sigure, dupa aproape doua decenii de agitatie, lamentari si epuizante lupte intestine, cei din staful asociatiei nu pot produce o lista a detinutilor politici din vremea terorii, cu atât mai putin una privindu-i anume pe scriitorii victimizati. Tocmai se raspândea în localul din str. Mântuleasa zvonul ca li s-au promis câteva calculatoare. Atunci sa vezi!

Am plecat cu un brat de carti, pe care le-am si parcurs, în dorinta de a recupera niste nume semnificative. Mi-am extins investigatiile la Biblioteca Academiei, am studiat Enciclopedia exilului românesc, de Florin Manolescu, multele volume ale lui Cicerone Ionitoiu, Cartea de aur a rezistentei, Victimele terorii... etc. Am chestionat cu perseverenta câteva zeci de scriitori, carturari, cercetatori, intelectuali care ar fi putut sti date sigure despre scriitori arestati, torturati, închisi etc.; am lansat un apel prin posta electronica spre toti cei care ar fi putut sa refere cu privire la subiect. În tot acest timp, pe lânga informatiile propriu-zise, am receptat opinii disjuncte: acela  a fost de dreapta, sa nu se interpreteze..., acela a turnat (Caraion, dar si altii) si mai cu seama aceasta remarca: acela nu e scriitor, acela e doar memorialist, sa nu-i trecem pe lista chiar pe toti condeierii; cine va citi nume necunoscute va fi rau impresionat, nedumerit, poate chiar revoltat! Probabil în ideea paguboasa, necrestineasca în esenta, precum ca numai daca esti genial ai voie sa suferi, sa fii nedreptatit, sa-ti pierzi viata dincolo de gratii; iar ceilalti, de ce-or fi suferit, pentru ce s-au chinuit, de ce au murit, bieti scriitori de mâna a doua?! (Însa astia suntem: un popor de cârcotasi... De parca pe monumentul soldatilor din comuna mea de adoptiune, cazuti în Primul Razboi Mondial, ar fi fost trecuti numai feciorii de frunte ai localitatii... iar nu toti cei care si-au dat viata pe front si ale caror nume poate le-au aflat consatenii abia când au fost inscriptionate pe marmora... ei fiind cunoscuti dupa porecle - "porecla în renume", vorba poetului...).

Pentru eliminarea subiectivismelor, s-a constituit o comisie, am triat listele. Ne-am confruntat, am scos, am adaugat. Am convenit. În fine, aveam o prima lista, postata si pe site-ul USR, cum se si cuvine, transparenta fiind conditia de baza. S-a facut un concurs de proiecte de monument; al meu, cel care însotea proiectul, a parut prea simplu, mergând direct la esenta si pe de alta parte mult prea ieftin, nu? A fost dat de-o parte, pentru un proiect de zece ori mai scump. Si iata ca, în toiul luptelor pentru aprobari de la minister, de la Comisia de urbanism, de la..., a survenit Criza. Or, dincolo de spaimele noastre de toata mâna, Criza are marea însusire ca le "rezolva" pe toate. Caput! Nu sunt bani si gata! [Un motiv/ pretext este si acela ca, amplasamentul monumentului fiind prevazut în curtea USR - Calea Victoriei 115 -, iar edificiul respectiv este o "cladire de patrimoniu", nu i se pot aduce modificari. De ce nu se acorda atunci un alt spatiu? Doar sunt destule parcuri, piete, piatete în Bucuresti! (n.red.)]

Pacat. Tocmai ajunsesem la niste concluzii extrem de dureroase. În vremea terorii au fost anchetati, arestati, închisi nu mai putin de 400 scriitori. Una peste alta, cam o treime din numarul breslasilor de pe atunci. Se sparie gândul!, vorba cronicarului. Începând din 1947-48, dar si mai înainte, chiar din 1945 si mereu mai multi dupa aceea, în valuri succesive, în functie de strângerea surubului, puscariile politice au fost supraîncarcate cu "spioni în slujba...", cu "dusmani ai statului democrat popular", cu insi care "uneltisera împotriva ordinei de stat" etc.; or, asta a durat în toata perioada dejista, deci pâna în 1964, când organismele internationale ne-au obligat sa abolim detentia politica. Au iesit cei care au mai avut zile, supravietuitorii. (Nu înseamna ca s-a renuntat la presiunea Securitatii, ea trebuia sa întretina teroarea, frica, sa stavileasca orice tentativa de a spune adevarul adevarat, iar nu cel comandat de regim.)

Si acum, oricât de socanta, statistica seaca a dezastrului gestionat de comunisti: dintre cei 400 scriitori închisi, nu mai putin de 51 au murit în închisoare. Un numar de 28 au suferit doua sau mai multe condamnari. Iar un numar de 59 dintre supravietuitori au reusit sa se puna la adapost de "binefacerile" comunismului, plecând în exil... Unul scos prin interventia presedintelui Statelor Unite, altul rascumparat, altul expulzat sau lasat sa plece la presiunea presei internationale. Se cunosc exemplele. Dar nu este si exilul tot o crucificare? Din vina cui? Nu e în cauza tot regimul rosu?!

Daca tot nu se mai ridica Memorialul scriitorilor încarcerati, la 20 de ani de la "încurcatura blestemata" din decembrie 89, macar sa le scriem numele aici, sfintite prin suprafireasca suferinta. Sa începem, cum e drept, cu cei care s-au prapadit în închisorile comuniste. Dar în ce ordine anume? (Daca ar fi vorba despre glorii, nici nu s-ar mai pune problema unei ordini la vedere. Oricum, exista si un alfabet al mafiilor, nu?) Însa fiind vorba despre cei morti în închisori, recurgem tot la democratia alfabetului nostru latin. Un rând despre fiecare dintre cei morti în detentie, de foame, de mizerie, de promiscuitate, de deznadejde mai ales si de frustrarea de a nu fi cu cei dragi... ar însemna deja 52 de rânduri. Prea mult si atâta?

Dinu Albulescu, cu carti la BAR, traducator din Stendhal, Balzac, Verlaine, Giraudoux, detinut între 1950 si 1953, când a decedat în închisoarea de la Tg. Ocna; Ion Anestin, grafician, gazetar, dramaturg, detinut înca din 1945 (pentru caricaturile fulminante la adresa soldatului sovietic - cu Armata rosie victorioasa nu-i de glumit!), mort în 1963 în închisoare (sunt într-adevar 18 ani de detentie, sau gresesc eu socoteala?); Radu Arges, scriitor, mort în închisoare, mai mult nu stiu; Edgar Balogh, decedat la Gherla; Nicolae Batzaria, aromân de origine, naturalizat, initiatorul primului ziar în aromâna, mai cunoscut prin faimosul personaj Haplea, din scrierile pentru copii, sub pseudonimul Mos Nae, decedat în 1952 în lagarul de la Ghencea, la 78 de ani; Gheorghe Bratianu, marele istoric al neamului, 232 de titluri stiintifice, de consultat la BAR, mort în închisoarea de la Sighet, în 1953, chinuit si batjocorit de gardieni, care se amuzau obligându-l pe un Bratianu sa sara ca broasca...; Grigore Bugarin, poet, mort în închisoare; Miron Chiraleu, s-a sinucis în 1956 în închisoare, l-au gasit spânzurat printre cazane, veste ce i-a îngrozit definitiv pe colegii lui de liceu Matei Calinescu si Ion Vianu; Radu Cioculescu, fisa lui de la BAR cuprinde zeci de titluri, fratele criticului literar Serban Cioculescu, necedând pâna în ultima clipa, mort în 1961 la Rm. Sarat; Al. Claudian, caruia G. Calinescu îi consacra doua coloane în Istoria... sa, mort la Poarta Alba în 1952, la doar 54 de ani; poetul Radu Crisan, mort la nici un an de la eliberare; Mihai Curicheru, mort în lagarul de la Igarca; sonetistul Gh. A. Cuza, mort la Aiud în 1950; Mircea Damian, mort la Vacaresti în 1948 dupa doi ani de detentie, nu împlinise 50 de ani - i-am fixat o placa memoriala în str. Biserica Enei nr. 14; poetul N. Davidescu (G.C. îi consacra aproape 4 pagini în Istoria...), fost presedinte al Societatii Scriitorilor, mort la Ocnele Mari (nume predestinat de închisoare) dupa 6 ani de detentie; Ionel Dumitrescu, ziarist care s-a sinucis în 1946; Al. Filipascu, mort la Peninsula, în preajma Marii etern nepasatoare; Constantin Fortunescu, mort la Gherla; C. Gane, detinut din 1949, mort la Aiud în 1962, dupa 13 ani mai lungi decât iadul; monseniorul Vladimir Ghica, diplomat, preot, scriitor, cu studii pe manuscrise vechi, citat în Istoria lui Calinescu, mort la Jilava în 1953 - aflat în proces de beatificare la Roma; Anton Golopentia, luat de pe strada, asa ca familia nu a stiut niciodata unde a fost anchetat, molestat, încarcerat, distrus fizic, desfiintat ca entitate umana. Pentru asta calailor le-au fost de ajuns cele 19 luni de detentie - fara acuzatie, fara judecata, fara condamnare... Fapt este ca într-o zi din septembrie 1951 s-a prezentat un individ care nu si-a declinat numele si atributiile, a chemat-o jos pe sotia savantului, i-a spus doar atât: "mergi la Morga sa-l ridici pe sotul dumitale". Dna Golopentia s-a dus acolo, dar cu ce inima?!, a recunoscut cu greu cadavrul, scheletic (se presupune ca a fost vorba despre o tuberculoza galopanta), a plecat sa achizitioneze un sicriu, când s-a întors, cadavrul disparuse. Nu l-au mai putut gasi niciodata, desi sotia a cautat la Institutul medico-legal, la disectii, la Facultatea de Medicina. Acest stat criminal nu avea decât o idee: sa-i faca sa dispara (din viata dar si din moarte, din cimitire!) pe toti cei care reprezentau constiinta de sine a natiunii, pentru mai lesnicioasa ei aservire pe veci la colosul bolsevic. La 42 de ani, Anton Golopentia, cel mai destoinic discipol al lui Dimitrie Gusti, era considerat una dintre mintile stralucite ale tarii, un savant care publicase deja 170 de lucrari stiintifice. Nu i-au dat nici cea mai mica sansa. Trebuia sa dispara. Ca atâtia altii. Nici astazi familia nu stie unde îi odihnesc oasele. Poate la Jilava, poate la Rahova?

Un poet de mare succes, Radu Demetrescu-Gyr, care s-a implicat în miscarea nationalista si legionara, a fost detinut din 1945 pâna în 1956, re-arestat în 1958 si condamnat la moarte pentru a fi scris poezia Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane, considerata dinamitarda, pedeapsa comutata în 20 ani de detentie. A continuat sa compuna, s-au aflat colegi de suferinta, precum Grigore Caraza, care i-au memorat sute de poezii si le-au transmis pe cale orala celor care nu trebuiau sa uite... Constantin Hagea, redactor la Ardealul, a murit în teribila închisoare de la Rm. Sarat în 1960.  Poate daca ar mai fi rezistat patru ani ar fi beneficiat de eliberarea din vara lui 64.

Iuliu Hossu, cel care la 1 decembrie 1918 a dat citire Declaratiei de la Alba Iulia de Unire cu Tara, iar apoi a înmânat-o regelui Ferdinand, a fost arestat înca din 1948 si condamnat la 20 de ani închisoare; autor de memorii, a ramas în continuare sub supravegherea "organelor" si a murit la Caldarusani, în 1970. Stefan Ionescu a fost condamnat pentru a fi scris cartea De la Petru cel Mare la Stalin - ce-i va fi venit?!; a murit în închisoarea de la Jilava. Dumitru Iov, poet, nuvelist, cândva directorul Teatrului National din Iasi, închis în 1956, a decedat la Gherla în 1959. Al. Lapedatu, profesor universitar, scriitor, personalitate de prim plan a lumii intelectuale si stiintifice, presedinte al Academiei, arestat în 1947, a trecut prin calvarul de la Sighet, împreuna cu multe somitati ale vremii, ministri, generali, savanti, si a murit în 1950. Ionel Lioveanu, intelectual, om de condei, directorul Dreptatii, a decedat în închisoare. Ziaristul Grigore Malciu a murit la Peninsula, una dintre "perlele" ghirlandei de lagare de exterminare prin munca (si înfometare) de la Canal. Alex. D. Marcu, intelectual de mare deschidere, traducator din Dante si Papini, a murit la Vacaresti în 1955.

Cei care, în claustrarea-izolarea ermetica din puscarii (o singura carte postala pe an - si nu parvenea decât daca avea un continut convenabil zbirilor; un capat de creion era o erezie, platita cu pedepse inimaginabile... aici da, sistemul carceral de la noi l-a depasit net pe cel sovietic, de la care se inspirase, ramâne un aspect de studiat pentru specialisti, desi în principiu e stiut, ucenicul vrajitor îsi întrece maestrul - de ce totusi la noi, românii?), cei care  aflasera de moartea lui Stalin în martie '53 si sperasera ca va surveni o destindere, eliberarea detinutilor politici, dupa ani grei de detentie, s-au înselat amarnic, au platit cu înca un deceniu de puscarie sau cu viata. Poetul de mare succes Vasile Militaru, celebrul autor al romantei A venit aseara mama, dedicata lui George Enescu si cântata pe muzica compusa de acesta, detinator al premiului Academiei pentru Divina zidire (o scriere religioasa, nu-i asa, deci nociva, opiu pentru popor!) a fost arestat, pe când avea deja 74 de ani, nu atât pentru trecutul sau pro-legionar, cât pentru ca a refuzat sa colaboreze cu regimul. L-au condamnat la 32 de ani, i-au incendiat manuscrisele, cartile; urgisitul poet popular a murit în închisoarea de la Ocnele Mari, în 1959. La Aiud a murit preotul Haralambie Pâslaru. Ion Pelivan, unul dintre marii artizani ai Unirii cu Basarabia, remarcabil om politic si animator cultural, a murit la Sighet în 1954, la 78 de ani, înfometat, batjocorit, palmuit de gardieni, dupa patru ani în care familia nu a stiut de el. Dragos Protopopescu, profesor universitar, poet, critic literar, traducator, filosof, s-a sinucis în 1948, în semn de protest fata de hartuielile noului regim: întelesese bine ce-l asteapta! Scriitorul si gazetarul Rapaport a murit la Aiud în 1953. Academicianul Radu R. Rosetti, cel mai mare istoric militar al neamului, ministru al Educatiei nationale în 1941, a decedat la Vacaresti în 1949, la 72 de ani. Barbu Slatineanu, din grupul Noica-Pillat, arestat a doua oara pentru refuzul de a colabora cu Securitatea, lipsit de asistenta medicala minima, mereu în pragul comei, nu a rezistat decât doi ani, murind de coma diabetica în arestul de la Vacaresti. Scriitorul Aurel State nu a mai apucat sa vada lumina libertatii. Un alt ostracizat al regimului, Remus Radina, a reusit sa adune însemnarile acestei constiinte de neclintit într-o carte postuma: Drumul crucii. Dupa 13 ani de detentie a murit în închisoarea de la Botosani profesorul universitar George Strat.

Nu-i mai stim, din pacate, desi pe acea vreme erau floarea spiritualitatii românesti. Însa în deceniile de dominatie comunista numele acestor spirite stralucite erau prohibite, simpla lor pronuntare te aducea automat pe listele negre ale "organelor". O înalta fata bisericeasca, Ioan Suciu, a îngrosat numarul celor exterminati la Sighet, dându-si obstescul sfârsit dupa 5 ani de detentie, în 1953. În 1959 a murit, la Aiud, Sandu Tudor, gazetar, poet, monah, initiatorul unei modalitati minunate de rezistenta la comunism prin rugaciunea inimii sub semnul Rugului aprins împreuna cu Vasile Voiculescu, Ioan Strainul, Andrei Scrima, Sofian Baghiu. Arestat de mai multe ori, ultima oara în 1958, a murit de epuizare în 1962 si a fost aruncat în Râpa Robilor, fara cruce, fara mormânt. Eseistul Mihai Radulescu, arestat cu grupul Noica-Pillat, se sinucide în închisoare. Probabil n-a vrut sa cedeze, recte sa-si tradeze prietenii... Dramaturgul si romancierul Ion Vasilescu-Valjan, închis la Jilava, în cumplitul Fort 13 Reduit, cu sanatate precara, om în vârsta, ochelarist cu imense dioptrii, fara de care era pierdut, încât trebuia îngrijit ca un copil, a murit în 1960, dupa ani îndelungati de recluziune, iar familiei nu i s-a spus unde a fost înhumat: la Jilava, la Vacaresti? Nu s-a aflat nici pâna astazi. La deruta, detinutii politici erau înhumati noaptea, în mare secret, ca nici urma sa nu li se mai stie! Si închei aceasta lista tragica, fatalmente incompleta, amintindu-l pe Ion Zurescu Farcasanu, care facuse Canalul si a murit la Poarta Alba în 1954, dupa 3 ani de calvar.

Dar cei care, cu sanatatea deteriorata, cu nervii tinând de un fir de par, au mai apucat sa se târasca afara, ca sa-si dea duhul dupa câteva saptamâni, dupa câteva luni sau ani, pentru ca trupul lor extenuat pierduse pâna si instinctele de supravietuire? Un Constant Tonegaru, de exemplu, mort la 3 luni dupa eliberare. Însa fapt e ca "spionase" pentru inamicul englez, distribuind pachete cu ajutoare, alimente, medicamente...

Dar supravietuitorii, dupa 5-10 ani de detentie, în regim de exterminare, dupa doua sau mai multe condamnari? Întorsi la familii care disperasera, care se destramasera, care se ascunsesera în alte localitati, sub alte nume? Niciodata reabilitati de regim, considerati în continuare niste paria, nevoiti sa se angajeze în cele mai umile, degradante, istovitoare slujbe? Am întâlnit astfel de epave umane, veneau sa se angajeze pe santierele geologice, dar aflati în asemenea grad de deteriorare fizica încât, desi sustineau ca au 54-56 ani si actele o dovedeau, nu le-ai fi dat mai putin de 70. Fosti profesori, ingineri, avocati, ofiteri, ramasi sub supravegherea militiei, au fost nevoiti s-o ia "de la lopata". De la deratizare. Fiecare cu povestea unei tragedii, însa despre care nu putea sa spuna un singur cuvânt, nici macar celor din familie, caci semnasera un angajament ca nu vor destainui absolut nimic din ce patimisera. (Unchiul meu îsi lua un scaunel si nu se desprindea de vatra, privea halucinat facaletul cu care mama mesteca mamaliga în tuci, nu voia sa piarda acest spectacol la sfârsitul caruia va avea mamaliga pe saturate...)  Aceste istorii ocultate, traite-murite în tacere etansa. Sa fi scris, careva dintre cei urgisiti, ceva despre aceasta experienta cruciala - fiind vorba tot despre o rastignire pe crucea durerii? Nicidecum, caci stiau ce-i asteapta. Si se mira unii: Dar acela este scriitor? Ce-a scris? Pai scrisese, înainte. Scrisul fiind în sine o mostra de libertate. (Sub dictatura scrii doar ce vor ei, iar nu ce vrei tu însuti!) Cauta-i numele în Istoria lui Calinescu, îl vei gasi negresit. Cu carti, cu premii, cu recunoasterea talentului sau. A harului.

Din start, am denumit proiectul meu Memorialul scriitorilor încarcerati sub regimul comunist. Si banuind ca se vor gasi cârtitori de serviciu, am precizat din prima fraza: "avem de raspuns doar la doua întrebari în legatura cu cei care merita sa fie inscriptionati: 1) au fost scriitori? 2) au fost încarcerati?"  În ideea ca în comunism, mai ales ca fost detinut politic, nu prea puteai face dovada talentului cu care te-a haruit Atotputernicul.  Da, conced cârtitorii de profesie, a scris ceva, acum, dupa "evenimente", însa numai memorii... Dar nu este si memorialistica o forma consacrata de literatura, care i-a facut celebri pe atâtia în lume? Oricum, comunistii o considerau ca atare, drept care l-au arestat pe Silviu Dan Costescu pentru ca detinea un manuscris anticomunist. Idem pe Sergiu Aurel Marinescu. Dar nu tot pentru a fi tinut un jurnal anticomunist a fost arestat, torturat si omorât în anul 1985 inginerul Gh. Ursu?!  Nu era acesta un mesaj fara echivoc, pe cât de cumplit, ca nu e de gluma cu calaii din Uranus? Oricum, prietenii lui Ursu au fost paralizati pâna într-atât ca Nina Cassian, fosta poeta oficiala, a cerut expatrierea.

Este în definitiv de conceput si de acceptat ca scriitori de mare talent, la nivel european, precum Ion Vinea*, Vasile Voiculescu, Vasile Bancila*, Barbu Brezianu*, N. Balota, Hans Bergel, Ion Caraion*, D. Caracostea*, Constantin Ciopraga, Oskar Walter Cisek, Ovidiu Cotrus, Romulus Dianu*, Leonid Dimov*, Marcel Gafton*,  St. Aug. Doinas*, Silviu Dragomir, Anton Dumitriu, Zoltan Franyo, Paul Goma, Al. Ivasiuc*, Ion Lupas (formidabilul istoric, autor a nu mai putin de 155 de titluri), poetul si dramaturgul brasovean Darie Magheru, Petru Manoliu*, Adrian Marino, Pericle Martinescu*, Victor Valeriu Martinescu, Josef Meliusz, Ion Negoitescu*, Constantin Noica*, Petre Pandrea*, D.D. Panaitescu, Edgar Papu*, Ion Petrovici, Dinu Pillat*, Gr. T. Popa, Nicu Porsenna*, I. D. Sârbu, Nicolae Steinhardt*, Vladimir Streinu, Constant Tonegaru*, Petre Tutea, Mihai Ursachi, Lucian Valea, Alice Voinescu*, Mircea Vulcanescu - poate cea mai luminata minte româneasca din secolul XX, si totodata un martir, care s-ar cuveni sanctificat fara întârziere - au trecut prin concasorul naclait de sânge al închisorilor comuniste? Nu pot constitui aceste alese nume de adevarati scriitori o galerie demna de marile culturi ale Europei? Este cineva care nu întelege ca e vorba despre scriitori de prima linie, care datorita vitregiilor vremii nu au reusit sa dea adevarata masura a înzestrarii lor? Avem aici dimensiunile unui adevarat holocaust spiritual. 

Revenind la chestiunea memorialisticii, ca ruda saraca a literaturii. Dar nu exista la Uniunea Scriitorilor, pe lânga sectiile de poezie, de proza, dramaturgie si o sectie de critica, istorie literara, memorialistica, eseistica? Nu este Nicolae Balota un scriitor de prima mâna, cu al sau Caiet albastru? Toti sunt scriitori, indiferent de sectie si toti sunt, prin har, diferiti de ne-scriitori, aceasta fiind ideea de baza. Dupa iesirea din ocna, întelegând fara echivoc adevarata cauza a nenorocirii lor, multi s-au lepadat de scris ca de foc. Pentru ca Securitatea-cenzura veghea neobosit. Dovada cea mai evidenta, imposibil de eludat, este ca scriitorii care au reusit sa emigreze au putut în libertate sa faca dovada înzestrarii lor. Wolf von Aichelburg a scris Minciuna rosie, asta spune ceva, nu? Dumitru Bacu, aromân prin nastere, a scris primul despre experimentul Pitesti. Hans Bergel, din grupul tinerilor scriitori germani, detinut, deportat în Baragan, refugiat în Germania Federala, a reusit sa-si faca auzit glasul, fie ca mesajul lui a fost sau nu pe placul celor de acolo. Virgil Bulat a publicat Mezopunct. Nu altfel a procedat Nicholas Catanoy. C. Dumitrescu, închis la Baia Sprie, expulzat din tara, a scris Cetatea totala. Adriana Georgescu a publicat volumul de memorii La început a fost sfârsitul; asemenea au facut Sergiu Grossu în numeroasele sale scrieri de fictiune sau memorialistice, Nicole Valéry Grossu (Fii binecuvântata, închisoare!); Cicerone Ionitoiu, despre care deja am referit, Nicolae Lupan: Plânsul Basarabiei; Ion Omescu, cu doua detentii, care la Paris a luat premiul Academiei Franceze pentru eseurile si traducerile din Shakespeare; Doru Novacovici, fugit în 1979, cu ale sale amintiri: În România dupa gratii (ca sa nu existe nicio confuzie); Remus Radina: romanul incendiar Testamentul din Morga; Maier Rudich, emigrat, devenit scriitor de prima linie în Israel; Sanda Stolojan, poeta, eseista, traducatoare, exilata în 1961, mai exact spus: rascumparata de cei din strainatate - cum a fost si cazul Hertei Müller, din grupul lui Hans Bergel si Richard Wagner, rascumparata cu 8000 de marci, câstigatoarea Nobelului din acest an de gratie 2009. Marin Tarangul, cu 3 ani de detentie politica, la vremea studentiei, care s-a afirmat apoi la Paris; Richard Wurmbrand, care a patimit crunt în închisorile comuniste si care, scapat din România ca prin minune, a cucerit faima si aprecierea internationala..., Zahu Pana, care a scos antologii ale poeziei carcerale. Câti altii...

Si acum o întrebare, la limita: Care ar fi fost soarta unor scriitori precum Cioran, Eliade, Gheorghiu, Baciu, Cioranescu, Vintila Horia etc. etc. daca ei ar fi avut ghinionul sa fie surprinsi de Armata rosie în România, la 23 august 1944? Ce s-ar fi ales de viata lor ca atare? Dar de cariera lor internationala? De opera lor de celebritate mondiala? S-ar mai fi stiut ceva despre ei, cât de cât? Mi-e teama ca nu, deloc, deloc. Aceasta ar fi grila prin care trebuie privite lucrurile.

Te întrebi de ce cei din Apus nu au reactionat simpatetic la toate aceste marturii "crude si insolite"? Au reactionat la cartile lui Soljenitân, deci abia la sfârsitul anilor '60. Nu venise timpul? Nu voiau sa recunoasca obtuzitatea lor la teroarea din tarile pe care le lasasera prada comunismului? Macar despre realitatea dezastruoasa din URSS puteau spune ca nu depinsese de ei, nu?  Nu numai ca nu au vrut sa stie ce se afla dincolo de poleiala propagandistica a bolsevicilor: politia politica, regimul carceral, lagarele de exterminare, teribilul Arhipelag Gulag, în monstruoasa-i expansiune, dar, ceva mai grav, au cautionat, prin stânga lor intelectuala, totdeauna "foarte vocala", ideea ca în tara sovietelor, adevarata închisoare a popoarelor si lagar generalizat de munca silnica, lucrurile ar decurge în perfecta ordine si democratie...

Pe când un scriitor de talia lui Nicolae Balota abia dupa 89 a reusit sa-si publice magistralele jurnale din anii '50, Caietul albastru. Lui Radu Brates i-au aparut câteva volume de poezii postume: Scrise-n furtuna, sub redactia fostului sau elev, poetul Ion Brad. Paul Caravia a publicat Biserica întemnitata, Gândirea interzisa. Victor Frunza i-a publicat lui N. Cârja Canalul mortii (Asta spune ceva, nu?) si Întoarcerea din infern, lui Vasile C. Dumitrescu O istorie a exilului românesc, lui Vasile Gurau Zâmbet printre lacrimi, iar lui Ion Dima Amintiri din închisoare. Radu Ciuceanu a publicat Intrarea în tunel, Lena Constante foarte elevatele marturisiri din Evadare tacuta. Corneliu Cornea: Viata asa cum a fost. Nicu Dascalu: Clopotul din prispa; Ion Ioan Diaconu: Condamnat pentru Transilvania; Nicolae Dima: Drumul spre libertate; Grigore Dumitrescu: Demascarea (despre experimentul Pitesti); Teodor Dutu din Buzau a publicat doua volume de Amintiri despre cei ce nu mai sunt. Vasile Ilica: Martiri si marturisitori; Ilie Lazar: Memorii. Adaugati amirabila carte a lui Radu Marculescu Patimiri si iluminari din captivitatea sovietica; Teohar Mihadas: Pe muntele Ebal; Theodor Nussbaum: Din amintirile unui bandit; Petronela Negosanu, cu amintirile sale din cele doua detentii politice; Emil Manu: Calvarul nostru; Vadim Pirogan: Cartea memoriei;  Ion Ratiu: Biserica furata; Anita Nandris: 20 de ani în Siberia; I.D. Sîrbu, cu cartile sale explozive; Henriette Ivonne Stahl, scriitoare de înalt rafinament; Horia Stanca; Nicolae Stânisoara; Nicolae Steinhardt cu celebrul sau Jurnal al fericirii, manuscris încaput pe mâna Securitatii, distrus, refacut din memorie de monahul de la Rohia... Vladimir Streinu; Pastorel Teodoreanu, cu ale sale nastrusnicii-îndrazneli care l-au dus la puscarie. Dar nu este memorialistica, fara putinta de tagada, partea cea mai consistenta a literaturii noastre de dupa "evenimente"? Nu a ocupat ea în aceste doua decenii prim-planul interesului cititorului român?

Am citit pe sub mâna memoriile aparute în strainatate ale preotului Vasile Tepordei, basarabean dârz, care a traversat ca prizonier întreaga Siberie; pe Ion Ioanid, cu neuitatele sale memorii în 4 volume, nazuind sa se apropie de valoarea Arhipelagului Gulag, despre Închisoarea noastra cea de toate zilele, un adevarat best-seller la momentul aparitiei; memorialistica lui Al Zub. Si un aspect care nu poate scapa observatorului atent: pâna în stricta actualitate, dictionarele literare ce apar la noi (ca sa nu luam în discutie Istoriile literare, care mai cu osebire ar trebui sa dea seama despre cele întâmplate!), oricum anapoda si neprofesioniste, cu nepermise omisiuni, daca nu chiar vinovate, - caci "ne lipsesc nemtii!", vorba lui Arghezi, - se feresc cu obstinatie sa faca referire la detentia atâtor scriitori; din fisele biografice absenteaza orice informatie despre perioada respectiva, ea ramâne o enigma, o pata alba, - daca nu ar fi atât de neagra, din pacate.

Cu privire la "Lista lui Lazu" au existat, nu voi trece sub tacere, si alte cârteli: Pai am înteles ca asta a turnat... Vai, e adevarat, trebuie sa fi fost si dintr-acestia, nu chiar putini, dupa cum au decurs lucrurile în malaxorul carceral. Haralambie Gramescu fiind, spre omeneasca sa absolvire, dintre putinii care au recunoscut "pactul cu diavolul". Cum nu o mai facuse decât Conu Alecu Paleologu. Pe când Dan Amedeo Lazarescu, C. Balaceanu-Stolnici, care au tradat si nu oricum, ci pe bani buni si pe calatorii în strainatate, nu au recunoscut, nu s-au spasit, au îngrosat obrazul, la modul neaos. Ce le poti face!? Au fost supusi la chinuri salbatice, la schingiuiri, carcera, înfometare, batai la talpi, unghii smulse, dinti scosi, degete strivite, coaste zdrobite, la câte alte bestialitati pe care numai mintea diavolului uman le poate nascoci, iar niciodata animalele de prada. Aceste schingiuri nu se terminau decât cu lesinul, cu moartea... sau cu capitularea. Însa fiind vorba chiar despre limitele umane, nu ne vom pronunta noi, care nu am trecut prin asemenea încercari. Nu vom arunca piatra. Îi pot judeca doar cei care au rezistat tuturor presiunilor. Însa aceia nu o vor face, va asigur. Pentru simplul motiv ca iertarea este privilegiul celor puternici. Un fapt e sigur: tradarea a urmat agresiunii, arestarii, schingiurii, nu a fost initiativa detinutului. Unii au tradat, da, însa cu prima ocazie si-au pus capat zilelor, nesuportând povara remuscarilor. Oamenii nu se nasc tradatori, ci devin astfel, sub vitregia vremurilor. Caci omul e sub vremi, cum pe buna dreptate se lamentase cronicarul. Mai simplu e sa spun ca nici în cazul placilor memoriale, nici în cestalalt, al scriitorilor încarcerati, nu am avut în vedere optiunea politica a actantilor, ci apartenenta lor la breasla. Ar fi însemnat sa-i eludez pe cei cu optiuni legionare de pe lista încarceratilor, iar de dincolo, dintre placile memoriale, pe cei care s-au vândut regimului rosu. Drept mi s-a parut sa nu-i exclud nici pe Radu Gyr, nici pe Eugen Barbu.

Ce sa mai spunem despre cartile monumentale ale lui Onisifor Ghibu, despre Amintirile lui C.C. Giurescu, ale lui Petre Pandrea, mandarinul valah? Referindu-ne la cartile scrise, în conditii de apriga cenzura, iar nu la cele pe care s-au temut sa le scrie, carti la care au visat, murind fara sa le scrie. Pan M. Vizirescu, condamnat în contumacie la închisoare pe viata, în celebrul proces al ziaristilor, scapat de sub urmarire, ascuns timp de 23 de ani în podul unei case din Slatina, a scris în tot acest timp al mortii sale sociale: poezii, romane, piese de teatru, eseuri. Un nepot i le-a îngropat sub grajd: le-a regasit macerate, putrezite, de nefolosit... Dragos Vrânceanu, poetul si italienistul, revenit din Elvetia dupa razboi, decizie sentimentala, neinspirata, a trait ascuns pe la stânele ciobanilor ungureni din muntii Vâlcei, pâna la un moment dat, când prietenul sau din tineretea florentina Eugenio Montale, venit la Bucuresti, a întrebat, din primul moment: Dar unde se afla bunul meu prieten, marele poet D.V.? Si, ca la un semn, prestigitatorii cu ochi albastri l-au scos ca din cutie pe D.V. ... Dar ce sa mai spunem de genialul poet Lucian Blaga, ostracizat, decazut din toate drepturile, desi nu l-au închis, însa caruia timp de 16 ani nu i s-a publicat un singur vers?! Dar despre Arghezi, Rebreanu, si Barbu, si Minulescu, si..., interzisi pâna spre sfârsitul anilor saizeci...

Adolescenta Micaela Ghitescu, detinuta între 1952-1955 la Jilava, Mislea; adolescentul Anatolie Panis, care a îndraznit sa vorbeasca despre Basarabia, studentul Ion Ioan Diaconu, atâtia liceeni-adolescenti care au fost închisi pentru a fi scris/citit poezii deviationiste...

Avem, precum bine se poate vedea, o întreaga biblioteca a detentiei, impresionanta - si fapt este, constatat si la îndemâna oricui, ca dupa "evenimente" partea cea mai consistenta si mai dorita de publicul cititor a fost memorialistica. Un mare gol trebuia acoperit, trebuia sa ne asumam istoria ocultata si de asemenea vina noastra continuta, nemarturisita nici astazi.

Sa pretuim cum se cuvine aceasta parte de sfintenie a istoriei noastre, aceste patimiri cristice ale unor oameni care au platit cu libertatea, cu suferinte indicibile, cu viata lor, nenorocul de a fi fost scriitori, constiinta vie a natiunii, în vremuri de restriste.

 
Ultimele
numere:
 
 
 
 
Prima pagina | Arhiva | Redactia | Editura | Abonamente | Contact
Copyright 2003- 2011 Revista Memoria. Toate drepturile rezervate.